Mihail Vakulovski

„Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010

Postfaţă: Nicolae Manolescu

Coperte: Mugur Grosu

 

 

„Portret de grup cu generaţia “optzeci” (Poezia)” este cea mai minuţioasă şi interesantă monografie consacrată optzeciştilor. Au mai fost încercări, de pildă Andrei Bodiu, teză de doctorat şi aceasta, şi altele, mai scurte sau mai puţin dăruite. Nu folosesc întîmplător cuvîntul: izbitor la dl Vakulovski este felul în care s-a ataşat de subiect. Plăcerea scrierii se vede cu ochiul liber într-un text absolut original şi fermecător, plin de umor, ironic sau autoironic, dar şi, cîteodată, exaltat. Problema centrală a tezei este, mai mult sau mai puţin, legată de acest ataşament al autorului faţă de obiectul examenului său critic. Cuţit cu două tăişuri, ataşamentul, în critică: fără el, nu înţelegi destul; din cauza lui, nu înţelegi corect. Dl Vakulovski rezolvă aporia practică rezultată de aici graţie talentului său incontestabil, care ţine cumpăna dreaptă deseori între simpatie şi distanţă faţă de text. Aş preciza că, mai ales în analize, care reprezintă 90 % din teză, dl. Vakulovski este obiectiv, exact, meticulos, pe scurt, cum se cade unui critic să fie. De la numărul de pagini acordat la tipul observaţiilor, spiritul critic se vede. Poezia este grupată de dl. Vakulovski în cîteva “tipare” mari, cu submodelele lor. Luată ca atare, clasificarea aceasta tematico-stilistică este plauzibilă. Oricum, alta mai convingătoare n-avem deocamdată. Sub admirabile titluri, ca în romanele englezeşti din secolul XVIII, se desfăşoară capitolele analitice. Frumoase caracterizări, şi exacte, portrete, metafore critice (“poemele lui Ghiu sînt ca nişte obiecte din lut, ulcioarele, cănile, etc., utile în primul rînd datorită golurilor pe care le conţin”), umor (mai peste tot), revelaţii personale şi definitive, tot tacîmul. În concluzie, o carte absolut remarcabilă, informată pînă la detalii (dl. Vakulovski ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot), atentă la nuanţe, amestec de istorie literară, de critică literară, de cercetare academică, de confesiuni şi de declaraţii de dragoste, pe care nu ezit a o socoti printre cele mai bune din tezele de doctorat pe care le-am coordonat. Mihail Vakulovski este unul dintre cei mai promiţători dintre criticii tineri, un critic valoros şi original”.

 

Nicolae Manolescu

 

 

„Portret de grup cu generaţia “optzeci” (Poezia)” de Mihail Vakulovski este un volum teoretico-critic despre poezia generaţiei „optzeci” scris după ani de studii în biblioteci şi lîngă scriitorii despre care a scris. Mihail Vakulovski le-a citit cărţile, le-a luat interviuri, i-a studiat ca grup şi pe fiecare în parte, „portretul de grup” fiind rezultatul acestor studii îndelungate. O carte extraordinară despre o perioadă foarte importantă pentru literatura română”.

Cosmin Perţa

 

Cosmin Ciotloş:

„Cu prima sa carte de critică literară, Mihail Vakulovski face un gest necesar: discută extrem de serios poezia generaţiei precedente. Grila de lectură pe care o propune Vakulovski este foarte dinamică, unsă la încheieturi, surprinzătoare adeseori, degajată şi, în tot cazul, formalistă. Ca să-i poată comenta cum trebuie, Mihail Vakulovski le învaţă, optzeciştilor, codurile. Despre acest curs practic de limbi străine depun mărturie titlurile secţiunilor din care e alcătuită cartea. Memorabile. Mai mult ca sigur, astfel de sintagme ar fi făcut vogă la Cenaclul de Luni”

(„Scriitori români de ieri”, „România Literară”, 9 decembrie 2010)

 

 

Album

 

FLASH ‘80

 

                        Film I:  POEZIA REALULUI

 

                    Poezia REALULUI COTIDIAN

 

High hedonismul lui Florin Iaru sau La cea mai înaltă fidelitate,

despre orchestra care înnebuneşte şi-i pare rău

 

