Aceasta este o (u)cronică la o carte care nu există și care, cel mai probabil, nici nu o să existe în viitorul apropiat. Ea se numește Anti-tanc. Caietul de documentare al campaniei și a apărut în 2011 sau 2012 la o editură al cărei nume ne scapă. După cum se știe, campania Anti-tanc este un fel de Revoluție de la Ploiești, numai că nu în piața publică, ci în acvariu online, pe Facebook, începând cu 15 ianuarie 2010. Domiciliați prin tot felul de ligi studențești, asociații cu finanțări dubioase, comitete și comiții pseudoactiviste, inițiatorii campaniei, Petru Sîrghi și Dan Nicu, și-au propus prin grupul creat pe internet „să determine sensibilizarea opiniei publice în legătură cu o problemă stringentă pentru societatea moldovenească, şi anume prezenţa tancurilor sovietice amplasate pe post de monumente istorice pe întreg teritoriului Republicii Moldova. Propunem autorităţilor competente ale Republicii Moldova demontarea imediată a acestor vestigii de tristă faimă ale epocii sovietice care împreună cu sârma ghimpată de la Prut constituie un element al ocupaţiei străine a teritoriului nostru naţional.” Varianta în limba engleză a statementului, în bună tradiție eurofilă, oferă chiar mai multe detalii. Din ea aflăm că monumentele sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova sunt niște așa-zise monumente și că ele au trezit o dezbatere puternică în mass-media.

După știința noastră, există două articole, hai trei, care dezbat cestiunea. În rest, e vorba de colportări modificate stilistic, semnate de rețeaua de serviciu tradițională a grupului, dar și de nume precum Stela Popa, Mihai Crețu, Andrei Urecheanu, Tudor Cojocaru, Alexandru Șelaru, Ion Urușciuc, Antonița Fonari sau Constantin Codreanu. 

Din partea cealaltă, a atitudinilor critice, cărora chiar le pasă ce li se întâmplă cu istoria, s-a făcut auzită, mai întâi, cea a unui Vitalie Cojocari, care-și expunea într-un soi de petite histoire de pe blogul personal, intitulată Ce aveți cu tancul meu? (20 ianuarie 2010), o poziție mai mult sau mai puțin personalizantă față de monumentul cu tanc de la Cinișăuți. Am crescut cu tancul ăsta, o parte din copilăria mea se leagă afectiv de el, de ce vreți să-mi mutilați copilăria? Trebuie spus că același punct de vedere poate fi exprimat și de veteranul de război care și-acum poate mai face anticamera spitalelor: am trăit cu o schijă în picior și fără un ochi din cauza tancului ăstuia, o parte din viața mea se leagă afectiv de el, de ce vreți să-mi mutilați viața / istoria? Și iată cum, prin recul, dintr-o dată, iese la iveală dimensiunea tendențios morală a campaniei. Adică imorală vreau să spun. Sunt destui în istorie care și-au asumat un dictat moral asupra societății și aceia sunt cunoscuți sub numele de dictatori. 

Atitudine critică a luat și Vladimir Bulat, în însemnarea Cu tanc sau fără (februarie 2010) de pe blogul Ochiul de veghe, în care se ridica mai mult împotriva vectorului distructiv al campaniei. E drept că de la specialistul în patrimoniu Vladimir Bulat, poate singurul autor activ pe care îl mai avem, ne-am fi așteptat la un expozeu ceva mai detaliat și mai extins asupra calităților artistice ale acestor ready-made-uri politice, presărate pe tot întinsul Republicii Moldova. Nu am nici o îndoială că istoricul de artă va veni în curând cu un astfel de studiu, cu sau fără campania Anti-tanc de pe Facebook, din care să înțelegem dacă tancurile, avioanele, tunurile, tractoarele și alte vestigii ale istoriei sovietice sunt monumente sau nu, mai sunt funcționale estetic sau nu și câtă ideologie mai implică ele. Sau nu? 

Cred însă că cele mai lucide critici au fost aduse ideologiei campaniei de către scriitorul basarabean de limbă rusă, Oleg Krasnov. Trecând peste veșnica, interminabila, desueta și irelevanta polemică – dacă în 1945 am fost ocupați sau eliberați – ideile lui Krasnov merită reținute pentru că ele chestionează, în primul rând, problema atitudinii unei astfel de campanii: încercăm să cunoaștem istoria sau să o rescriem în oglindă? Și o a doua întrebare: dacă dărâmăm monumentele ocupației sovietice, de ce nu am dărâma și celelalte monumente, din timpul atâtor altor ocupații de-a lungul istoriei? Dar, din păcate, Oleg Krasnov nu și-a expus coerent, într-un articol, aceste opinii, ca ele să poate circula într-un cerc mai larg de oameni interesați, ci doar în comentariile de pe wall-ul campaniei de pe Facebook. 

Atitudine a luat, cu toată modestia, inclusiv subsemnatul, la câteva zile de la lansarea campaniei. Ideea mea era că nu de demolări avem nevoie în prezent, ci de documentare. În plus, demolând exonerăm creatorii de responsabilitate. Vom da jos un tanc, vom pune în locul lui un Ștefan Cel Mare și Sfânt, cu crucea întoarsă spre România, la fel cum sunt tancurile cu țeava întoarsă spre România, și cu asta am încheiat cunoașterea la toți nasturii. De aceea am și început să recenzez această carte care nu există, Anti-tanc. Caietul de documentare al campaniei. 

Pe lângă o galerie fotografică exhaustivă a tuturor monumentelor sovietice din Republica Moldova, caietul acesta de documentare mai cuprinde o serie de texte și studii analitice, cât și un bogat inventar de fișe bio-bibliografice. În partea de cercetare a caietului, au fost publicate atât studii despre semnificația istorică a monumentelor, despre semnificația lor ideologică actuală, cât și despre evoluția însemnătății lor estetice, din trecut, în prezent, de la realism socialist, artă militară, la ready-made ș.a.m.d. În cea de-a doua parte a caietului de documentare se află fișele bio-bibliografice ale fiecărui monument în parte și, dacă e cazul, a artistului care l-a creat. În ele se arată anul în care au fost create monumentele, la ordinele cui, de către cine și ce trebuiau să însemne acestea la momentul respectiv. În partea de final a lucrării, ne sunt prezentate concluziile campaniei. Dacă ele, concluziile, se dovedesc a fi negative și rezultă că tancurile încă mai cauzează victime, precum ciuma bubonică, atunci se cuvine să fie demolate sau băgate în carantină muzeală. Dacă aceleași concluzii sunt pozitive, atunci rezultă că inițiatorii campaniei nu au de ce să se teamă, își pot exhiba conștiința națională și avântul muncitoresc de pe șeptelul românismului de fațadă în altă parte, iar tancurile pot trece în patrimoniul primăriilor locale, ce-i drept, de data aceasta cu o responsabilitate civică ceva mai riguroasă. Sau incluse în traseele turistice ale Moldovei, dacă tot ne dăm capitaliști. 

La moment, însă, cea mai notabilă realizare a campaniei este Petiția pentru demontarea tancurilor sovietice și crearea unui muzeu dedicat memoriei victimelor comunismului, din 10 februarie 2010, dar și aceea adresată prost, și o galerie foto de 14 (!) fotografii presărate din când în când celor 1957 de membri din acvariul aseptic al grupului de pe Facebook.

Petru Sîrghi, Dan Nicu (coord.), Anti-tanc. Caietul de documentare al campaniei,

[fără editură], [fără an], [fără număr de pagini].