Alexei VAKULOVSKI, "În gura foametei (mărturii ale supravieţuitorilor)"
în curs de apariţie la ACADEMIA ROMÂNĂ /INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
Ediţie îngrijită de Flori Bălănescu
„Foametea m-a învăţat să cred în oameni”
MARIA VACULOVSCHI (n. 1924)
În timpul foametei am lucrat educatoare la casa de copii din Antoneşti, apoi învăţătoare în acelaşi sat. La casa de copii erau aduşi şi copiii orfani din satele megieşe. Înţelegi destul de bine că foametea nu ne speria. Mâncam acolo, primeam salariu. Chiar şi produse alimentare adăugătoare ni se da. Dar, totuşi, sufeream cumplit. O atmosferă apăsătoare, tragică, mă sufoca. Făceai un pas după poarta casei de copii, să zicem, şi întâlneai oameni umflaţi sau scheletici, ochi rugători şi mâini tremurânde. Unii ne priveau cu ură; probabil ne credeau şi pe noi activişti. Aceştia din urmă nu flămânzeau şi nici ochi rugători nu aveau. Era timpul lor. Fiindcă altceva nu-i ducea capul să facă, umblau pe la casele oamenilor şi luau ultima bucăţică de pâine de la gura copiilor. Nişte brute. Nici la casa de copii nu era rai. Ne aduceau acolo copii orfani, distrofici, abia-abia răsuflau. Le eram şi mamă, şi educatoare… Iarna stăteau lipiţi de sobe, iar primăvara, vara ieşeau în faţa soarelui. Mulţi dintre ei păreau nişte bătrâni pitici. Sunt convinsă că lucrul cel mai greu în lumea asta e la casa de copii în timpul unei eventuale foamete. Toată viaţa am lucrat în şcoală, copiii m-au făcut cu adevărat fericită, mi se umple inima de bucurie când mă gândesc la ei, dar imaginea acelor copilaşi cu faţa zbârcită mă urmăreşte încă. Ei credeau că noi suntem atotputernici şi ne priveau ca pe nişte idoli. Dar eram şi noi oameni. Cu mare greutate uneori ne reţineam lacrimile. Eram nevoiţi să ne arătăm tari, puternici, căci ei numai în noi credeau. Şi încă ceva. În timpul foametei mă urmărea o straşnică spaimă de singurătate. Lucram în colectiv, aveam prietene bune, dar singurătatea mereu mă urmărea. Eu nu m-am născut în Antoneşti. Probabil în asta trebuie să caut rădăcinile spaimei mele. Toţi aveau surori, fraţi, părinţi, rude, prieteni cu care au crescut împreună şi se înţelegeau de minune. Chiar dacă nu aveau o coajă de pâine pe masă, ei ştiau că nu vor fi lăsaţi singuri, în voia soartei. Iar eu… Mă gândeam cu groază că mă pot îmbolnăvi şi nimeni nu-mi va aduce o cană cu apă, că voi rămâne pe drumuri, că voi muri şi ai mei nu vor şti nici unde sunt îngropată, dacă se va întâmpla şi asta… Căci atunci… Singurătatea devenea din ce în ce mai insuportabilă şi, în 1947, prin luna martie, am hotărât să mă întorc acasă, la părinţi. Eram mezina, toţi ai mei mă iubeau, mă alintau. Ce caut eu printre străini, mă gândeam, ce am pierdut eu aici? îmi ziceam. Mi-am făcut bagajele, m-am înţeles cu un căruţaş să mă ducă până în gara din Tighina. M-am oprit la şosea şi am privit cu părere de rău satul pe care dovedisem să-l îndrăgesc şi pe care îl vedeam, eram convinsă, pentru ultima oară. Aşa credeam eu atunci.
– Poate ne întoarcem înapoi? mă întrebă moşul căruţaş, am uitat cum îl chema.
