Dan Perjovschi

20/22. Douăzeci de ani de texte

Ed. Cartea Românească, 2010

 

1995

Cine se uită la cine?

 

Antony Gormley* ‑ „Field/Cîmp”

Galeria Rondă, Etaj 3‑4, Bucureşti

 

„Field” este chiar un cîmp. De oameni. De‑o şchioapă. Toţi la fel şi toţi diferiţi. Deşi ocupă zeci de metri pătraţi, există un singur unghi de vedere. Din faţă. Tu te uiţi la ei şi ei se uită la tine. Zeci de mii de ochi se uită la tine. Singur. Un ecran în care, culmea, tu, privitorule, eşti cel privit.

Un pic scenografică (din cauza luminii), instalaţia e făcută să‑ţi taie respiraţia. Orice conexiune intelectuală e permisă. Dar nu necesară. Individ versus masă, demografie, viitor, conştiinţă etc. Instalaţia ocupă tot spaţiul. Te uiţi din afara galeriei înăuntrul ei. De pe scări.

Instalaţia, deşi enormă, e realizată cu economie de mijloace. Se repetă la nesfîrşit acelaşi (şi totuşi altul) modul‑om.

Interesant este ceea ce nu se vede. Transportul şi aşezarea miilor de figurine. Aşezarea lor una cîte una. Nu întîmplător au dimensiunea palmei. Au fost create din lutul modelat în palmă şi sînt aşezate cu palma. Mii şi mii de palme.

 

*Născut în 1950 la Londra. Expoziţii personale şi de grup în cele mai importante muzee şi galerii din lume. Trăieşte şi lucrează la Londra.

 

Artă contemporană între coperţi

„Cărţile artiştilor” în cadrul „Săptămînilor culturii germane”

Galeria Etaj 3‑4, Teatrul Naţional Bucureşti

 

Cartea de artist e o carte ca oricare alta, cu diferenţa că „se vede” mai mult decît „se citeşte”. Orice idee, trăsnită sau nu, orice proiect/concept, orice impresie/expresie poate fi tipărită în cele mai diverse moduri, pe cele mai diverse hîrtii, în cele mai diverse formate.

„Cărţile artiştilor” este o bibliotecă în mişcare, adunînd laolaltă, începînd cu anii ´60, producţii ale unor artişti celebri: Beuys, Daniel Spoerri, Wolf Vostell, Hans Haacke, Dieter Roth, Arnulf Rainer, A.R. Penck, Hermann Nitsch etc. Cărţile‑obiect, cărţile­‑pictură, poeziile vizuale devin aici pur şi simplu cărţi tipărite. Multiplicate, editate. 650 de cărţi privite ca un mijloc de comunicare.

Spre deosebire de ce se ştia în România în urma expoziţiilor „cARTe”, obiectul „carte” nu mai e orgolios‑calofil, nu mai e „artă de şevalet cu coperţi”, ci e o carte normală. „Cartea‑de‑una‑singură” devine „cartea‑de‑distribuit”. Din păcate, în expoziţie cărţile sînt închise de două ori. Între propriile coperţi şi în vitrine. O singură secţiune a expoziţiei e „deschisă”. De răsfoit.

Dialog în negru *)

Viena Messepalast

februarie‑mai 1995

 

Cumperi un bilet. Scump. Eşti rugat să aştepţi pînă la ora indicată pe bilet. Nu înţelegi. Te aşezi la o masă. Observi. Grupuri gălăgioase care‑şi aleg bastoane albe. Şi cîţiva indivizi care se comportă ciudat. Realizezi că sînt orbi. Rînd pe rînd, grupurile intră pe uşă.

