„Pentru mine jazzul este foarte important, deoarece m-a ajutat să trec frumos prin viaţă”,

Interviu cu Corneliu STROE

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Domnule Corneliu Stroe, între jazz şi blues ce preferaţi să cîntaţi?

- Le interpretez pe amîndouă cu mare plăcere. Să nu uităm că bluesul este şi strămoșul jazzului, şi al rockului, de fapt este o stare de spirit, cu un feeling special, o muzică izvorîtă din durere şi patimă fierbinte. Pentru fiecare muzician de rock sau de jazz este un fel de ABC. Jazzul este mai complex, îți oferă o libertate pe care nu o ai în celelalte muzici, cu condiția să știi ce să faci cu ea. Este ca democrația la români, dacă nu o înțelegi bine rişti să cazi în haos, de fapt este arta improvizaţiei bine temperate, imprevizibile şi adeseori irepetabile. Este arta „sublimei imperfecţiuni”, cum a definit-o regretatul Mihai Berindei. Mie îmi place să fiu mai creativ la tobe şi tocmai de aceea iubesc jazzul, pentru că a făcut din toboșar un solist important.

 

- Dar jazzul e un gen muzical care se adresează unui public mai restrîns…

- Păi noi suntem acum „ţara nişelor”, pentru că valorile în sine au devenit de nişă. Prostul gust a invadat, din păcate, publicul larg, nu pentru că el  nu ar înţelege valoarea, ci pentru că i se dau surogate intenţionat, din raţiuni mercantile sau chiar politice. Pîine şi circ. Este adevărat că jazzul dintr-o muzică de dans ce se cîntă în ghetourile din New Orleans s-a mai academizat, dar nu putem totuşi jigni bunul simţ al românilor, categorisindu-i ca retardaţi cultural şi oferindu-le doar subcultură. De fapt, este vorba despre educaţie, despre faptul că în loc să mergem spre vest, cum ar trebui, noi am luat-o invers. Sunt sigur că dacă publicului larg i s-ar oferi valoare culturală el ar şti să o aprecieze.

 

- Dar ce se întîmplă cu jazz-ul în România? Mai sînt festivaluri de gen? Unde cîntaţi?

- Publicul dinainte de revoluție a dispărut treptat şi pentru faptul că în timpul dictaturii, fiind o muzică nord americană, o muzică a libertăţii, era şi o formă de rezistenţă în faţa tembelismului comunist. Iar acum a dispărut aproape de tot din cauza tembelismului consumist. În România piaţa de jazz este aproape inexistentă, sunt din ce în ce mai puţine locuri de cîntări în cluburi, iar festivalurile…, marile festivaluri din Bucureşti, Sibiu, Braşov, Costineşti aproape că au dispărut, din motive pecuniare sau de rating. Cei mai mulţi dintre muzicienii noştri au emigrat şi sunt nume importante în  jazzul european, iar la TVR este o singură emisiune de gen, vineri: UNORA LA PLACE cu Moşu (Florian Lungu) şi Mike Godoroja, şi aia la ore tîrzii. Mă gîndesc f. serios să mă declar discriminat cultural, că tot e la modă politically correctness.

 

- Ştim că sînteţi foarte activ, participaţi ca baterist sau ca percuţionist în tot felul de grupuri alături de muzicieni de marcă, dar în acelaşi timp aveţi şi proiectele proprii...

- Mi-au plăcut provocările şi nu am refuzat invitaţia de a participa la proiecte importante, cum a fost „Visul toboşarului”, proiect al „fratelui meu de tobă” Ovidiu Lipan Ţăndărică, o lucrare etno-rock genial compusă de Ovidiu, sau la concertele cu Stelu Enache şi grupul Balcano. De fapt, eu am cîntat şi înainte cu Harry Tavitian ethno-jazz cu elemente balcanice şi armeneşti şi m-am specializat în această direcţie, deoarece consider că este f. important să-ţi păstrezi tradiţiile şi să le transpui în genul muzical pe care îl interpretezi, fie el rock, jazz sau pop. În aceste proiecte extraordinare ale lui Ovidiu am avut privilegiul să cînt alături de mari muzicieni români ca Gheorghe Zamfir sau Dumitru Fărcaş, a fost o experienţă extraordinară.