Rînduri fast-food pe o melodie de Romulus Bucur & Un buzunar de castane   

 

Eleganţa lucrurilor care se simplifică uimitor

sau Despre delicateţea oglinzii Marianei Marin

 

Despre apariţia nocturnă a lui Pharmakon

sau Cum Andreea Ioana îl caută pe Liviu Antonesei

 

Între apatie şi blazare sau Cu tandreţe, din malaxorul lui Ioan Moldovan

 

Discurs despre Ioan Flora sau Arta de a trăi intens

 

Cazul Alexandru Muşina sau Intertextul cu viitorul

 

Dublu CV Mircea Cărtărescu sau Despre poezia rock baroc

                   

 

                        Poezia HIPER-REALULUI

 

Un poet radical deadevă

sau Despre realitatea lui Caius Dobrescu

 

Matrioşchitatea Simonei Popescu

sau Despre frenezia internă personală

 

Cu tamburina pe trambulină

sau Despre natura lucrurilor lui Marius Oprea

 

Studii live sau În cursa pe viaţă şi pe moarte a lui Andrei Bodiu

 

 

      

    Poezia REALULUI FABULOS

 

Despre cultul personalităţii semnelor lui Liviu Ioan Stoiciu

sau Limbajul propriu ca autodenunţare

 

 

În ritm de jazz

sau Despre frumoasa călătorie a lui Virgil Mihaiu

prin Sighişoara, Suedia, Cluj, Lisabona, Madrid, Chişinău

 

Inscripţie pe cutia de chibrituri din muzeul pendulelor

sau Carte poştală cu Viorel Mureşan

 

Lumea proprie lui Emilian Galaicu-Păun

sau Despre poezia ca evantai

 

Poemul ca stare de spirit

sau Unu doi trei, unu doi trei Traian T. Coşovei

 

 

 

                     Film II. POEZIA TEXTULUI

 

             PoeziaTEXISTENŢIALISTĂ

 

Textul ca mişcare sau

Existenţialism textual şi textualitate existenţialistă la Gheorghe Iova

 

Poemul ca „etichetă corectă”

sau Despre manualul autorului Bogdan Ghiu

 

               Poezia TEXTUALIRICKĂ

 

Nevasta lui Nichita Danilov sau Şamanul şi matrioşca

 

Descrierea stărilor secunde sau Despre personajele din

grădinile ironicului caligraf al suferinţei Vasile Gârneţ

 

Poezia kinder sau Despre primul şi ultimul Ion Bogdan Lefter

 

Despre moartea artei pentru artă sau Aduceţi-l pe Romoşan

 

Poetul de iarnă sau

Despre corporalitatea bine îmbrăcată a poeziei lui Ion Mureşan

 

 

                  Film III. POEZIA PSIHOZEI

 

 

Scrisoare din oraşul care se naşte în singurătatea şi haosul sfîrşitului

de mileniu sau Despre lumea interioară a lumii exterioare a lumii interioare a lui Călin Vlasie

 

Apocalipsa tinerelor doamne

sau Despre pajiştile de mentă şi fragi ale Martei Petreu

 

Un ceai cu Matei Vişniec sau Despre starea vremii la noapte

cînd singurul locuitor al oraşului se va întîlni cu ultimul turist posibil

 

Numele poemului este Pişcu

sau Opresc pixu’ la Daniel psi (-şcu)

 

O zi bună pentru a citi

sau Despre cimitirul maşinilor lui Ion Stratan

 

Viorel Padina venind sau Despre poemul psihoţelit

 

Cristian (din Familia) Popescu sau Cum Crist Popescu i-a

Umplut cu pămînt perna lui Cristi Popescu să se mai obişnuiască

 

                                                 Negativ

 

 

Cristian (din Familia) Popescu

sau Cum Crist Popescu i-a umplut cu pămînt perna lui Cristi Popescu

să se mai obişnuiască

 

            „Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a

                                                 camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un

                                                 clopot”.