Îţi vine rîndul. Îţi iei un baston. Te alături unui grup şi te întreţii cu ghidul – orbul tău. Şi intri. În negru. 45 de minute în negru absolut. Toate reperele se prăbuşesc. Nu vezi nimic. Îl invidiezi pe ghid că e orb şi, cumva, e în elementul lui. Vocea ghidului devine singurul punct stabil în spaţiu. Ca şi spatele celui din faţa ta, de care te agăţi cu un deget. Şi cu disperare. La început hazlie, experienţa de a nu vedea devine dramatică, pe măsură ce am­bianţa este mai complicată. Din „parc”, unde „recunoşti” vîntul, rîul, copacul, podul, ajungi în „oraş”, unde zgomotele bruiază vocea ghidului, în magazin şi apoi în bar. Eşti învăţat să te descurci. Înveţi că bastonul e o unealtă extraordinară. Şi baţi disperat în stînga şi în dreapta, delimitînd un spaţiu pe care nu‑l vezi şi nu‑l simţi. Atunci însă cînd, cu bastonul în mînă şi braţul întins, nu atingi nimic, atunci... raportul e inversat. Tu eşti cel stîngaci, nepri­ceput, care se izbeşte, care răstoarnă, care calcă pe picioare. Ai sta pe loc, dar te ţii disperat după vocea ghidului. Fără orb ai fi pierdut, anihilat. Nu‑ţi e de folos nici o deprindere, nici o cunoştinţă. Înţelegi ce agresivă e lumea în care trăieşti cînd intri într‑un bar, printre mese, cu muzica urlînd şi eşti invitat să consumi o băutură, s‑o plăteşti, s‑o bei şi chiar să dansezi, adică să te comporţi normal, cum ar trebui să se comporte orbii...

45 de minute în care ai fost orb pot să te ajute să vezi altfel lumea.

•   Fotografiaţi cu infraroşu, vizitatorii‑văzători au ochii larg deschişi. Cît mai larg.

 

Singurul care nu „iese” din instalaţie este ghidul. El nu‑şi depune bastonul la ieşire, nu‑şi împărtăşeşte zgomotos impresiile. El rămîne în negru.

 

*) Dialog în negru este o instalaţie de artă (!) de Dr. Andreas Heinicke şi Uschi Hollerbach (Frankfurt), care re‑creează, cu ajutorul unor sofisticate mijloace audio, diverse environment‑uri. Bucurîndu‑se de un succes enorm, instalaţia e itinerantă din 1989 în Berlin, Paris, München, Bruxelles.

Exemplu de muncă în echipă (doctor‑artist), instalaţia are un precis scop social. Ea permite accesul într‑o lume ne‑văzută tocmai pentru a o face vizibilă. Într‑o societate preocupată să dea şanse egale tuturor membrilor ei şi care acordă o grijă specială handica­paţilor (vezi adaptările arhitecturale, ale mijloacelor de transport în comun etc.), instalaţia ajută majoritatea să înţeleagă de ce ea trebuie să suporte costurile de integrare a minorităţii. De pildă, sistemele de navigare audio la trecerea străzii nu vor mai părea excentricităţi costisitoare unor vizitatori ai dialogului în negru.

 

 

1996

Casele noastre de cultură

Într‑o scrisoare adresată revistei, dl Gafiţa de la MAE vorbeşte de „evenimente culturale” care se întîmplă la Centrul Cultural din Paris „de 1‑2 pe săptămînă”, iar într‑o altă scrisoare dl Virgil Tănase, directorul Centrului, vorbeşte de „circa 12.000 dolari economii” returnate anul trecut Ministerului. Amîndoi precizează îmbulzeala publicului la aceste „evenimente” multe şi se pare extrem de rentabile.

Extraordinar ce bine‑i merge României în afara României.

 

De fiecare dată cînd vine vorba de instituţiile româneşti în străinătate vine vorba de bani. Care nu sînt. Pe urmă vine vorba de calitate. Care este. A devenit un loc comun şi nimeni nu se mai întreabă cum ceva lipseşte (ţară mică), iar altceva e din belşug (mică, dar talentată).