 

- Dar şi proiectele personale au atras atenţia publicului…

- Te referi la BALKANIC BLUES, un proiect de blues, în care am combinat ritmurile de blues-funk cu muzica grecească, interpretată magistral la bouzouki de Mircea Cazan, împreună cu fiica mea, Roxana Stroe, care este singura chitaristă de blues din România. Din trupă a mai făcut parte Cătălin Grosu la clape şi Mihai Ursu la bass. Să nu uit şi trupa cu fiica mea FOXY LADY BAND, în care am cîntat piese de blues mai spre rock, în stilul Joe Bonamassa sau Stevie Ray Voghann. De fapt, eu am avut tot timpul proiecte, atît în ţară, cu muzicieni români, cum au fost cele cu trupele mele CS3 (Corneliu Stroe Trio) sau CULTURALEVOLUTION, dar şi cu muzicieni din Europa, cum au fost cele din Franţa, cu saxofonistul Etienne Brunet, proiect concretizat printr-un album apărut la Paris în 1995, POSTCOMUNISM ATMOSPHERE.

 

- Care a fost cea mai frumoasă şi mai fructuoasă perioadă din cariera dvs. artistică?

- Perioada cu Harry Tavitian în duo, care a durat cam 20 de ani şi care ne-a adus cele mai mari  realizări, cele două albume editate de Leo records la Londra, HORIZONS şi TRANSILVANIAN SUITE, apoi celelalte albume din România, CREAŢIUNEA şi EST-VEST CREATIV COMBINATIONS, turneele prin toată Europa, la cele mai mari festivaluri şi cluburi...

 

- De ce nu mai cîntaţi împreună, pentru că f. multă lume crede că între voi doi există un fel de comunicare din punct de vedere muzical vecină cu paranormalul?

- Harry este un mare maestru al improvizaţiei, un creator imprevizibil şi inspirat, a fost tot timpul o mare provocare să mă ţin după el, dar după atîţia ani de cîntat împreună am ajuns să-i anticipez orice mişcare la pian. Mi-ar face plăcere orcînd să mai cîntăm împreună. Dar acum fiecare este pe drumul lui. Îi voi fi recunoscător totdeauna pentru faptul că m-a iniţiat în tainele jazzului şi m-a făcut să cunosc cea mai spectaculoasă aventură a muzicii.

 

- Ce noutăţi ne pregătiţi?

- Am acum un nou proiect cu doi instrumentiști de mare valoare din jazzul românesc, este vorba de trombonistul Liviu Mărculescu, care a cîntat ani de zile cu regretata Anca Parghel, şi Giani Amarandei, saxofonist şi contrabasist de forţă, amîndoi formaţi la şcoala muzicală a Iaşului, oraş care a dat multe valori jazzului românesc. Şi, nu în ultimul rînd, tînăra Elena Gatcin, o talentată pianistă şi vocalistă din Republica Moldova, care la cei 20 şi ceva de ani are deja 3 premii de interpretare la Festivalul de la Mamaia. În ceea ce priveşte stilul trupei, va fi o surpriză (plăcută, sper), cum au fost şi celelalte proiecte ale mele.

 

- Cum vă caracterizaţi ca muzician şi percuţionist de jazz si nu numai?

- Pentru mine muzica este f. importantă, pentru că m-a ajutat să trec frumos prin viaţă,

Am făcut dintr-un hobby o pasiune şi un modus vivendi. Sunt şi rămîn un toboşar de avangardă, care caută noi moduri de exprimare la acest instrument, asumîndu-mi toate riscurile, inclusiv acela de a fi contestat.

 

(22 februarie, Braşov - Constanţa)