White Noise

PdS: 10 din 70

(în ordine alfabetică)

 

 

 

1. Max Blecher

Plimbare marină

 

lui I. Ludo

 

Sângele mării circulă roşu în corali
Inima profundă a apei îmi vâjâie-n urechi
Sunt în fundul cerului de valuri
În pivniţa apelor adânci
În lumina omorâtă a funebrei sticle
Peşti mici ca jucării de platină
Parcurg păru-mi care flutură
Peşti mari ca turme de câini
Sug repede apele. Sunt singur
Ridic mâna şi constat greutatea ei lichidă
Mă gândesc la o roată dinţată, la un palmier
Zadarnic încerc să fluier
Parcă străbat masa unei melancolii
Şi parcă totdeauna a fost aşa
Pe jumătate frumos şi pe jumătate trist

 

 

2. Mircea Cărtărescu
Occidentul

Occidentul m-a pus cu botul pe labe.
am văzut New-Yorkul şi Parisul, San-Francisco şi Frankfurt
am fost unde n-am visat să merg vreodată.
am venit înapoi cu un teanc de poze
şi cu moartea în suflet.
crezusem că însemn ceva şi că viaţa mea înseamnă ceva.
văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop
privindu-mi zvârcolirile de pe lamelă.
acum nu mai cred nimic.
am fost bun pentru o stabilitate tâmpită
pentru o uitare adâncă
pentru un vagin singuratic.
hoinăream prin locuri care acum nu mai există.
oh, lumea mea nu mai există!
lumea mea nu mai există!
lumea mea împuţită în care însemnam ceva.
eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă

 

[...]
îmi văd acum lungul nasului
şi văd lungul nasului literaturii
căci eu am văzut Sears Tower
şi am văzut Chicago, în ceaţa verzuie, de sus, din Sears Tower
şi pe terasa unui zgârie-nori alergau doi ogari
şi i-am zis Gabrielei, cum ne beam Coca-Cola,
că viaţa mea s-a sfârşit.
e ca în Magii lui Eliot: am vazut Occidentul
am trecut cu avionul peste Manhattan
am privit cu ochi mari moartea mea fermecată
căci moartea mea este asta.
am privit vitrinele cu motociclete Suzuki
si m-am vazut în ele jegos, anonim
am umblat ore-n şir prin Königstrasse
printre puştii cu skateboards.
eram omul alb-negru dintr-o poză color
Kafka între arcadieni.
poeme, poheme, filosentiame
modernisme şi discuţii la cârciumă despre care-i mai mare
clasamente făcute-n tren (veneam din Oneşti): care-s cele mai bune
romane româneşti de azi
cei mai buni zece poeţi în viaţă
aşa cum papuaşii
scuipă şi acum în ceaunul cu vin de palmier, să fermenteze...
dar poezia e un semn de subdezvoltare
şi la fel să-ţi priveşti Dumnezeul în ochi
deşi nu l-ai văzut niciodată...

 

 

[...]

am trăncănit despre postmodernism la Ludwigsburg
cu Hassan şi Bradbury şi Gass şi Barth şi Federman
aşa cum mai bavardează condamnatul cu călăul lui
am înregistrat pe reportofon vuietul securii
care-mi desparte capul de trunchi.
îmi venea sa plâng în luxul din Monrepos:
cum e posibil? de ce ne-am născut de pomană?
de ce să luptăm cu Vadim şi cu Funar?
de ce nu putem o dată trăi?
de ce acum, când am putea, în fine, trăi
respirăm din nou mirosul acru-al pubelelor?
postmodernism şi pa’şopt
deconstrucţie şi tribalism
pragmatism şi ombilicuri
şi viaţa, care este aiurea...

 

 

[...]
iar poezia? mă simt ca ultimul mohican
ridicol asemeni dinozaurului Denver.
poezia cea mai bună e poezia suportabilă,
nimic altceva: doar suportabilă.
noi am făcut zece ani poezie bună
fără să ştim ce poezie proastă am făcut.
am făcut literatură mare, şi acum înţelegem
că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare,
prea mare, sufocată de grăsimea ei.
nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.

Occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus.
las altora ce a fost viaţa mea până azi.
să creadă alţii în ce am crezut eu.
să iubească alţii ce am iubit eu.
eu nu mai pot.
nu mai pot, nu mai pot.

 

3. Dan Coman
***

 

tulbur peste măsură. nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste.
sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina.
ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori de peretele camerei.
însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui.
sunt un bărbat teribil. sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina.
bat ca descreieratul din inimă şi mai ceva ca un descreierat
rezist acestui râs înăbuşit.
începe delirul şi odată cu el bucată cu bucată trupul meu
cade în mine şi mă umple de groază.
nu rămâne nimic în afara respiraţiei năucitoare: inspir. expir. expir. expir.
forţa mea mă încântă într-atât încât fac spume.
la zeci la sute de kilometri în jur nimic altceva
decât spumele acestea gata să pulverizeze pământul.
într-adevăr: tulbur peste măsură. nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste.
însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui

 

 

 

4. Rodica Draghincescu

Batistă cu armistiţiu

(efect de zid I)

 

Fotografiaţi şi fotografiate
morţi moarte vii
mă voi şi vă voi
(cu vizibilă moralitate la bazele foarfecii)
vă voi şi mă voi elibera în trecut
faceţi 10 minute cu viitorul ce vreţi
clinic: 2 paşi înainte 3 paşi înapoi
fotografic: lumina vă va încălzi gleznele
deblocându-vă numele şi prenumele
din chitanţierul domnului D. (zeu)
[majuscula e un soi de foc pe care îl lasă trupul
când intră-n apa limbajului]
gemeterugăciunipoziţiiînjurături FLASH!
acu’ regat spongios al stărilor cu luna plină
(la răstimpuri cine zâmbeşte nu suspină
cine suspină nu râde aude
dictatura mamei: cucu! cucu!
HAI ZÂMBEŞTE-I LUI DUMNEZEU!)
în partea de mijloc a iluziei
ştiinţificul şi inexistentul decor ŢAC!
trebăluind între ceea ce şi ceea ce nu ţac
vă mai ţac-ţac eeeeeee un cântec ţac o sfoară
ţac ( de la zâmbire la vorbire)
a îngerului
cu iarba în interior
acu’ regat al fluturilor spioni
acu’ râma atunci întotdeauna cârtiţa
ducând batista cu armistiţiu în revelator
(2 paşi înainte 3 paşi înapoi oase oscioare osuţe
cranii cu flori)
la periniţa cu fotografi: mame şi taţi
din fotografiile lor buní bea apă
(încă nu este totul văzut şi fixat
aripile fluturilor au ieşit din hârtie ţac-ţac
altminteri
cu puţin noroc buniţa s-ar fluturi cu buniţu
şi-ar rămâne grea ca o sensibilizare grosolană
a umidităţii fotografiei (pipi sau ploaie
propria fiică i-a intrat în organe cu ginere nuntă
tămbălău) ce ţi-e şi cu apa băută din alte vieţi
(fie ele din semivecia iubirii)
printr-o mişcare a microorganismelor sexy:
FOTOGRAFIAŢII ŞI-AU LUAT ZBORU’
Nani nani color

 

5. Magda Isanos

Pomii cei tineri

 

Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,

unii lângă alţii au stat să se roage -

frunţile lor străluceau inspirate deasupra

pământului încă-n zăpezi.

 

Şi-n aerul în care nu erau zboruri,

pomii, ale căror umbre nu se născuseră,

cântau un imn pentru viaţă,

ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:

 

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,

priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;

ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,

că viitoarele fructe acolo vor sta...

 

Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,

ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi

şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,

soare de-aramă, zeu totdeauna rotund…

 

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,

când nu cunoşteam dimensiunile cerului;

ni s-a povestit despre tine-n leagănul cald.

Seminţele-n somn visau că există colori,

 

roşu, albastru şi gri, minunate colori.

Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori.

Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori.

Gloria noastră toată-n vârf se presimte...”

