Copilăria cea mai frumoasă e aceea povestită de părinţi. Dacă sîntem sinceri, recunoaştem că şi primele „amintiri” din copilărie sînt (şi ele) povestite de părinţi. Oricum, e o perioadă cînd omul e „în vis”, nu vorbeşte, nu ştim (dacă şi) ce gîndeşte, de fapt doar mănîncă şi face ceva în pamperşi. Păi, în „Sebastian în vis” proaspătul tătic Radu Vancu încearcă să salveze şi această perioadă a fiului său, „de vis”. Povestea a început pe internet şi a crescut pe un blog creat special pentru Sebastian odată cu Sebastian. „Bloguleţul ăsta e un album de poezele cu şi pentru fiul meu, Sebastian Mihai, care azi, 15 iulie, împlineşte două luni. Cam de două ori pe săptămînă o să postez un poem, aşa încît blogul să crească deodată cu bebeluşul. Un blog-bebeluş cu poeme-bebeluşe, aşadar”, scria Vancu sub titlul blogului, care se numeşte ca şi cartea şi care mai poate fi citit pe net: http://sebastianinvis.unspe.com/. Dar vă recomand să nu neglijaţi cartea, care are altă structură, fiind împărţită în VII cînturi, iar textele sînt puţin refăcute, şlefuite şi oarecum altfel gîndite şi nu mai începe fiecare poem cu „Sebastian în vis”, ca pe blog, aşa debutînd doar fiecare cînt. Copertele cărţii sînt foarte frumoase şi-s create de Tudor Jebeleanu, iar motourile sînt din Nietzsche şi Trakl. Cartea începe foarte frumos (căci, nu-i aşa?, „pentru cine ştie, frumuseţea e vrăjitorie (…) frumuseţe e ceea ce continuă”): „Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”. Cînd a devenit tată, Marius Oprea avea o teorie foarte convingătoare despre dictatura bebeluşilor, care ar conduce lumea. Poate că de aici apare la Radu Vancu atît de des Friedrich Nietzsche, care – altfel – nu prea are ce căuta în lumea copiilor (şi nici în cea a adolescenţilor!). De altfel, „Sebastian în vis” de Radu Vancu nu este o carte pentru copii, e doar poate o carte scrisă în urma manipulării unui matur de un bebeluş: „Sebastian se joacă cu tati cu tandreţea măcelarului decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe sperînd să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi injectează cantităţi demente de sentimente, şi patetice, şi bufe, direct în creierul clocotit, şi tati cînd grohăie cu patimă, când guiţă ascuţit”. Asta şi pentru că „faţă de ochişorii lui visînd, Arta e pitică”, iar Sebastian în vis „îşi face din lume paradis”. La Vancu „angî-angî” rimează cu „Lao Ţî”, iar „baby-mikado ascultă Nirvana la iPod”. Avem şi umor raduvanchian „tradiţional”, şi link-uri aluzive, şi alte surprize: „Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate (…) Sebastian zîmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală (…) Sebastian în vis, tot privindu-l, adoarme cu capul pe burta lui Leonid Dimov”. În carte apar şi personaje secundare: Pisicîine, Broascaporc, Nietzsche, Nietzschuleţ, Arta, Asasina, tati şi Cami-mami, Magul Tadjic, Supra-Omuleţul, ex-supra-piticul, fluturcaii… dar regele lor e Sebastian, care e de vis.

Radu Vancu, „Sebastian în vis”,

Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010