New York. Manhattan. Centrul Cultural Român. Prima oară

În holul clădirii care este şi consulat, şi reprezentanţă ONU, şi centru cultural stau 5 indivizi care nu fac nimic. Stau şi fumează Carpaţi. Fără filtru. Nu eşti bine venit. De altfel nu prea vine nimeni. Un lift este pentru consul. N‑ai voie. Nici să vii tîrziu nu prea ai voie. Telefoanele nu se transferă în cameră, cobori tu. Cu liftul care trebuie. Şi vorbeşti sub ochiul portarului şi‑al camerei video. Fiecare supraveghează pe fiecare. În stil românesc. Cine ce rochie şi‑a luat, şi cum de‑a găsit‑o atît de ieftină, cine cu cine..., ce mare afacere a mai făcut şoferul X şi cum şi‑o va trimite acasă. Afacerea. Se împuşcă dolarul. Cel mai uşor este să afli magazinele de mîna a doua. Başca devii de‑al lor sau, mă rog, de‑al nostru. În schimb muzeele, ştii, „noi avem program pînă la 5 şi nu prea ajungem, iar aici este atît de mult de lucru, sîntem puţini, nu sînt bani, ştii tu”. Ştiu. Deşi lucrările mi le‑am adus singur şi mi le pun singur, invitaţia eu mi‑o fac, lumea eu o anunţ, ba mai şi desenez pe zid vreo 5 ore pe zi. Ce caut eu aici? M‑am simţit atît de bine în America, şi‑acum iar mă enervez că mă trage un român de mînecă să‑mi spună ce bou şi securist e alt român. O Românie în inima Manhattanului. Trebuie să explic unui funcţionar de ce fac ce fac şi ce vrea să însemne România aia atîrnată de piciorul unui personaj. Păi eu sînt personajul. Cu nea’ Fănică de picior, nea’ Fănică al vostru sau cum l‑o fi chemînd, care‑am înţeles de la voi că‑i mai tare decît Consulul; le ştie pe toate şi le rezolvă pe toate; e aici de cînd lumea; cum adică să mă înţeleg eu cu el? Păi n‑am nevoie de Fănică al vostru. Sau al nostru. Ori m‑aţi invitat să expun, ori nu. Aprobarea de la Bucureşti? Sînt de la 22? Păi nu vă plîngeaţi de bani? Eu nu vă cost nimic. Doar o cameră. Ştiu. Centrul Cultural nu are director. În schimb are mămici: Externele (care‑s în afară), Cultura (care‑i nicăieri), Ambasada (care‑i la Washington), ataşatul cultural (care‑i departe), Consulul (care nu se bagă), Eugen Mihăescu (care‑i aici şi‑i prieten cu Iliescu) şi nea’ Fănică (care‑i for ever). Măi să fie. Ce complicătură.

Am fost convins de o prietenă din New York să expun la Centru dacă tot sînt în America. Să mai fie şi altceva decît peisaje, sculpturici, artizanat şi emigranţi români pe care oricum nu‑i expune nimeni. Nu‑mi lipsea mie o expoziţie într‑un loc pe care nu‑l ştie nimeni. Sau îl ştie de oficial. Veşnicul mozaic pe jos şi veşnica bară de atîrnat pe sus. Credeam şi eu şi prietena mea că s‑a schimbat ceva. Şi‑am încăput într‑o încîlceală cu aprobări, cu nu se poate – nu se ştie, cu unchi şi nepoţi, de ce ăla şi nu celălalt, şi unde reieşea că mi se face un mare serviciu şi nu se cade să critic sau să expun te miri ce, că doar sînt român, şi uite săracii de noi cum ne duşmănim şi nu ne înţelegem între noi, în timp ce alţii... Păi tocmai despre asta‑i vorba în instalaţia mea. Şi oricum n‑o să păţiţi nimic. O să‑mpuşcaţi dolarul în continuare. Mai bine ştergeţi vitrina că stă praful de două deşte. Iar zugrăveala n‑o să se strice (să mai cheltuiţi odată 15 dolari care trebuie aprobaţi de la Bucureşti pentru un bidon de vinil), desenul meu se şterge cu guma şi nu rămîne nimic. Nimic.

 

New York. Manhattan. Centrul Cultural Român. A doua oară

 

Marea expoziţie Brâncuşi la Philadelphia. Fostă la Pompidou. Pregătită de ani de zile. De alţii. Dar noi? Noi ce facem? Nu se cade să nu facem nimic acum cînd Brâncuşi, sculptorul nostru, este în centrul atenţiei. Dar este tîrziu şi n‑avem bani. Poate facem o expoziţie la New York, la Centru. Şi‑am făcut. Fotografii caşerate pe carton. Prost. Se‑ndoiseră toate şi de‑abia se vedea Coloana de la Tg. Jiu. Plus cîteva obiecte de la Muzeul Ţăranului Român risipite alandala pe mozaicul pardoselii. Veşnica relaţie ţăran român – ţăranul de Brâncuşi. Noroc cu programul confuz al galeriei, care era mai mereu închisă (de, trecuse vernisajul, ambasadorul, ministrul), iar din stradă, prin vitrină, lucrurile stăteau măcar mai misterios. Adică nu era lumină.

De afiş, ce să mai vorbim. Nu era nici el. În schimb, dacă intrai în Centru în „sala de mese rotunde” (vorba dlui Gafiţa din aceeaşi scrisoare), găseai o „adevărată” expoziţie! Sculpturi de sticlă, trans­parent de diletante. Bibelouri metaforice. Aşa cum ne place nouă să avem prin case. Prin Casele noastre de Cultură.

