Diana CORCAN

 

 în rochia mea de hârtie

 

am ieşit seara târziu – cu hainele care ne ajută să ne

strecurăm în mulţime (din noi) în oamenii aceia zâmbitori

cu toate cuvintele în gură cu mişcările (suple) în oase

întotdeauna ne simţeam izgoniţi (sau trădaţi) când ne duceam

undeva (ca să fim) să vorbim – pe furate se face conversaţia

ziua – când e vorba de noapte te mai poţi apăra cu tăcerea în gât

cu întunericul în braţe

ca şi cum ai avea un cameleon priceput să te ascundă în el

- într-un colţ între doi pereţi foarte strânşi cu o lumină blocată

între uşi cu un zgomot de fond făcut de un şoarece care mestecă-n aer hârtia

mai păstram seara pentru noi câteva minute pe fugă ţineam

cuvintele neatinse pe masă acoperite cu palma

cuvintele pe care le-am scris erau calde şi moi şi le simţeam

cum zvâcneau

- când lumina începea să ne ardă pe mâini aduceau lumânări cât un om

şi le înfigeau în tavan în podea între noi

schimbam o mână cu alta să nu se împrăştie iute pe masă

ca mărgelele vii

printre degetele neputincioase subţiri

- şi cum aveam un viciu oribil fumam cu ţigara lipită de

buze şi cu teama în nări

 

aşadar (fără să ştiu cum se face) am ieşit seara în rochia mea de hârtie

şi foşneam

la o masă pătrată cu scaune pătrate cu tine cu focul alături la masă

cu ochii pe mâinile întotdeauna întinse ca să acopere bine

cu ochii pe palmele

întotdeauna prea mici ca să acopere tot ce aveam

tu vorbeai din ce în ce mai puţin

eu mă gândeam să fugim

până nu pierdem totul.

 

 

 

eu eram piatra neagră

 

mă născusem pe stradă

într-o noapte – era rece afară

eu încinsă de drog

am văzut cum am ieşit din pământ ca din uter

eram goală – doar cu piatra neagră

pe degetul care sclipea ca un mort

radia murdăria pe piele – sub o lună

murdară

începusem să cânt

- au ţipat nişte păsări pe care călcasem

cu piciorul gol cu talpa deasupra le-am

rupt ţipătul

am plecat jubilând mai departe pe drum

îmi legănam braţele şi umerii destul de

frumoşi

îmi admiram sângele care se strânsese în

vene şi fugea ca mercurul prin trup

şi priveam înainte - cu ochii strălucitori şi nocturni

în infraroşu

vedeam în depărtare oraşul

şi multe mâini ieşind din el

ca dintr-o ladă uriaşă (cu capac şi c-o cruce de aur

pe creştet)

îmi făceau semn să mă apropii – să vin

 

eu am mers în continuare uşor

nu aveam nimic (de făcut) – eram goală

doar o piatră pe deget

o purtam admirând-o pentru calităţile

sale malefice.

 

 

 

cu umbrele se joacă întotdeauna

o figură prelungă

 

chiar dacă purtam ochii închişi – era partea

mea de sinceritate

atunci când intram în magazinul de umbre

din colţ

nu pipăiam nimic cu vârful degetului

nu lăsam să se înţeleagă că-mi pasă de zi sau

de noapte - dincolo de uşă un podiş

poate o geografie întreagă pe etape în adâncime

sacrificate eradicării

oricărui profil fără forţă şi fără gură - numai umbră

care se încăpăţânează să existe în natură

înăuntru

se stârnea o rumoare acolo

atunci când intram în magazinul de umbre

din colţ

se ridicau de pe jos sau ieşeau din pereţi dintre rafturi

se triau

umbre de care nu mai ştia nimeni nimic

ai fi zis c-au murit sau că sunt îngropate departe în alţii

nu că m-aşteaptă pe mine

să mi se atârne de gât şi de ochi

uşa aceea nu avea nici un merit

eu (mai puţin) nu ştiam să mă joc.

 

 

 

seminopţi

 

chiar şi el aici pe marginea

patului

legănându-şi picioarele şi capul ca pe nişte

elice

după un ritm susţinut (care să-l ţină

în formă şi mai ales viu până la visul

de noapte – când orice om se aşează puţin)

chiar şi el cu mâinile întinse alienând aerul

ţinându-mă ca pe o tavă

din care la răstimp să se hrănească

chiar şi el se simte obosit ca un câine de pază

 

a fost un detaliu pervers: într-o zi avusesem

la îndemână ceva negru care mă capturase

cu totul făcându-mă o văduvă (de alb)

cu nervuri ce se sparg – de atunci n-a fost simplu

 

chiar şi un om viu ca el amorţeşte purtând

ca un derviş pe braţe

o fantomă care cântăreşte enorm

un răpitor de ceaţă care îţi mănâncă din piept

şi se naşte din nou.

 

 

 

când te gândeşti că afară

          e lumină de martie

 

şi sunt obosită

umblă plumbul (şi alte metale) pe o şină

într-o mină otrăvită

s-a îngreunat un singur cuvânt – ultimul

îl scuip aproape cu o faţă de mort

îl scuip inert cu o faţă învineţită

într-un sicriu pe care îl port sub

tricou

sub

sub

sub

este scheletul meu nou

 

ce cuvânt e ăsta care nu se mai vede

ce cuvânt e ăsta care nu se dezlipeşte

din gât să se certe

care nu iese prin piele să transpire abundent?

 

nu răspunde nimeni

sunt toţi ocupaţi de cuvintele lor

şi văd că aleargă în jos către râu

cu maşini cu claxoane cu dosare

în care şi-au fotografiat capul să-l spele

e un botez necesar

se pregătesc să-şi facă puţin loc

 

nu răspunde nimeni

în scheletul meu nou – un accident de prăbuşire

în adânc sau într-un alt fel de loc

acolo trebuie să mă întind apucându-mă

de oase

şi să şoptesc altfel ca din altă lume:

ăsta-i cuvântul limba lui

se îmbolnăveşte şi gata şi tu rămâi mut

abia îl scoţi ca pe un rest de vomă din gât

(dar nu se mai întinde la soare

şi nu mai are putere să latre

câinele lui a murit)

 

(când te gândeşti că afară se pregăteşte o supravieţuire

la o lumină prea tare)

 

scoateţi-l chircit în cărucior din pământ

ca pe-un făt

şi daţi-mi-l să-l pun lângă mine

aşa se îngroapă toţi morţii – de mână.