Alexandru Vakulovski

 157 de trepte spre iad

Salvaţi-mă la Roşia Montană

Ed. Cartier, Chişinău, 2010

Morţii au fost duşi din Roşia Montană. Pentru fiecare mort mutat s-a primit o sumă frumoasă de bani, frumoasă şi pentru un om viu. De sub crucile mari, ruginite, s-a scos ce mai rămăsese din ei şi a fost îngropat în altă parte.

 

Morţii noştri s-au mutat. Din moartea lor se scoate aur, din mormintele lor se scoate aur. Se curăţă locul. Oase aruncate într-un sac şi îngropate apoi în altă parte. Roşienii discută între ei:

- Bă, da' ăsta de lângă mormântul lui taică-meu nu e rudă cu noi?

- Cred că da, dacă e îngropat aici, cred că era văr cu tata...

- Da, păi atunci hai să facem cerere să-l mutăm, mai scoatem un ban?!

- Unde îl mutăm?

- Păi mai contează... Îl băgăm şi noi undeva pe lângă familie...

 

Mormintele au rămas din ce în ce mai rare. Morţii rămaşi sunt licitaţi. E ceartă mare între săteni. Cine a fost şi mortul cui e. Crucile şi monumentele funerare vor rămâne. După care vor trece buldozere şi vor şterge tot. În locul morţilor se vor îngropa crucile şi monumentele.

 

Majoritatea roşienilor de-abia au aşteptat să se care. Au vândut tot: case, pământuri, morminte. Acum sunt fericiţi. Pentru casele lor au primit bani cât să fie cei mai şmecheri în altă parte: vile cu turle şi maşini beton. Nici nu mai trebuie să meargă la muncă în Spania şi Italia. Gata, i-a lovit norocul pe roşieni!

 

Şi ce dacă vor rade canadienii Roşia Montană? Pentru aurul de la suprafaţă. Nici o problemă, atâta timp cât buzunarele se umplu cu aur. Nici nu contează de unde apare aurul ăsta. Fiecare moţ care nu a avut în viaţa sa un cal, acum are jeep tare, de la canadieni. Dacă faci autostopul, ei frânează la câţiva metri şi când ajungi lângă maşină ei aruncă ţigara jos şi o iau din loc hohotind. Majoritatea au fost angajaţi. Nu ca să lucreze, ar fi culmea. Ce să lucreze? Sunt maşini care fac asta! Au fost angajaţi ca să primească nişte bani. Ca să-i mobilizeze şi pe ceilalţi.

 

O bună parte dintre ei sunt acum la „oraş”, dacă îi putem spune aşa Abrudului. În fiecare seară beţi morţi prin barurile care nu au cum să dea faliment, pentru că moţii se întrec cine bea mai mult, cine sparge mai mulţi bani, pe băut, jocuri de noroc şi curve. Iar de curve nu se duce lipsă în zonă.

 

Plouă urât în Roşia Montană. Pâraiele roşii pline de cianură şi de alte substanţe folosite la extragerea aurului, uraniului şi argintului cresc, mormintele goale se umplu cu apă roşie, câte un şoarece mort e dus de apă.

 

Moartea e la ea acasă în Roşia Montană. Faceţi prin moarte turism. Aduceţi oameni să vadă cum va fi când nu va mai exista viaţă pe pământ. Când vor dispărea chiar şi morţii.

 

Sunt în casa bunicilor. Acum ei umblă în vârful picioarelor pe lângă mine. Mă respectă. De fapt le e frică de mine.

- Fac nişte şniţele?

- O bere, o palincă?

- Nu ţi-e frig, să-ţi aduc ceva să te îmbraci?

 

Doar îmi ridic privirea şi lor le e clar. Foarte clar. Se retrag încet cu spatele spre uşă.

 

 Lângă muzeul şi galeriile romane din centrul Roşiei e o biserică. Acolo locuieşte şi familia popii. De mică, când ieşeam din galerii, abătută, fascinată de lumea pe care o găseam sub pământ – vedeam lucrurile sfinte din curtea bisericii.

 

Pe lângă slujbele pe care le făcea, popa avea vaci, o soţie şi câteva fiice. Preotul, ca de altfel toţi preoţii din sat, era respectat, pentru că era - după cum spunea lumea – un bun creştin şi un bun gospodar. Bun creştin pentru că ţinea slujbe cu care speria babele cu furia lui Dumnezeu şi gospodar pentru că avea animale şi nu se sinchisea să facă munci pe care le face tot ţăranul.

 

Invariabil, când ieşeam din galerii, îl vedeam pe popa care bătea vacile. Ăsta era hobby-ul lui. Dădea cu biciul şi cu bâta cu mare poftă:

- Futu-vă Dumnezo să vă fută, dobitoace tâmpite şi murdare ce sunteţi – zbiera popa şi lovea continuu în vaci. Vacile alergau, popa fugea şi el cu armele după ele, le bătea până le plesnea pielea, iar când vedea vreo fiică o trimitea rapid din orizontul lui vizual:

- Ce te beleşti, vacă? Marş la muncă, nu vezi că-s ocupat?!

 

Îi mai scăpăta câte-un pumn şi în preoteasă şi fiice, ca tot gospodarul, doar gospodăria trebuie ţinută din scurt. Când preotul obosea, lega vacile de gard, ca să nu mai alerge, ca să-i fie şi lui mai comod să le bată.

 

Dar nu se limita doar la vaci. Nu se limitează, de fapt, pentru că tot e în Roşia şi încă nu s-a strămutat, bisericile pleacă ultimele. Şi atunci, dar mai ales acum, când satul e plin de animale părăsite, preotul de-abia aşteaptă să-i treacă în curte vreun animal străin – în special câini şi pisici, dar intră şi găini şi altele... Atunci nu se rezumă la bătut. Atunci are loc Judecata Supremă. Acele animale, fiinţe ale întunericului, cum ţipă el după ele sunt decapitate pe loc sau ucise cu pietre. Roşienii nu comentează:

- Părintele are dreptate, e curtea lui...

 

Mai târziu mama şi bunicii îi vor duce acestui popă hainele mele. Ca să scoată blestemele şi să mă apere de dracu'.