Cine crede că o instituţie românească din străinătate este altfel decît oricare din instituţiile din ţară, se înşală. Ce merge prost aici, merge prost şi acolo. Oamenii de calitate care încearcă să facă ceva în condiţiile date sînt puţin vizibili, iar efortul lor şi mai puţin. Din păcate, ce în România este suportat mai treacă‑meargă, în străinătate e de neiertat.

Alte Centre. Altă dată.

 

1997

Dincolo de zid, Bitzan lucrează!

Ion Bitzan este colegul nostru.

De multe ori, în timpul zilei sau spre seară, îl aud de dincolo de zid bocănind: Bitzan lucrează! Pentru că sîntem vecini de atelier s‑a creat între noi o complicitate. Şi el ne‑aude!

De multe ori, seara, bate la uşa noastră şi cu părere de rău ne zice: „fericiţilor, staţi să lucraţi, eu trebuie să mă duc acasă”.

Cînd ne întîlnim pe hol schimbăm cîteva cuvinte, nu multe. Cum merge, dom´ profesor? Ei... tu nu ştii?! N‑ai nişte aracet?

Schimbăm şi cataloage. El ne arată Bienala de la Veneţia, unde tocmai a expus, noi îi arătăm catalogul de la Documenta. Ne plac aceiaşi artişti, ne interesează aceleaşi expoziţii, avem aceleaşi probleme.

Dincolo de zid, Ion Bitzan lucrează.

Criticii de artă străini sau români care îl vizitează pe el ne caută şi pe noi. În textul Kristinei Stiles de la Duke University ne regăsim împreună în aceeaşi „cultură a traumei”. Tot împreună am expus la Timişoara, la Bucureşti, la Bistriţa sau aiurea în lume. De fiecare dată, curioşi ce‑a mai făcut Bitzan. Ce fel de obiect miraculos, ce fel de carte a mai inventat moşu’? Ca lumea unui scamator de geniu, lumea lui Bitzan este şi nu este. Sprinteneala mîinii şi agerimea minţii creează obiecte frumoase şi totuşi fruste. Biblioteci nepreţuite... din carton şi bitum.

Dincolo de zid, Bitzan lucrează.

Zvelt, înalt, cu ţinută mîndră, bine informat şi cu umor, Bitzan e unul de‑al nostru. Deşi calendaristic ne‑ar despărţi aproape 40 de ani, nu‑i simţim niciodată vîrsta. Auzindu‑l bocănind, e musai să lucrăm, chiar dacă noi, „cei tineri”, sîntem cîteodată trişti şi fără vlagă.

De ieri, se vede că a obosit. Nu‑l mai aud.

 

Ion Bitzan a încetat din viaţă marţi, 16 septembrie.

Născut la 23 august 1924 la Limanu, judeţul Constanţa, Ion Bitzan a avut o prezenţă artistică exemplară, expunînd de două ori în Pavilionul Românesc al Bienalei de la Veneţia (ultima dată anul acesta, lucrările sale sînt expuse încă pînă la 9 noiembrie), la Bienala de la Săo Paulo, Trienala de la Wrocl/aw sau de la Ljubljana, la Paris, New York, Londra, Geneva, la Bucureşti (ultima dată în 1996, la Muzeul Naţional de Artă), în multe oraşe importante, unde, în muzee şi colecţii particulare, se şi află lucrările sale. Profesor şi decan la secţia Design a Academiei de Artă Bucureşti.

Treptat ne integrăm în Europa

Unu

Am cumpărat recent cartea domnului Lucian Boia ca s‑o trimit unor prieteni care locuiesc la New York. Am cumpărat şi‑un plic cu bule de plastic. Trei mii. Am fost sfătuit să‑i tai plicului un colţ, ca să pot dovedi că trimit imprimate. Cică va fi mai ieftin. Aproape la jumătate.

Nouăzeci şi nouă de mii. Atîta costă „la jumătate” o carte de trimis din România în America.

Şi‑am mai tăiat şi plicul...

Doi

De cinci ani încerc să‑mi pun telefon la atelier. Atelierul meu de artist. Care, oricît spun eu că nu‑i aşa persoană fizică, cultura’n criză, tot firmă se cheamă că e, industrie, butic... Cînd eu aveam o sută de mii pe lună, telefonul costa cinci...