                                                „Eu nu mai cobor la prima. Nu mai cobor”

 

 

            Se pare că Cristian Popescu a avut totdeauna în minte sfatul lui Mircea Martin din Totul de vînzare, prefaţa primei sale cărţi, Familia Popescu (Atelier literar, colecţia „cartea cea mai mică”, nr. 4-5, 1987), căruia i-a dedicat cel de-al doilea volum, Cuvînt înainte (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988): „Popescu e un poet care nu seamănă, deocamdată, cu nimeni altul şi tot ce sper pentru el este să aibă inteligenţa de a rămîne „sus” fără să-şi semene prea multă vreme”. În cele trei cărţi ale sale, Familia Popescu, Cuvînt înainte şi Arta Popescu (Societatea Adevărul, Bucureşti, 1994), Cristian Popescu testează trei paradigme poetice sau mai degrabă trei feluri de a face poezia - aşa cum (îi) dorea Mircea Martin - modele poetice care se bazează pe trei motive obsesive: (I) familia; (II) tramvaiul şi (III) arta (arta de a scrie şi arta de a trăi – din scris), care se deosebesc clar şi ca scriitură. Accentuez pe momentul facerii poeziei la Cristian Popescu   deoarece însuşi autorul insistă asupra relaţiei poet – poezie, scriitor – scriitură, autor – text.  Vom vedea din revista „Manuscriptum” (nr. 1-4, 1999), număr special Cristian Popescu, care conţine manuscrisul cărţii Arta Popescu (de 457 de pagini!) că facerea poeziei la Cristian Popescu e într-adevăr o temă: manuscrisul ne descoperă o calitate „de prozator” în ceea ce priveşte cantitatea şi migala muncii asupra textelor sale, tăiate şi răstăiate, desenate, plănuite, făcute şi desfăcute, colorate şi haşurate, cum ar zice Bogdan Ghiu… „Acum descoperim de cît de multe ori îşi transcrie el poemele pînă ajunge la o formulă pe care tot nu ne putem îngădui s-o considerăm finală de vreme ce n-a fost primită în cuprinsul celui de al doilea (şi ultim) volum antum (Arta Popescu). Tonul colocvial al textelor, stilul umil, problematica lor cotidiană, refuzul funciar a acordurilor solemne, „pohematice” induce şi impresia de facilitate în exprimare, de improvizaţie inspirată. Fazele arhi-textuale ale atîtor poezii pun în evidenţă alegerea atentă, deloc întîmplătoare, a fiecărei nuanţe, a registrului etic şi a celui verbal, cîntărirea minuţioasă a efectelor”, spune Mircea Martin în eseul său din „Manuscriptum”, Cristi Popescu sau despre moarte ca „operă personală”. Făcînd o poezie autobiografică şi egocentristă (dar nu omnipotentă), e firesc ca pe scriitorul Cristian Popescu să-l intereseze mai întîi propriul eu, astfel relaţia cititor – poezie să treacă pe-un plan mai îndepărtat, din asta avînd de cîştigat în primul rînd cititorul, căruia îi este transmisă – prin text – plăcerea autorului. Cristian Popescu e un hedonist ce scrie poezie pentru procesul scrierii, pentru acţiune, pentru scriitură, nu neapărat pentru rezultat, după cum declară de mai multe ori în „eseurile” sale poetice din Arta Popescu: „lucrul la poem nu l-am făcut niciodată pentru fructul lui, pentru aşa-zisa perfecţiune a textului. Cinci, şapte sau zece variante – toată munca adunată în transcrieri succesive nu are alt sens decît că este producătoare de bucurie, de împăcare cu sine. Nu poemul-finit contează, ci orele de fericire pe care le-a „eliberat” munca la el. Textul este terminat atunci cînd el şi-a saturat cantitatea de descărcare nervoasă pe care poate s-o primească şi cantitatea de bucurie pe care poate s-o emane”. La cele spuse de Cristian Popescu aş mai adăuga bucuria lecturii poemului reuşit de tine, foarte intensă, care se aseamănă cu bucuria scrierii acestui text la care se poate alătura (uneori) şi un fel de uimire că