Fragmente critice
O carte-n dar – O cale-n dar de Şerban Foarţă
Ieri am văzut cel mai mişto cadou pentru începutul anului: O cale-n dar de Şerban Foarţă. Aţi ghicit, e o carte calendar! Pentru că în april nu doar Ilici s-a născut, am deschis cartea-calendar la luna mea:
"Aprilie (sau Prier) e luna
contradictorie ca nici una:
nori, grindină, vânt aprig, - lin,
pe urmă, trilul aprilin."
Cu O cale-n dar nu-ţi faci capu-calendar. În schimb vei avea poezie în faţă tot anul. Aşa da cadou!
*Şerban Foarţă, O cale-n dar, Ed. Brumar, Timişoara, 2010
Dumnezeu le-o trage tuturor sau Teorema lui Pasolini
Datele “problemei” din Teorema lui Pasolini nu s-au schimbat faţă de cele ale societăţii de astăzi. În roman găsim o lume burgheză cu o criză morală (destul de confortabilă), dar şi cu una religioasă. Totul e ca la teatru, burghezii îşi joacă rolurile şi viaţa merge înainte, fără prea multe gânduri.
Până la apariţia Oaspetelui – personaj pe care Pasolini l-a vrut “mesagerul unui Dumnezeu mânios, Dumnezeul Vechiului Testament”. Familia burgheză la care a venit Oaspetele e supusă unei probe, asemănătoare cu trimiterea evreilor în pustiu. De altfel, moto-ul cărţii este: “Ci a dus Dumnezeu poporul împrejur, pe calea pustiului”…
Sufletul mic-burghez (“în sens ideologic, nu economic”) e camuflat de obiceiuri, îndeletniciri constante, ceea ce-l fac îngropat în trup ca într-o groapă. Teorema lui Pasolini e clară: trebuie să vină un Dumnezeu dur, care să-i fută pe toţi. Doar aşa i-ar putea trezi.
Cartea e scrisă sec, doar cu elementele necesare, fără prea multe descrieri şi visări, ca un scenariu de film. De altfel, în acelaşi an în care a scris romanul (1968) Pasolini a scos pe piaţă şi filmul Teorema. Nu l-am văzut încă. Cartea e un motiv bun pentru a-l căuta.
*Pier Paolo Pasolini, Teorema, Ed. Polirom, Iaşi, 2007
În Cosmos cu Witold Gombrowicz
"Când nu ai ce-ţi place,
Îţi place ce ai!"
"Fiecare trage la ai săi pentru ale sale!"
Ultimul roman al lui Witold Gombrowicz, Cosmos, a avut darul de-a atrage mai multe inepţii decât analize corecte (nu zic serioase). Inepţiile au pornit chiar de la traducătorul romanului - Ion Petrică. Petrică vede în Cosmos un roman autobiografic - total greşit. Aceeaşi inepţie a fost preluată, probabil din comoditate sau lene şi de Em. Galaicu-Păun.
Despre Cosmos am putea spune că e autobiografic doar dacă susţinem că ORICE scriere este într-o oarecare măsură autobiografică. Cât de autobiografic vi se pare, de exemplu, acest dialog? -
"- Să lingi!
- Ce?
- Să lingi, zic, linsumberg... sau să scuipi!
- Ce spuneţi?! Ce spuneţi?! - am strigat eu.
- Să scuipi cu bembergul în bergum!"
Cosmos-ul este, de fapt, chiar aşa cum a scris Gombrowicz (deci nu e deloc greu) despre autocreare. Autocreare a romanului, pe de-o parte, şi autocrearea unui univers, cosmos - pe de altă parte. Autocrearea se realizează la personajul-narator prin elementele ce se leagă între ele: o vrabie, un băţ, o pisică, un om. Legătura lor se face prin spânzurare. Acestea sunt laitmotivele ce compun cosmosul lui Witold (ştia ce ştia Gombrowicz când i-a dat numele ăsta personajului principal).
Pe lângă cosmosul lui Witold, apar şi alte cosmosuri. Al lui Leon, un pensionar, e legat de plăceri ascunse, ceea ce îl face să se masturbeze sau pur şi simplu să fie în extaz. Cosmosurile din romanul lui Gombrowicz sunt absurde, delirante, chiar bolnave. Pe de altă parte, cosmosul este receptat de fiecare subiectiv, ceea ce se vede chiar şi din receptarea extraordinarului Cosmos, de Witold Gombrowicz.
* Witold Gombrowicz, Cosmos, Ed. Univers, Bucureşti, 2000
Egoistul romantic
Frederic Beigbeder este un scriitor căruia nu-i pot pronunţa numele niciodată din prima. Francezul e foarte haios pentru că s-a inventat pe sine ca personaj. Cinic, mare consumator, iubitor al cluburilor de noapte şi a discotecilor, dar şi simpatizant al comuniştilor francezi cu preocupări ecologiste.
Egoistul romanic - jurnalul-intim-roman al lui Beigbeder, mi-a amintit de volumul lui Mircea Cărtărescu - De ce iubesc femeile. Nu întâmplător. Şi Egoistul romantic este compus din textele lui Beigbeder adunate din rubrica la o revistă franceză. Şi Beigbeder a căutat cheia spre "cei mulţi", adică spre cititorii de reviste. Doar că, aşa cum am mai spus, Beigbeder s-a inventat ca personaj (spre deosebire de Cărtărescu) - chiar egoist şi romantic. Dar romantic la mişto, ceea de ce nu s-au prins mulţi cititori. Sau cei mai mulţi.
Frederic Beigbeder - nu doar în Egostul romantic - este în mare parte ceea ce urăşte.
* Frederic Beigbeder, Egoistul romantic, Ed. Pandora M, Bucureşti, 2005
Palindromanul literaturii române
Literatura e frumoasă pentru că n-are graniţe, pare nelimitată. Există doar limbi, cuvinte – şi o posibilitate infinită de a crea literatură combinând. Paradoxal, există totuşi anumite lucruri în literatură care pot fi făcute o singură dată. Aşa e şi palindromanul lui Şerban Foarţă – „Roşul uşor e rozul iluzor”. Ca şi palindromul, romanul lui Şerban Forţă poate fi citit de la ambele capete – fără să sufere vreo schimbare de sens şi aproape fără să-şi schimbe şi forma. E un roman unic în literatura română şi, din câte ştiu, şi în literatura universală.
Personajul principal al palindromanului nu sunt nici Vasile Elisav (profesor de franceză), nici Nora Aron sau Carmen Carpen. Nici măcar Şerban Foarţă, care intră în vizită la un moment dat la „şezătoarea” celor amintiţi. Personajul principal e limba. Ştiindu-l pe Şerban Foarţă ca poet – vă daţi seama ce personaj îi iese Maestrului!
E adevărat – noi suntem restanţieri pentru a citi palindromanul. Pentru asta ar trebui să ştim franceza, engleza, maghiara, italiana şi ceva latină. Ca să nu mai zic că trebuie să fim cel puţin studenţi la Litere, dacă nu profesori sau scriitori.
Ei bine, dacă sunteţi aleşi – nu aveţi decât să citiţi Roşul uşor e rozul iluzor. De la un capăt la altul. Ca să puteţi spune că aţi făcut-o şi pe asta în viaţă – aţi citit palindromanul!
* Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor, palindroman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008
PS: Maestrul a văzut desenul Antoniei şi i-a şi răspuns:
S-o ajute Pronia
pe Antonia
să ajungă pictoriţă… Eu
o asigur, fără s-o cunosc
în persoană, că mă recunosc
în portretul şi al ei, şi-al meu!
Şerban