Am încercat o derivaţie de la un coleg care‑l avea din alte epoci, dar mi s‑a rîs în nas: „nu se mai fac, domle, cuplaje”. Altă epocă.

Mi‑a venit răspuns la cerere, acum o săptămînă. Că trebuie un studiu de caz, de cablu, fiabilitate, că cererile sînt multe, oferta mică, microcentrala cu nu ştiu cîte linii, că digitală, că nu ştiu ce, că nu ştiu cum.

Zece milioane. Atîta costă.

Trei

N’am telefon şi n‑am trimis nici plicul.

„Bună ziua, pot să‑ţi strîng mîna?”

Pînă cînd am ieşit din aeroportul Ben Gurion toate clişeele despre Israel stăteau în picioare: plecarea din Bucureşti la 5 dimineaţa, cînd la Otopeni nu era nimeni, interviul de 15 minute, tipul care ne‑a întrebat cîte în lună şi în stele şi care nu era „nici de la compania El Al, nici de la poliţie”, discuţia „pentru binele nostru” şi etichetele pentru fiecare bagaj. O tensiune acceptată. Doar zburam la Tel Aviv. Numai că, odată ajunşi, surprizele s‑au ţinut lanţ. Prima se numea Sergio şi ne aştepta la aeroport.

Sergio Edelstein s‑a născut în Argentina şi timp de 8 ani a condus o galerie de artă în cartierul Jaffa. Cînd şi‑a dat seama că libertatea lui de gîndire şi de opţiune se restrînsese dramatic, iar unica grijă era să plătească chiria, a renunţat. A vîndut galeria şi a devenit freelance curator, acţionînd în zona muzicii alternative şi a experimentelor artistice. Sărac, dar liber. Extrem de bine informat, Sergio s‑a săturat de modul occidental de a face artă şi s‑a decis să aducă o infuzie estică. Adică, noi, din România, şi Thomas Ruller din Cehia. Era primul organizator pe care‑l întîlneam care nu‑şi smulgea părul din cap şi nu se plîngea într‑una de stress. Avea umor şi un fel de lentoare practică de‑a rezolva lucrurile fără panică. „Veniţi nu numai să performaţi, ci să faceţi şi‑o mică vacanţă ...”, suna invitaţia lui la Festival.

Festivalul se numea Blur. Adică, neclar. La programele de computer comanda cu acest nume înceţoşează marginea unei suprafeţe sau limita dintre două culori. Performanţe, cu artişti din Israel, Germania, România, Cehia. Titlul avea să se umple de sens pe măsură ce ne adînceam în Tel Aviv.

Oraşul

O mare incredibil de albastră. Şezlonguri şi umbreluţe. Multă lume, şi la 6 dimineaţa, şi la 12 noaptea. Vile cochete, hoteluri enorme, terase. Pline ochi. Unele se deschid seara tîrziu şi stau deschise toată noaptea. Tineret, vacanţă, toate limbile din lume. O atmosferă calmă şi caldă. Nici un fel de teamă. Lumea se simte bine. Văzut dinspre mare, oraşul este divers, înălţîndu‑se spre cer prin construcţii de sticlă şi oţel sau turtindu‑se la pămînt în zone incerte unde ceva s‑a demolat, iar altceva încă nu s‑a construit, iarăşi hoteluri ţîşnite vertical, apoi vechiul cartier Jaffa cocoţat pe deal cu minaretele şi bazarele lui, vechiul port... Un oraş viu care‑şi schimbă pielea. Extrem de rapid. Se construieşte sau se modernizează peste tot. Viluţele de apartamente, care nu erau prea ochioase, tip anii ’60, îşi schimbă faţa. Un oraş cosmopolit care‑şi trage costum ultimul răcnet. Multe locuri din lume reclamă melanjul dintre Orient şi Occident. Ei bine, aici se vede cu ochiul liber.

Spaţiul

Centrul pentru Arte de Performanţă – Opera House este o construcţie ultramodernă unde reflectoarele sînt comandate pe computer, aerul condiţionat funcţionează, iar tehnicienii nu fac mofturi. Gresie roşie, sticlă, arteziene.

Pe partea cealaltă a străzii se află centrul nervos al armatei israeliene, computerele, comunicaţiile. O clădire împănată de antene.