acest poem este scris chiar de tine, care citeşti poemul. Cînd citeşti poemele lui Cristian Popescu ai impresia că textul creşte odată cu lectura ta, ceea ce te duce cu gîndul la suprarealişti, care îşi propuneau să nu taie nimic din ceea ce scriau, ca să obţină gîndul vorbit, „un monolog cu un debit cît mai rapid cu putinţă” (Andre Breton – Primul manifest al suprarealismului). În această privinţă Cristian Popescu se aseamănă mai degrabă cu Mircea Cărtărescu, Simona Popescu sau Liviu Ioan Stoiciu, care scriu o poezie a realului. Poate că anume această nevoie de altceva şi de căutare continuă l-a făcut să-şi numească ultima sa carte „prima mea carte” (Notă la Arta Popescu). Interesant e că dacă - la prima vedere - ordinea temporală a acestor trei motive ar lărgi parcă spaţiul poeziei, de fapt se întîmplă taman invers. În prima carte Cristian Popescu se refugiază în arborele genealogic al familiei sale, pornind de la cei pe care i-a cunoscut sau a putut să-i prindă în viaţă: bunicul, bunica, mătuşa, mama, tata, sora… a doua etapă e cuprinsă de cartea a doua, cu excepţia poemelor ce se repetă din Familia Popescu, străine, ca etapă lirică, Cuvînt-ului înainte. Acum (şi aici) se pare că scriitorul ar aduce poezia în tramvai. S-ar părea că e vorba de acea direcţie din poezia realului cotidian, cînd poezia e scoasă (Florin Iaru) şi lăsată (Traian T. Coşovei) în stradă, cu atît mai mult că, s-ar părea că şi Cristian Popescu tinde spre asta, aducînd în poezie întîmplări, locuri, oameni şi trăiri care există, au loc şi se întîmplă curent în viaţa de zi cu zi, iar primul rînd din Epilog-ul Familiei Popescu e şi mai edificator în acest sens: „Tot ce scriu mai jos este foarte adevărat”. Nu este însă aşa, fiindcă Cristian Popescu nu duce poezia în tramvai, ci îşi crează o lume proprie în acel tramvai, „douăşase” sau care-o fi el (aş fi preferat (de ce?) 34), o lume mai mult psihică decît cotidiană, o lume aparent accesibilă oricui, oricărui călător pe acea linie, însă cercul se restrînge simţitor (В круге первом - Alexandr Soljeniţîn), cei care urcă în cursa (Cursa de 24 de ore – Andrei Bodiu) lui Cristi (sora, mama, domnişoare, mireasa sau nevasta, după dispoziţie…) contează numai atîta cît durează legătura cu Cristi (fie realul Cristian Popescu, fie manechinul său, desigur plin de ruj şi înconjurat de gagici). Dacă în primele două cărţi Cristian Popescu îşi crează o „nebunie” proprie prin care se izolează de nebunia socială, în cea de-a treea, Arta Popescu, se pune în centru chiar pe sine, „nebunul” înlocuind nebunia, Popescu înlocuind Familia Popescu sau Tramvaiul Popescu. În cel de-al treilea caz, mai textual şi mai autoreferenţial, paranoia social-politică e înlocuită cu o paranoie poetică în mişcare spre o paranoia personală, unde Cristos Popescu îl deprinde cu moartea pe Cristian Popescu, căruia îi scrie tot felul de necroloage (Necrolog. De plictiseală, Necrolog fericit, Marele necrolog – un psalm al lui Popescu, Necrolog. Fără aprobare, Necrolog mioritic), ceea ce ne trimite la Cum l-a omorît George Bacovia pe Gheorghe Vasiliu din Arta Popescu – o adevărată baladă, fireşte „a zilelor noastre”, postştefanaugustindoinaşiană, ce porneşte de la un fapt biografic şi se ţine din punct de vedere poetic pe multe contraste: „Eu este un Altul” (Rimbaud) – „Eu sînt Acela care sînt” (Dumnezeu); emeth (adevăr) – meth (moarte); ultimile cuvinte ale lui Bacovia: „vi-ne-n-tu-ne-re-cul” – ultimile cuvinte ale lui Ivan Ilici (Tolstoi): „lumină, multă lumină” şi, fireşte, Gheorghe – George, Gheorghe Vasiliu (numele omului/cetăţeanului) – George Bacovia (numele scriitorului/pseudonimul)…

