Tatuaje
Mihail Vakulovski
Cum ar arăta scriitorii fără colegii fotografi?
„Cum ar arăta viaţa fără fotografie?” de Ion Cucu este o carte compusă din două părţi. Prima parte conţine un interviu cu Ion Cucu realizat de Un Cristian, iar a doua parte conţine o serie de portrete de scriitori. Ion Cucu este fotograful Uniunii Scriitorilor din România, dar nu un simplu fotograf, ci de 50 de ani fotograful scriitorilor, fotograf la 10 preşedinţi ai US! „Ion Cucu nu este doar fotograful scriitorilor români din ultima jumătate de secol. El este şi un portretist excepţional. Albumele lui reprezintă veritabile istorii literare din imagini. Îi datorăm recunoştinţă pentru fidelitatea pe care a arătat-o breslei noastre”, spune Nicolae Manolescu pe coperta a IV-a, doar că Manolescu (al X-lea preşedinte în era Cucu) are în vedere portretele fotografice, dar cartea asta ne descoperă un extraordinar scriitor portretist. La început m-am gîndit că ar fi fost foarte fain dacă portretele scriitorilor ar fi fost însoţite de superbele fotografii ale aceluiaşi Ion Cucu, mai ales pentru cei mai tineri, care poate că nu cunosc realizările artistice ale lui Ion Cucu sau mai degrabă nu ştiu că aceste fotografii pe care le cunosc din manuale, din reviste, din istoriile literare sau din alte părţi îi aparţin lui Ion Cucu. Dar chiar după ce am terminat de citit primul portret am înţeles de ce editorii au ales să publice portretele fără fotografii. Portretele lui Ion Cucu sînt exact ca fotografiile lui – exacte, precise, care prind mai întîi personajul, personalitatea, sufletul şi abia mai apoi chipul scriitorului, învăluit în dragoste, mereu în favoarea scriitorului („n-am fotografiat niciodată pe la spate”). Portretul lui Nichita Stănescu („foarte fotogenic”) este atît de bine scris, impecabil controlat, emoţionant şi atît de puternic încît mă gîndesc că i-ar fi plăcut nespus şi lui Nichita, sincer. Naraţiunea începe cu o întîmplare-stare care spune foarte multe despre scriitori şi se încheie genial: „Odată mi s-a întîmplat să privească prin obiectivul meu şi mi-a zis aşa: Cucu, şi eu te văd pe tine”. Ion Cucu ştie să prindă în scris momente emoţionale şi emoţionante, ca şi cum ar fotografia, ca, de exemplu, în portretul Anei Blandiana („era frumoasă, deci fotogenică”): „De cînd învăţasem meseria, prospectam locul în care urmau să se petreacă evenimentele. Această deprindere care pare neimportantă mi-a adus unele dintre cele mai frumoase fotografii, cu care aş putea scoate un mic album. În cazul nostru este vorba de holul sălii mici a Palatului. Răcoros, fastuos, în vara lui 1982. Gol la acea oră. Cele două personaje, care s-au apropiat ca pe scenă, într-o piesă de teatru, s-au întîlnit exact în mijlocul sălii. Am rămas neobservat şi din umbra acelei coloane scena s-a petrecut în felul următor: din partea stîngă venea cu paşi măsuraţi Geo Bogza, înalt, uşor adus de spate, cu o cămaşă în carouri, tinereşte lăsată peste pantaloni, iar din partea dreaptă a apărut Ana Blandiana. Era subţire, exact ca o trestie, pe cînd el aplecat ca un copac plin de fructe. Geo Bogza i-a dat un trandafir mare, alb. Ea l-a primit cu reală emoţie. Nu auzeam ce-şi spuneau şi nici nu conta. Ea tocmai primise premiul Herder. Eram singurul spectator al acestei întîlniri între două vîrste poetice şi rămăsesem copleşit de coordonatele ei”. Cred că jurnalul literar fotografic de care aminteşte Un Cristian în prefaţă l-a ajutat mult la adunarea acestor portrete fabuloase de scriitori, fiindcă „fiecare fotografie are istoria ei, neştiută decît de artist” (Un Cristian). Interviul e savuros şi cînd Ion Cucu povesteşte despre fotografie („fotografia e un fel de vînătoare”), şi cînd povesteşte despre scriitori („Era vorba despre puterea literaturii” – „încercam să le fotografiez, dacă se putea, sufletele”), şi cînd îşi aminteşte de familie, în special de tatăl său („tata mereu vorbea cu două tăişuri. Şi-n glumă, şi-n serios. Cînd îl întrebam: „Ce faci, dom’le, acolo?”, nici nu se întorcea către mine, nici nu mă saluta. Stătea cu spatele, aplecat, şi-mi zicea: „Măi, băiete, fac ceva frumos”. Ştiam că altoia un pom”). Un fotograf care posedă arta povestirii mai bine decît foarte mulţi dintre cei cărora le-a făcut poze 50 de ani, un scriitor înnăscut care n-a folosit cuvinte, ci imagini-personaje, imagini-personalităţi. „Cum ar arăta viaţa fără fotografie?” de Ion Cucu este o carte care te face să-ţi pară rău că se termină… poate că acele trei volume de interviu cu Ion Cucu meritau să fie publicate sub două coperte, dar editorul ştie mai bine, mai ales că ne-am convins că lipsa fotografiilor în volum, aşa cum ne-am dorit la început, ar fi fost oarecum de prisos, pariul cărţii fiind „forţa fotografică a cuvintelor”.
Ion Cucu, „Cum ar arăta viaţa fără fotografie?”,
Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010
(foto: Un Cristian)