Aici am performat noi pe stradă, între „cultură” şi „război”. Blur, între viaţă şi artă. Timp de cinci ore pe zi, timp de cinci zile, am strîns mîna trecătorilor. „Pot să vă strîng mîna? Vă urez o zi bună!” Este asta artă? Da, vor spune, poate, cei care asistă cît de liberi le sînt concetăţenii. Majoritatea „de ce nu?” întind mîna. Perplecşi la început, se înseninează la „o zi bună” şi răspund „la fel şi dumneavoastră!”. Refuzuri politicoase: „nu mulţumesc!”. Doar cineva îmi strigă peste umăr „du‑te şi munceşte!”. Păi, asta‑i munca mea. Să vin din România să vă urez o zi bună... Da, sînt artist, iar asta e o performanţă în cadrul unui festival. Doriţi programul?

Dacă ar fi să mă grăbesc cu concluziile, atunci aş spune că toţi cei în uniformă sînt siguri pe ei... şi în Tel Aviv sînt mulţi şi foarte tineri... Cei de vîrstă medie sînt suspicioşi: „Dar de ce?” „Am un mesaj pentru dumneavoastră” „Ce?” „Să aveţi o zi bună!”. Cei în vîrstă sînt temători şi acceptă, ca să scape.

În faţa intrării la Operă majoritatea celor veniţi pentru un tip de spectacol clasic intrau uluiţi în jocul meu, chiar dacă întrebau mai întîi portarul ce naiba e cu tipul ăsta cu barbă? După explicaţie reveneau: „Acum pot să‑ţi dau mîna, ştii, aici se întîmplă multe...”. Permisiunea de‑a te simţi liber.

Pe de‑o parte, aveam contact la propriu cu oameni amabili şi politicoşi, iar, pe de alta, trăiam în mijlocul unui oraş curat şi elegant... Mă simţeam bine.

Dedesubturile acestui „bine” erau ceva mai complicate... Mărturisiri ale unor colegi, discuţii cu cei cu care dădeam mîna ori cu cei care asistau au nuanţat aparenţele. Evreii veniţi din Europa (fie ea de Est) sînt bine văzuţi. Cei din Tunis, nu. Să fii din Tunis, să fii femeie şi să mai fii şi artist nu e o condiţie de invidiat. Stratificarea socială pe baze etnice pare tinerilor calaţi pe modele occidentale tot mai greu de acceptat. Mîncare coşer la McDonald’s. Sau sărbători religioase, obligatoriu în şi cu familia. Uciderea lui Rabin a fost resimţită ca un sfîrşit al speranţei... spectrul unor noi tensiuni... ceva care s‑a terminat înainte de‑a începe.

„Voi vă deschideţi, pe cînd noi ne pierdem din ce în ce libertatea”, ne spun artiştii de la Shelter 209 (un adăpost antibombardament, dat de municipalitate ca atelier şi transformat de proprietar într‑o fundaţie non‑profit unde se face şi se predă performanţă...). Greu de crezut, după cum arată Tel Aviv‑ul. E drept că vezi mulţi oameni în uniformă, băieţi şi fete, dar toţi au ochelari de soare şi telefoane mobile, iar puşcoacele le poartă pe umăr ca pe umbrele... Auto­buzul spre Ierusalim era plin. Luni dimineaţa după weekend‑ul în familie (cu tot cu puşcă) se întorc la unităţi. Tineri, bronzaţi, care, culmea, nu fluieră după gagici pe stradă, ba nici capul nu‑l întorc...

Ierusalim

40 de minute, atît faci. Într‑un autocar elegant, cu aer condiţionat şi muzică. Peisaj normal. Cîmpuri cultivate, orăşele, ceva industrie. Apoi şoseaua urcă şi descoperi uluit în vîrful dealurilor un fel de cetăţi contemporane. Cartiere‑satelit, în trepte şi terase circulare. Se apropie Oraşul. În care intrăm încolonaţi într‑un nesfîrşit şir de maşini. Mişună de oameni, dar nu e nimic, comparat cu ce aveam să vedem în Oraşul vechi... Oraş închis de un zid enorm. Cu turnuri şi creneluri. Fascinant acest zid care, de‑a lungul istoriei, ca o fiinţă vie, a migrat la stînga şi la dreapta, ba mai mic fără, ba mai mare cu Muntele Măslinilor... Poarta e enormă şi prin ea un furnicar de nedescris de oameni. Se vinde orice. Intrăm. În istorie. Ca un rîu ne lăsăm purtaţi de curent pe străzi înguste, buchisite de tarabe. Cartierul musulman. Cu coada ochiului citesc Via Dolorosa... dar e prea tîrziu, las‑că ne întoarcem. Construcţiile se boltesc deasupra capului, iar strada arată acum ca un tunel. Care duce aţă în cartierul evreiesc. Limita e marcată de un post de control care‑ţi pipăie bagajul. Şi apoi bum, direct în soare într‑o piaţă care pare enormă. Zidul Plîngerii. Recunosc, efectul e măreţ, deşi zidul nu e atît de mare pe cît mi l‑am imaginat. Ne despărţim: Lia la femei şi eu la bărbaţi. Cu un fes de hîrtie pe cap, sînt întrebat de unde vin. România. „Aa! ce face?” Fiecare crăpătură conţine mesaje, bileţele, rugăciuni, speranţe... dureri făcute sul.