            Prin Familia Popescu Cristian Popescu împinge cotidianul la limită – în familie, aşa cum va proceda, mai tîrziu, cu paşi lunecoşi, dar siguri, şi Nicolae Fechete în cartea sa de debut, Vals (unul din poemele lui Cristian Popescu din Arta Popescu se numeşte Dansul – un psalm al lui Popescu). E un act curajos, fiind pe deplin controlat şi pe de-a-ntregul conştientizat. La Cristian Popescu izbeşte tocmai această îmbinare între hiperartistismul absolut original, i-normal pentru lumea poetică şi desăvîrşitul control teoretic. În Familia Popescu Cristian Popescu, cronicarul acestei comunităţi, selectează într-un mic dicţionar al familiei Popescu evenimentele cele mai intime şi mai importante din arborele genealogic al acestei familii şi le face publice, aşa cum  „se va întîmpla” şi la propriul deces-închipuit (Sfaturi din partea mamei), cînd după cîteva zile de la înmormîntare maică-sa (va) cere să-l vadă încă o dată „Şi o să fie sicriul gol. Şi, înăuntru, pe pereţii lui: numai inscripţii de-alea porceşti, ca-n veceurile publice.” De-tabuizarea unor teme intime sau familiale, demitizarea a orice şi a oricui, ori „licitaţia marilor sentimente”, după cum spune, foarte inspirat, Mircea Martin, plus imaginaţia fantastică a autorului Familiei Popescu sînt noutăţi absolute pentru literatura română. Trecînd peste acea de-tabuizare evidentă ce surprinde sau şochează (pe mamă-sa, care e „cochetă” – Sfaturi din partea mamei, „toţi o ciupesc tandru, o mîngîie” – Local familial), aş insista asupra forţei imaginaţiei poetice din această „cărticică”. Pe cînd majoritatea colegilor săi de generaţie îmblînzesc metonimia poetică, pentru Cristian Popescu comparaţia (şi metafora ce rezultă din ea) e tot atît de importantă ca şi pentru modernişti, ceea ce e valabil şi pentru alţi scriitori (foarte) tineri care se aseamănă cumva cu Cristian Popescu, cum ar fi Ştefan Baştovoi, de exemplu, care, fie vorba între noi, la paragraful imaginaţie „mi-l întrece” şi pe Crisi Popescu. Suma unor astfel de sclipiri imaginative îi permit lui Cristian Popescu să formeze o atmosferă aproape magică, ciudată, prezentă în majoritatea poemelor din Familia Popescu, ceea ce uneori îl fac pe cititor să-şi dorească şi el „să sune ca un clopot”. Ca şi orice alt poem, Local familial scîrţîie de atîtea imagini, asemenea berii ce scîrţîie-n halbe şi pozelor care, la rîndul lor, scîrţîie la încheieturi: „un ţigan îşi înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine”, „miezul pîinii e şi el de vată. Alb, pufos”, „ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă”, „muzica ei are miros de tei şi de sudoare”, „cînd o fi, să udăm în fiecare săptămînă cu parfum bun pămîntul ei”, „mama mi-a cusut o cămaşă de vară din umbra ei”, „paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi lingeau palma ca un cîine credincios”… Observăm că oricît de stranii par la început aceste figuri de stil sînt, iată, logice: vioara e pîinea ţiganului lăutar, „de vată” fiindcă are ca obiect de comparaţie culoarea şi forma, „alb, pufos” fiind explicaţia care deloc nu întîrzie să apară, ochii de sticlă, în loc de lentile, vine de la expresia cu „patru ochi” („cine ştie carte are patru ochi”) ş.a.m.d. Şi mai ingenioase mi se par alte cîteva imagini, printre care aceea cu „poza ta dată cu cremă neagră pe ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind”, unde fotografia ia locul realităţii pe care o reprezintă, arta e confundată cu viaţa, care – nu-i aşa – e un joc: de aici şi imaginea cu pozele ce înlocuiesc cărţile de joc sau, invers, ca aceea din Subsemnata Adina Popescu, unde „mirii umblau toată ziua cu haine de joly joker pe ei”.  