Anca Mizumschi
VERSOURI
Ed. Humanitas, 2010
CARTEA FACERII
Cartea Facerii este
trasă la xerox în ordine cronologică-întâi tu,
tu, tu, tu, tu
şi apoi eu, de aceea
de fiecare dată când dai mâna cu mine
desprinzi o bucată de carne
din lutul în care o frământa Dumnezeu pe Eva
în timp ce îl privea gânditor pe Adam
şi mă rog
ca atunci când te vei întoarce
peste două milenii în camera noastră
să-mi atingi cu grijă osemintele
ca un arheolog drept şi bun
GRĂNICERUL
Am în mine o parte care
nu se potriveşte niciodată
cu mine. Trăiesc dincolo,
de cealaltă faţă a uşii,
pe celălalt trotuar,
în dreptul altcuiva,
dincolo, ca un grănicer care
păzeşte cealaltă ţară
să nu se atingă
cu marginile
de ţara mea
VERSOURI
poeţii
ar trebui protejaţi
pentru că
văd pe după colţ ,
în spatele lumii
şi dacă nu ar fi ei,
niciunul dintre noi
nu am ştii
cum suntem
în spatele lumii
IUBIRILE LUI VASCO DA GAMA
Poemul e un fel de carne
de bărbat
cu gene, sprâncene, tendoane şi muşchi
şi gânduri
în care tu nu eşti deloc iar eu sunt
bustul pictat
al femeii
din vârful corabiei
şi sânii mei fermi taie apa
călătoresc în corabia de carne
a câte unui poem
cu sare pe buze
obsedată de tine
ca Vasco da Gama
ars de pustiu, întrebându-mă
cine a scris primul
dintre noi doi
cuvintele astea
ÎN MINE
Lumina îmblânzeşte pământul aflat deasupra mea, îl face ca zahărul
cristalizat, o cataplasmă subţire pe-o rană, un paravan
pe care umbre chinezeşti de bărbaţi
se întorc la minerit în mine şi sapă nu mai pleacă acasă
şi sapă, intră adânc în mine şi sapă
şi mor şi se urcă la cerul care puşcă în mine
şi rămâne ultimul
nemişcat ca o floare de mină
udă de ploaie
EU NU AM PERETE DE RĂSĂRIT
Eu nu am perete
de răsărit
pe care să pun
icoane; în direcţia aceea e doar
lumină cu care nu pot să fac nimic
şi nu pot să agăţ vreodată
ceva. Măcar duminică ar trebui să fie altfel,
să bat un cui, să apară un
sfânt dornic
să nu mă lase singură
cu lumina
din capul
meu
ASFALTUL SOMNOROS
Asfaltul acesta pe care calc se întinde
sub picioarele mele voluptuos şi somnoros ca o magie
a maşinilor de întins asfaltul în marile oraşe
de parcă toate utilajele astea antirid îţi fac viaţa
mai frumoasă şi există utilaje pentru orice
de câte ori acopăr ceva repar o maşinărie stricată, chem aerul
să mai învolbureze puţin pielea din camera mea şi merg mai departe
lovindu-mă cu fruntea de ziua de mâine ca de lemnul unei uşi
dincolo de care va trebui să mă îmbrac, să–mi pun în poşetă o nouă poezie
şi să cobor în stradă: o femeie bătrână îmbrăcată în haine
CRUCEA ÎNGROPATĂ ÎN APĂ
Depărtarea creşte în mine ca o cruce orizontală
pe care o îmbrac şi n-o mai dau jos niciodată
cu un gest de împăcare permanentă, de căptuşire
interioară cu mine care nu sunt de găsit pe nicăieri
în timp ce stau nemişcată pe fundul oceanului
cu tone de apă deasupra feţei
şi depărtarea creşte în mine ca o cruce orizontală
înnodată la capete
MOARTEA DINTR-UN LEMN
În locul meu au murit până acum alţii
s-au aşezat împăcaţi în mormintele lor moi căptuşite
cu mochete curate şi au aşteptat cu seninătate s-apar
ca să-mi zică du-te mai încolo că altfel
nu pot muri eu
şi eu i-am ascultat toată viaţa
m-am mutat de colo până colo
prin locuri strâmbe ca nişte parcări denivelate
numai ca să poată fi ei liniştiţi
şi m-am gândit că aşa-i frumos, dacă Isus şi-a dat viaţa pentru ei
pot şi eu să-mi dau moartea pentru binele altora
să privesc de la distanţă
cum moartea mea atinge perfecţiunea în ceilalţi
aşa cum pe vremuri mănăstirile coborau singure
şi nechemate de nimeni
dintr-un lemn