– Nu, i-am răspuns şi am pornit. În gara din Tighina am întâlnit o verişoară de a mea, venise la nişte rude de-ale bărbatului ei, mi se pare. Ea lucra pe atunci într-o şcoală de lângă Chişinău. Am rugat-o să-mi povestească despre satul nostru. Nu ştia nici ea multe, căci nu fusese prin sat încă de prin 1945, de când plecase de acasă. Dar mi-a relatat o întâmplare din Tighina, mi se pare. Murise un tânăr şi părinţii l-au îngropat în hainele lui de sărbători. Într-un buzunar al hainei ei ţineau nişte documente care le-au fost cerute urgent atunci. Ei şi-au amintit unde-s, au cerut permisiunea să deshumeze cadavrul, au plecat la cimitir împreună cu omul legii, au săpat, au deschis sicriul şi l-au găsit gol… Au povestit la miliţie această grozăvie şi împreună cu miliţienii i-au făcut o vizită paznicului cimitirului. Au rupt uşa, căci acela nu vroia s-o deschidă. Au găsit mortul întins pe podea. Gol. Şi fără picioare. Picioarele fierbeau într-un ceaun mare. Paznicul cela fără Dumnezeu creştea porci şi-i hrănea cu carne de om mort. Au arestat monstrul. Iar într-un sat vecin, urma povestirea verişoara mea, o femeie a ademenit la ea o fetiţă şi a omorât-o ca să-şi hrănească propriii ei copii. Când sătenii au dat buzna în casa acelei femei, ea se trânti asupra trupuşorului copiliţei şi urla că nu le dă nici o bucăţică de carne.
– E numai pentru ai mei! ţipa şi râdea criminala. E carnea mea!
Înnebunise. În camera vecină i-au găsit şi pe copiii ei. Doi erau leşinaţi, iar al treilea era mort. Am rugat-o să nu-mi mai povestească. Venise şi trenul care urma să mă ducă spre casă, spre părinţi. Când am privit în jur, nici urmă de bagaje. Cât timp ascultasem povestirea verişoarei, hoţii m-au lăsat fără bagaje. Am început a plânge împreună cu Eufrosinea, aşa o chema pe verişoară. Şi am hotărât atunci să nu mă mai duc în halul cela acasă. Ce aveam să le spun părinţilor? Mai ales tatălui, care nu vroia să mă lase să plec din sat nici în ruptul capului. Independenţă mi-a trebuit? Am găsit nişte oameni din Antoneşti şi m-am întors la casa mea de copii. Colegele m-au înţeles şi nu mă sâcâiau cu întrebările. Dimpotrivă, făceau totul ca eu să-mi revin, să mă întremez sufleteşte.
Dar nu erau timpurile celea pentru linişte: m-am îmbolnăvit de tifos. Aveam febră. Aveam halucinaţii. Mi se năzărea că au venit părinţii la mine. Îi rugam să mă ia acasă, iar ei nu doreau asta. Îmi părea că copiii cer de mâncare şi nimeni nu dorea să-i hrănească. Eu spuneam că acuşi voi tăia în hrinci o pâine mare-mare şi-i voi sătura pe toţi. Şi tot arătam la cer. Îmi închipuiam că luna e o pâine mare şi albă. Mi-au povestit mai târziu despre asta oamenii la care trăiam în gazdă – mătuşa Nastasia şi moş Vasile Bojoncă. Mi-au fost ca nişte părinţi. Ei mi-au purtat de grijă, ei m-au hrănit, ei m-au încălzit. Le aduceau producte de la casa de copii, dar asta nu înseamnă că mă însănătoşeam, dacă cădeam în mâinile unor oameni răi şi hapsâni. M-au ajutat atunci şi colegele mele, şi oamenii din mahala în care locuiam, mulţi m-au ajutat la nevoie. Mi-am revenit, m-am înfiripat, am prins la viaţă. Atunci am înţeles eu câţi oameni buni şi minunaţi mă înconjurau. Atunci am scăpat eu de frica de singurătate. Până la moarte voi spune tuturor că cei mai buni oameni trăiesc aici, în Antoneştii noştri. În 1948 m-am căsătorit. La 3 octombrie ne-a fost nunta, iar în 1949, tot la 3 octombrie, te-ai născut tu. Apoi Valeriu şi Svetlana. Mi-am continuat studiile la Şcoala Pedagogică din Tighina. Nici nu m-am gândit să studiez mai departe. Eraţi voi. Bine că a putut termina facultatea măcar tatăl vostru. El a absolvit Institutul Pedagogic din Tiraspol. Trăim. Da, sigur. Foametea nu are faţă omenească, dar ea m-a învăţat să cred în oameni. Un lucru mare m-a învăţat foametea, ducă-se pe pustii. Mulţi s-au pierdut în timpul foametei. Sunt rare familiile în care nu a decedat nimeni în anii foametei. În iarna aceea din 1946 – 1947 mare jale a fost în Antoneştii noştri. Dar satul a rezistat. Oamenii cu adevărat uneori sunt mai tari ca oţelul.