Dacă în Local familial Arta înlocuieşte Realitatea, în Despre tata şi noi  Realitatea este confundată cu Arta („La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa, foarte numeroasă, a fost impresionată de cît de tandre şi dulci erau săruturile noastre şi a început să aplaude”), iar în Sfaturi din partea mamei personajul „activ” – Mama – simte nevoie acută de Artă („cînd avea două luni îi desenam păr pe la subţiori, pe piept, pe barbă. I-l desenam cu creionul chimic”), iar personajul „pasiv” e cel  puţin mulţumit din această cauză („El stătea liniştit şi gîngurea. Nu-şi mai lua ochii de la mine”). Întorcîndu-ne la Local familial, „Poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin” e o imagine aparent simplă, dar fantastică tocmai din motivul că nimeni pînă la Cristian Popescu nu s-a gîndit la aşa ceva, deşi ştie toată lumea că unii dintre noi au golit incomparabil mai multe sticle. Imaginea imediat următoare, „Noi bem. E vată albă ca laptele în pahare”, e iarăşi logică, cuvîntul „vată”, alăturat cuvîntului „albă” ducînd inevitabil la cuvîntul „lapte”, un aliment necesar omului, ca să zic aşa, mai ales într-o anume perioadă a vieţii, ceea ce sugerează (măcar din punct de vedere al logicii) că la un moment dat şi în anumite locuri vinul e ca laptele, aşa cum berea e ca apa („mama aduce liliac alb în halbe”). Înlocuirea a ceva comun (etichetele de pe sticlele de vin) cu ceva personal, cum e fotografia unui membru al familiei, bunica, în cazul dat, trădează setea de viaţă din poeziile lui Cristian Popescu, care îl face să acapareze, să personalizeze cît mai multe lucruri sociale, trăsătură ce-l va urmări pînă la sfîrşit, după cum vom observa şi din textele sale. Iar în această ultimă idee-imagine din primul poem, Local familial, la care mă opresc, „Bunicul are un copăcel sub fereastră / şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu / lac. A împăiat poza bunicii şi plînge şi-i spune pe / numele de fată”, Cristian Popescu elasticizează temporalitatea, focarul iubirii concrete a bunicilor săi (sentimentul de pînă la căsătorie) fiind unit de iubirea abstractă (după moartea unuia din personaje). Şi aceasta are loc cu ajutorul unui nume care – odată cu acea căsătorie – nu mai există, aşa cum o dată cu căsătoria dispar ca prin minune şi alte „chestii”, parcă ne-ar sugera Cristian Popescu. Pur şi simplu nu mai există. Alături de La parastasul bunicii (plin şi el de imagini sclipitoare, cum e sicriul „legat c-o fundă mare şi roz”, bradul „împodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o mănuşă şi ultimii ei ciorapi de mătase umpluţi cu beteală”, opusă celeia din Cuvînt înainte (Vineri), unde „soră-mea vinerea se împodobeşte cu lumînările electrice ale bradului de anul nou”, sau aceea cu bunicul ce nu mai ţine minte „decît cum arăta la 20 de ani, cînd a-ntîlnit-o pe nevastă-sa” şi „şi-a făcut o mască de plastic cu chipul lui de la 20 de ani şi-o poartă prin casă toată ziua”), Despre tata şi noi este unul din cele mai reuşite poeme ale lui Cristian Popescu, poem încheiat în stilu-i caracteristic: un act cam trăznit („Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi”) e lămurit din punct de vedere logic („ca să sune ca un clopot”), ceea ce nu prea lasă loc analizei, ci invită la (re)lectură. În comparaţie cu „ultimul” Călin Vlasie (cel din Aură şi Ceaţă) sau Caius Dobrescu din Deadevă, Cristian Popescu nu vine cu vreo noutate în ceea ce priveşte forma poetică. Familia Popescu e o carte de poeme lungi, numite şi poeme-epice, poeme în proză sau poeme narative, ce-i permit autorului să se simtă în largul său şi să acţioneze după propriile gusturi şi reguli, care ţin de fondul poeziei, de ideatica şi imaginaţia ei, de ce, nu de cum. Familia Popescu e cu adevărat o carte mare, o carte importantă pentru literatura română, dar şi pentru imaginea scriitorului Cristian Popescu; şi spun asta cu gîndul la faptul că, deşi ştim cu toţii de familia Popescu, Familia Popescu de fapt nu mai există, fiindcă, de fapt, această carte n-a fost publicată la nici o editură şi fireşte că nu poate fi citită, aşa cum nu pot fi citite nici celelalte două cărţi ale sale, problemă valabilă şi în cazul majorităţii celorlaltor „optzecişti”.