 

Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte

cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,

pomilor tineri în dimineaţa de marte…

 

 

6. Claudiu Komartin
Poemele insomniei

1.
            Tu aştepţi somnul, îl cauţi. Dar somnul ţi se refuză întotdeauna.
            O muzică bolnavă ţâşneşte din pereţii mişcători şi grei, încovoiaţi de rune,
se uneşte dezgustător cu laşitatea -
            camera se umple încet cu un mâl misterios, zvâcnitor, amărui, devine tot
mai vâscoasă, tot mai străină,
            tot mai ilogică; popoarele spaimei încep să mărşăluiască în tăcere,
devorând la capătul altei nopţi trupul părăsit şi impur al poetului.
            Locuinţa se tânguie în acorduri mongole, iar muzica înnebunitoare frânge
şi ultimele oase cruţate de boală.
            O piele nouă, fibroasă ţi se aduce la urmă, ţi se depune pe braţe, pe umeri,
pe şolduri, pe nume, în vreme ce laringele îţi explodează în surdină.

 

 

2.        

 

            Împotmolirile în paturi cleioase împing grăbite la gesturi

sinucigaşe după ieşirea poetului din vastul lui abator de creaţie.

            Afară se agonizează mizerabil: se transpiră, se fute, se moare.

            Zguduindu-şi pântecele metalic, marele oraş cere insistent transporturi

suplimentare

            de seringi, prezervative şi cloroform.

 

 

3.

            Am rătăcit multă vreme noi doi prin aşternuturile astea învăţate

cu intrări furtunoase, cu ieşiri silnice, cu înghesuiala caracteristică

în general marilor exasperări insomniace,

            am rânjit unul la altul ca două animale fioroase, colţoase,

nătângi, am recitat zgomotos,

            în ele ne-am prefăcut că ne atingem, că ne bruscăm, că ne iubim

sălbatic. Da.

            Dar amândoi ştiam că totul este o mascaradă…

            Poziţiile noastre rigide mărturiseau fără ocolişuri în acea sâmbătă cât de scârbă ne era unul de celălalt.

 

4.

            Iar în a cincea zi de neîntreruptă greaţă, de nesomn, de bâjbâieli,

de orgolioasă ratare m-am strecurat în sexul tău ca într-o veche uzină

dezafectată,

            desigur pentru a fi mai autentic, mai autarhic am zis.

            Purtam cu mine inscripţiile acelea satanice găsite într-un closet

public odată – nimic nu mă împiedica să devin eu însumi oficiantul

unui ceremonial luciferic;

            dar mă risipisem atât de mult pe aşternuturi, pe abataje, pe

muştiucul unui saxofon spart, încât am lăsat-o baltă cu puţin înainte

de a-mi ţâşni din gură o limbă nouă, mai flexibilă şi

            mult mai puţin însingurată decât aceea cu care te crestasem,

nerăbdător, tandru, deznădăjduit

            între coapse.

 

 

5.
            Zac în tuburile propriei mele orgi ca într-un interminabil delir

post-operatoriu.
            Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămânzesc. Scriu.
            La marginea stepei mă aflu, înconjurat de hoardele străvechi pe

care atâta vreme le-am ignorat.
            În cortul acesta, în tuburile propriei mele orgi, tulburarea secretă

chipuri de stâncă. Spaima edifică sfincşi, zigurate.
            Voi inventa marea numai pentru a-mi face din oasele de rechin

amulete, arme şi scuturi.
            Voi scrie poeme, aşa cum cei plictisiţi îşi inventează amintiri de

gladiator.
            Ca mamele ce visează în secret moartea pruncilor de la piept, îmi

voi dori să nu fi scris niciodată vreun cuvânt. Şi poate, aflându-mi

gândul monstruos tocmai cuvintele m-or sugruma.
            Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămânzesc. S(i)criu.

