După ce citeşti un poem de Allen Ginsberg în vreo revistă sau pe vreun blog îţi doreşti să citeşti o carte întreagă. Aşa că apariţia antologiei „Howl şi alte poeme” de la Editura Polirom (traducere de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu) m-a bucurat tare mult, mai ales că „Howl si alte poeme” conține o selecţie din toată cariera poetului, cuprinzînd poeme din toate cărţile lui Ginsberg. 

Poezia lui Allen Ginsberg este social-existenţială şi ori te atrage din prima, ori te respinge, dar în cantităţi mari îi poate dezamăgi şi pe cei mai împătimiţi cititori. Asta pentru că poezia lui Allen Ginsberg este prea schematică şi, deşi e frumos construită, schelele lui poetice sunt mult prea vizibile, chiar şi-n cele mai bune poeme ale sale. HOWL, de exemplu, e un poem foarte lung (pp. 33-45, rînduri luuungi) şi foarte simplu, construit din trei părţi şi un „Post Scriptum”, fiecare dintre părţi avînd o cheie lăsată pe preş pentru cititor. Prima parte este alcătuită dintr-o afirmaţie („Am văzut cele mai strălucite spirite ale generaţiei mele / distruse de nebunie, pierind de foame isteric nude, / tîrîndu-se în zori prin străzile negre în căutarea unei / „doze” aspre”) şi foarte multe descrieri, care încep cu „cei care”… Partea a II-a e construită dintr-o întrebare („Ce sfinx de ciment şi de aluminiu le-a despicat ţestele şi le-a / devorat minţile şi imaginaţia?”) şi un răspuns –  „Moloh”, care e…, şi e…, şi e…, şi e… („Moloh al cărui nume e Mintea”). Laitmotivul părţii a III-a este „Carl Solomon! Sunt cu tine în Rockland, unde”… şi unde…, şi unde…, şi unde…  Iar în „Post Scriptum la Howl” absolut totul este sfînt, un poem care începe aşa: „Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt! Sfînt!” 

Îmi place critica socială din poeziile lui Allen Ginsberg, stîngismul lui beatnic şi anarhist, bogăţia informaţiilor şi erudiţia din poemele-fluviu, îmi plac şi poemele lui fonetice, cum e „Cîntecul maşinii de spălat”, şi poemele mai textualiste, ca „Prefaţă. Improvizaţie în Beijing”, un poem foarte frumos, cu laitmotivul „scriu poezie pentru că”… Îmi plac multe fragmente din Allen Ginsberg, pe care le citez şi pentru voi: „Mă schimb odată cu vremea, cu starea finanţelor mele, cu / munca pe care o fac, cu prietenii mei” („Psalm I”), „Un prînz gol e normal pentru noi, / noi mîncăm sendvişuri de realitate. / Dar alegoriile sunt la fel ca o salată. / N-ascund nebunia” („Asupra operei lui Burroughs”), „Banii au cîntărit sufletul Americii” („Moarte urechii lui Van Gogh”), „Sufletul e cel ce naşte stilul” („Ignu”), „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt Dumnezeu” („Acidul lisergic”)… Incitante sunt şi trimiterile la lumea literară a generaţiei sale, dar şi a celor dinainte şi a celor care vin, din păcate văzute de A.G. printr-o lupă (homo)sexuală, homosexualitatea ostentativă din lirica lui Allen Ginsberg mi se pare cam agresivă. Veţi găsi multe poeme despre iubirea homosexualilor („Iubiri nenumărate”, „Te rog stăpîne”, Scumpule, vreau fundu’ tău”), dar chiar Allen Ginsberg spune aşa: „Poţi să fuţi o statuie, dar nu poţi / avea copii / Te poţi bucura bărbat de bărbat dar Sperma / se scurge înapoi într-un  pîrîiaş la revărsatul / zorilor / într-o toaletă de la etajul 45” – „Această formă de viaţă are nevoie de sex”). 

În concluzie, trebuie să recunoaştem că „Howl şi alte poeme” este o antologie importantă pentru literatura americană, Allen Ginsberg este unul din reprezentanţii de bază ai generaţiei beat, o carte care poate să-ţi placă sau nu, dar care trebuie citită atent (totuşi nu chiar atît de „atent” ca unii poeţi care au adoptat metoda xerox, doar înlocuind „America” cu „România” sau aşa ceva…, căci spune şi Ginsberg că „Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gîndeşti ceea ce gîndeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul”). 

Allen Ginsberg, „Howl si alte poeme. Antologie 1947-1997”

Editura Polirom, 2010