Urcăm apoi trepte nesfîrşite şi ne rătăcim pe străduţe, piaţete. Vedem, înregistrăm, dar nu ştim ce. Rătăcim. Noroc cu sfatul unui prieten. Plătim un tur ghidat şi cuminţei ne încolonăm la pas în urma lui Mister Mike. Spanioli, finlandezi, americani, sud‑africani. O luăm temeinic cu scurte explicaţii. Acum totul face sens. Cartierul armenesc creştin, evreiesc, musulman, vechiul Vechi Oraş cu strada romană reconstruită. Un oraş care s‑a înălţat peste el însuşi. Distrus de nenumărate ori, reconstruit tot de atîtea. Clădiri de ieri, cu pietre de 5 mii de ani. Urmele zidului de‑acum o mie de ani, urmele unuia mai vechi. Minarete. Biserici. Sinagogi. Apă sfinţită şi cruci creştine de vînzare în cartierul musulman... batice tip Arafat de cumpărat pe Golgota. Biserici în biserici, cartierul creştin. Aici a murit Iisus. Ba aici, zic copţii. Aici a fost înfiptă crucea, între jumătatea greacă şi cea catolică a capelei. Cobori la nivelul de bază şi mai cobori două niveluri... urci din nou, ieşi. Afară în bazar. O nebunie de produse, oameni şi iar produse... tot aşa, pînă la o altă poartă.

Marea Moartă

Din Ierusalim mai faci o oră. Tot într‑un autocar. Brusc intri în deşert. Unde nu e nimic. Nimic. O uscăciune şi‑o căldură monotonă. Prin crăpăturile dealurilor, stîne de oi. Ce naiba mănîncă oile aici, unde nu e nimic? Ce fel de oameni sînt cei care trăiesc aici? Care rezistă aici? Un peisaj teribil. Rupt din cînd în cînd de pîlcuri incredibile de palmieri. De unde vine apa? Cum? Şi dintr‑o dată la orizont o muchie albastră. Ba nu, azur. Marea. Dintr‑o dată dealurile din stînga devin munţi. Uscaţi, abrupţi şi ciuruiţi de grote. Şoseaua atîrnă între mare şi munte. Dincolo de apă, alţi munţi. Iordania. Oprim la Geli. Un punct turistic. O pădure privată de palmieri, umbreluţe, duşuri, tonete cu îngheţată. Trepte care duc direct în apă. Dacă nu eşti atent şi păşeşti desculţ, te frigi. Aerul se opreşte în piept. E mult prea cald. Iordania tremură dincolo... O mînă de turişti se bălăcesc caraghios. Pentru că apa nu‑i vrea. Uleioasă, caldă şi enorm de sărată, te scuipă în afară. Un fel de claustrofobie a spaţiului deschis pune stăpînire pe mine. Mă fascinează. Atlfel de frumos. Mi‑e frică. În jurul meu nu e nimic. Marea Moartă mă aruncă în sus. Munţii enormi şi indiferenţi. Dacă, dumnezeule, nu mai vine autobuzul?

Umbră

Timp de o oră, pe stradă, Lia însoţeşte trecătorii cu propriul ei corp. O prezenţă tăcută păşeşte odată cu ei. O umbră vie. Se opreşte odată cu tine. Un corp care‑ţi face corpul mult mai prezent. Corpul care aici poate oricînd dispărea. Tel Aviv. Israel. A doua zi după ce ne‑am întors acasă, o bombă a explodat în bazarul din Ierusalim. Apoi au urmat altele...

„Bună ziua, vă urez o zi bună!”