Interviu cu Dani Klein / Vaya con Dios

realizat de Ioana Chichet-Macoveiciuc

Salut, bine-ai revenit în România, Dani! Faci muzică de mai bine de două decenii. Muzica ta schimbă oameni. Cum te face să te simţi genul acesta de putere? 

Dani Klein (Vaya con Dios): Eu doar îmi fac meseria. Ofer lumii ce am de oferit. Ce fac oamenii din public cu ce le ofer, deja nu mai e treaba mea. Modul în care ei primesc şi folosesc ce le transmit eu ţine de fiecare în parte. N-am nici cea mai vagă idee despre ce se petrece în sufletele oamenilor care mă ascultă. Şi, sinceră să fiu, nici nu vreau să ştiu. E o presiune pe care nu mi-o doresc. Eu sunt de părere că fiecare dintre noi este 100% responsabil de ceea ce simte şi de ceea ce devine. Adică primeşti muzica, mesajele, informaţiile, dar ce faci cu ele te priveşte doar pe tine. Pe scurt, nu poţi depinde de alţii. Nimeni nu e Dumnezeu pe pământ. Fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească Dumnezeul din el şi să înceteze să mai caute alţi dumnezei prin univers. Eu una refuz să fiu vreo icoană pe care oamenii s-o admire. Nu sunt o icoană. Sunt un om ca toţi oamenii.

 

Un om foarte talentat, însă.

DK: Nu ştiu asta, sper că sunt o persoană interesantă, ce ştiu sigur este că am şi eu părţile mele plictisitoare, am şi eu nevrozele mele, ca oricine.

 

E tristeţea necesară? Multe dintre piesele tale sunt extraordinar de triste…

DK: Piesele mele sunt triste dacă le asculţi când eşti tânăr şi când ai impresia că dragostea e totul. Pe măsură ce treci prin viaţă, încetezi să mai crezi asta şi atunci totul devine mult mai puţin trist. Să-ţi explic. Ia cazul meu, de exemplu. Acum nu am un partener, eu nu mai cred de mult în căsătorie, dar dacă aş avea un partener şi aş observa că o altă femeie e interesată de el, asta nu m-ar deranja câtuşi de puţin. Acum nişte ani aş fi fost foarte afectată, pentru că l-aş fi vrut pe el doar pentru mine. Dar pe măsură ce te maturizezi, devine tot mai important să te simţi bine tu cu tine, să-ţi găseşti liniştea. Pentru că dacă reuşeşti asta, în momentul în care cel de lângă tine te părăseşte, plecarea lui nu va provoca o dramă, pentru că te vei avea în continuare pe tine şi asta va fi suficient. Când eşti tânăr, ai cumva impresia că celălalt e totul şi tu eşti nimic, dar în timp asta se schimbă.

 

Ce-ţi place să faci când nu te vede nimeni? Îţi place să mănânci, de exemplu? Găteşti?

DK: Din păcate, da, iubesc să mănânc. De altfel se şi vede. (râde). Chiar ieri am exagerat cu mâncarea la un prânz aici la voi în România. Iubesc mâncarea şi iubesc să gătesc, îmi place să merg la piaţă şi să-mi aleg singură legumele şi brânza.

 

Cum te ridici de jos în momentele cele mai crunte?

DK: Îmi caut confortul alături de prieteni. Îmi place să vorbesc despre lucruri. Când ceva mă deranjează la modul serios şi nu vreau să-mi încarc prietenii, pur şi simplu îmi fac o programare la un psihoterapeut. Sau citesc o carte bună de filozofie. Şi asta ajută.

 

Muzica nu?

DK: Acum mulţi ani mă ajuta muzica. Acum, însă, nu prea mai ascult mare lucru. Zilele astea, de exemplu, ascult doar Bob Dylan. Nimic altceva.

 

Pe cine-ai invita să-ţi cânte la petrecerea de majorat? Că înţeleg că despre vreo nuntă n-am voie să aduc vorba…

DK (râde): Pe Aretha Franklin. Deşi nu cred că mi-aş permite s-o plătesc.

 

Eu cred că nu ţi-ar cere bani, ar veni să cânte pentru tine de drag.

DK (râde): Nu cred. Şi nu m-aş supăra deloc pe ea.

 

Ce te ridică din pat dimineaţa?

DK: Nu-mi place să mă trezesc devreme. Cel mai mult îmi place când nu trebuie să ajung nicăieri şi pot sta în pat până la ora 12. Mă dau jos, cobor să-mi fac un ceai, apoi urc înapoi în pat cu cana fierbinte şi cu o carte sau cu ziarul.

 

Perfect, asta o să fac şi eu mâine, dacă-mi dă voie soţul meu (şi i-l arăt pe Robo, care se învârtea în jurul nostru să ne facă poze).

DK: Ai grijă de voi şi nu uita ce ţi-am spus despre tristeţe.