6.
            Declinul începe cu insomnia,
            cu întinsele ei flori tumorale, cu febra, cu tăcerea, cu frigurile.
            Mersul e de-acum o preocupare anostă, ridicolă, în timp ce

abjecţia cucereşte şi ultimele regiuni sănătoase ale extincţiei.
            Spulberarea tuturor sensurilor posibile face din creier un

crematoriu al eficienţei absolute. Al exterminării în masă.
            Semenii fug şi gesticulează fără sens, nu înţelegi nimic din ce vor

- mâna unuia întinsă ameninţător se topeşte ca o jucărie de ceară sub

ochii tăi.
            Priveşti plictisit cum
carnea străinului ţi se scurge cu încetinitorul pe pulpe.

 

7.

            Noaptea obsesiei devoră somnul în cartierele joase, de viaţă

însetate.

            Imagini bizare, cu inşi adânciţi în vâltori de beţie, bărbaţi

sălbatici ce cântă şi râd sau plâng, daltele pasiunii sculptând acerb

în sângele clocotitor

            surâsul Hiroshimei, şters de pe faţa pământului într-o singură zi

de şase august o mie nouă sute patruzeci şi cinci.

            Reflectoarele umilinţei proiectând în piaţa de sclavi umbra tiranilor pe-un

perete jilav. Iar mie, strigă în gura mare cel aţâţat de nesomn,

            daţi-mi în stăpânire destinele voastre şi vă voi face împăraţi şi împărătese

pe toţi…

 

            Un întreg oraş se află sub picioarele mele, o întreagă lume fragilă

            în seara ce-şi aprinde şi stinge marele foc.

 

 

 

7. Mariana Marin

Elegie XIX

Închisoare vie,
cât de puţin semeni tu cu ceea ce se vede!

Dar cum să te poţi despărţi de păpuşa dezastrului
când de atâtea ori i-ai cântat în nopţile ultimilor ani,
de atâtea ori te-a cutremurat atingerea cartonului ceruit.
Rânjetul de beţivă şi mătasea ochilor
îţi mai stau şi azi în braţe.
Cum să poţi spune că nu ştii nimic
despre împunsătura din inimă,
despre rumeguşul jilav al dimineţilor
când încă erai,
când încă te încăpăţânai să fii.

Nimic nu este cu nimic

şi nimeni cu nimeni,

noi doar ne adăugăm.
Şi tocmai de aceea
cum să te poţi despărţi de ceea ce eşti,
de ceea ce te încăpăţânezi să rămâi
şi strânsă/cu atâta trudă/
în această închisoare vie
din care, privindu-te,
atât de puţin semeni cu ceea ce se vede.

 

 

8. Ileana Mălăncioiu
Pastel

E primăvară. Astenia e-n floare
Cine trebuie să moară oricum va muri,
dacă n-a înflorit încă
Mormântul tatei va înflori.

Mama a pus flori de tot soiul
Ca să mai treacă timpul cumva,
Mie îmi încolţeşte din nou un gând
Care mă va costa.

Nu pot să mă opresc la asta acum
Un vânt de primăvară începe să cearnă
Cuvintele deocheate ale unei femei
Care-a înnebunit peste iarnă.

 

9. Ion Monoran
***

Când nu-ţi mai rămâne altceva de făcut
aduni toate cuvintele care-ţi vin pe limbă
şi începi să vorbeşti despre libertate.
Atâta timp cât poemele despre libertate
rămân întotdeauna neterminate
nu-ţi rămâne altceva de făcut
decât să continui ceea ce ai început
atât cât te ţin puterile
fiind încredinţat că după tine
se vor găsi alţi şi alţi continuatori
care probabil că vor reuşi să spună lucrurilor pe nume
mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.

 

 

 

10. Ion Stratan
În capcana limbajului

În capcana limbajului mă-nvârt ca o fiară
- deşi nu-mi pasă prea mult ce-i afară -

Mai mănânc o consoană, un pleonasm
Conjug verbe vechi, ce-mi dau astm

Şi păstrez concordanţa timpului între
Ce s-a-ntâmplat şi ce era să se-ntâmple

De nu erai, de nu eram, de n-am fost
Şi găsesc în toate astea un rost

Fără rest cum cuvintele însele
Au venit şi mi s-au plâns,

Plânsele.