După un super debut cu un volum de poezie, „Chipurile”, Stoian G. Bogdan vine cu o interesantă carte de proză, intitulată „Nu-ştiu-cîte-zile”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este un roman original, scris cu mult nerv şi pasiune, plin de viaţă şi de sînge şi la propriu, şi la figurat, o naraţiune alertă care ţine cititorul încordat pînă la „SFÎRŞIT”, ultimul cuvînt al textului care cuprinde nu ştiu cîte zile din prezent şi nu ştiu cîte amintiri din trecut. Romanul are două planuri pe care le adună împreună un personaj cu o poveste mişto. Acţiunea primului plan are loc în 2008, iar al II-lea plan se petrece în copilăria şi adolescenţa personajului homodiegetic, Narcis, poreclit El Presidente. Naratorului i se acreşte cu prea-binele şi se întoarce aşa, pur şi simplu, în orăşelul natal, Comăneşti. Fiind un tînăr avocat de succes, logodit cu fiica unui interlop celebru, mare om de afaceri - cum altfel? - isteaţă, frumoasă foc, bogată şi care-l iubeşte, Narcis e atras brusc de trecutul-miraj care aduce în palmele cititorului viaţa lui Narcis dinainte de-a se muta la Bucureşti. Băiatul avea nişte părinţi care n-o duceau rău deloc, doar că într-o seară a rămas orfan. Vinde apartamentul şi se mută la Bucureşti, unde intrase la universitate, la Facultatea de Drept. Aici îşi face două feluri de prieteni – scriitori şi golani, astfel SGB-ul reuşind să împletească-n „Nu-ştiu-cîte-zile” două lumi cu totul diferite, paralele chiar, dacă nu opuse. Narcis e un student care – datorită banilor luaţi pe apartamentul părinţilor, dar şi anturajului – are altfel de viaţă studenţească decît ne-au obişnuit pînă acum scriitorii. El e destul de snob şi nu prea simpatic, destul de tipicar, destul de şmecher, destul de misogin şi la limita dintre intelectualii rasaţi şi cocalarii agresivi, vocabularul şi vrăjeala personajului central fiind o altă caracteristică inedită a romanului. În fine, băiatul pentru care între timp „iarba era perechea de ochelari prin care privea realitatea” s-a întîlnit cu Catarina, fata marelui interlop, chiar ea fiind logodnica lui din planul principal, din prezent. De aici toate s-au schimbat pentru El, chiar dacă „uneori am senzaţia că viaţa e de fapt o mare băşină. Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important, şi fix când mai eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un best-seller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Mie îmi plac poveştile mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă – povestea să fie mişto” – „E mult imprevizibil în viaţa asta. Uneori parcă ai trăi un film. Unul prost. Al cărui final, oricât te-ai strofoca, tot nu-l poţi prevedea”. Un roman despre vrăjeala de doi lei şi despre corupţia la cel mai înalt nivel, despre lumea scriitoricească şi lumea borfaşilor (ordinari, mafioţi sau „oameni de stat”), despre statul român şi politicienii lui corupţi, paginile despre statul român, care „trebuie rescris în favoarea cetăţenilor” şi cetăţenii lui prevestind în SGB un analist politic bătăios sau un politician de cea mai înaltă clasă („Statul Român, chiar şi azi, în 2010, când eu scriu rândul ăsta, e o epavă care încă mai consumă combustibil. El nu întreprinde nimic. Face afaceri numai în dauna cetăţenilor, dar în favoarea politicienilor. Cu bani luaţi de la gura cetăţenilor. La câte o sută de mii de săraci există un multimilionar. Şi sunt milioane de săraci. Statul român trebuie rescris în favoarea cetăţenilor. Ălora mulţi şi pârliţi. Pentru că Statul Român e un aparat care funcţionează ca un storcător. Iar cei storşi sunt chiar cetăţenii care îl populează. Sistemul său trebuie reconfigurat. Clasa politică actuală, cu comuniştii de mâna a doua, cu securiştii şi copiii securiştilor, cu tot neamul lor de la maimuţă la cimpanzeu, n-o să reconfigureze sistemul ăsta, pentru că e-n detrimentul lor. Pierd puterea de a tăia şi spânzura după cum le poftesc inimile. Trebuie să vină cineva să-i tragă de cravată şi să-i întrebe: Băăă, unde-s banii? În ’90, când aţi pus mâna pe hăţuri, căruţa avea două miliarde de dolari pe plus şi alte nu ştiu câte sub formă de creanţe. Bani de primit de la alte State. După 20 de ani, are o sută douăzeci de miliarde pe minus. Bani de dat. Unde-s banii? Aţi vândut tot. Unde-s banii? Poporul e pârlit, te plimbi prin Piaţa Unirii şi vezi oameni care dorm pe cartoane. Unde-s banii? Cineva care să se întrebe: Cum o să dea românii banii ăştia dacă sunt conduşi de băşinoşii ăştia şi de copiii lor făcuţi cu dosu’ pulii? Cineva care să le spună oamenilor să fie mai puţin atenţi la circul de pe scena politică şi să îşi fixeze atenţia pe întreg teatrul. Că teatrul se dărâmă”). Un roman cu foarte multă acţiune. Da, e şi sex, şi viol, şi bătăi, şi crime, şi urmăriri ca-n filme, şi întîmplări neverosimile, şi execuţii la comandă, şi răzbunări calculate sau norocoase, şi furturi de maşini, şi răpiri (pentru rinichi), şi droguri, şi prostituţie, şi peşti, şi fete de bani gata, şi scriitori de tot felul, unii dintre ei uşor recognoscibili. Un roman care se termină într-o noapte „ca o bilă de biliard umplută cu universul”, în ritmurile inimii personajului central, care bate „ca o maşină de cusut frică”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este o carte care la început pare de consum, dar care, de fapt, e o dramă actuală foarte bine ilustrată de Stoian G. Bogdan, care sînt sigur că acum doar a debutat în proză şi are tot viitorul în faţă.