 

(Fireşte că n-are importanţă, mai ales pentru voi, dar în timpul scrierii acestui Cum Crist Popescu i-a umplut cu pămînt perna lui Cristi Popescu s-a stins de nenumărate ori lumina – Bd. Theodor Pallady, nr. 26, cămin Theodor Pallady, cam. 11, Bucureşti, dec. 1999)

 

            În Cuvînt înainte, care cuprinde cea de-a doua etapă poetică a sa, Cristian Popescu nu îngustează doar spaţiul, dar reduce şi din materialul din care lasă să crească lumea aproape decorativă din  jurul acestui tramvai tricolor cu gaură în viitor. Materia primă din Cuvînt înainte e (cam) aceeaşi cu cea din Familia Popescu. Poem vorbit II, de exemplu, e un text original construit doar din imagini deja cunoscute din cartea precedentă: liniile din palmă care se-ntind pe tot trupul, „peste mîini, peste faţă ca o eczemă”, imagine preluată  mai apoi şi-n Arta Popescu, visul mîngîiat şi strîns în braţe care rămîne închis în trupul uman, manechinele din vitrine, etc. O lume artificioasă ca-n Minulescu, redusă spaţial la un tramvai, manechine ca-n poemele (pentru fiinţe mici ale) lui Eugene Ionesco, sunete de clopot pe la sfîrşiturile de poem: alarmă pentru cineva – ochii din sticlă – vitrine – multe vitrine – Edenul din vitrine, unde hainele nu se pătează, nu se şifonează şi nu rămîn mici pe manechinele întotdeauna copii sau tineri şi niciodată/nicăieri manechine-bătrîne, cum ar fi vrut bunicul din Arborele genealogic al Familiei Popescu, aceleaşi manechine cărora mama le răspundea în Local familial cu o fluturare de mînă. Tramvaiul – „douăşase” – poate fiindcă în timpul scrierii cărţii Cristi Popescu avea 26 de ani (a publicat-o la 29) – e un loc din care nu vrei (sau nu poţi) să cobori (”Eu nu mai cobor la prima. Nu mai cobor”), în care improvizează cu soră-sa o călătorie de nuntă şi se plimbă sîmbăta cu el pînă noaptea tîrziu, un loc unde îşi petrece luna de miere şi în care îşi primeşte prietenii, îşi aşteaptă iubita, căreia „ţi-am luat bilet, ţi l-am şi compostat, totu-i / în regulă. Lăutarilor le-a crescut pielea peste viori”. Acest spaţiu ce pare „clasicist” e mai degrabă beatnic, troleibuzul-minune/troleibuzul-muzeu fiind în mişcare (Pe drum), pe ferestrele lui (care rezistă şi-n Arta Popescu şi apar cu putere de simbol şi la alţi „optzecişti”, cum ar fi Matei Vişniec, de exemplu) se perindă întotdeauna locuri şi lucruri, în special vitrine („Toată ziua stăteam amîndoi cu fruntea lipită de geam şi priveam oraşul”): o lume închisă într-un spaţiu ceva mai lărguţ (nu mai caut simboluri, că tot la politică se va ajunge şi o să se oftice Eugen Simion). Eul poetic povesteşte despre tramvaiul pe care nu oboseşte să-l descrie cum e şi mai ales cum va fi şi cum ar vrea să fie în viitor ca despre o ţară, încît Cuvînt înainte (un titlu foarte bun pentru un debut) s-ar fi putut numi Cuvînt Înainte Marş. Tramvaiul lui Popescu din Cuvînt înainte e geamăn cu Gara lui Matei Vişniec din piesa Călătorul prin ploaie, acţiunea căreia are loc într-o gară moartă, pe unde niciodată nu trece nici un tren (nici măcar un marfar), simboluri ce au aceeaşi origine, autorii lor trăind în acelaşi timp şi în acelaşi spaţiu. Cuvînt înainte este un ciclu despre plictiseala şi rutina vieţii (şi mai ales despre rutina vieţii în acelaşi tramvai).

            Cînd, încă în Epilog-ul Familiei Popescu, Cristian Popescu scria că relaţia lui cu cele mai apropiate persoane (şi personaje) depinde de relaţia lui cu scrisul, el fiind interpretat în funcţie de scriitura lui, cititorul ar fi putut bănui posibila textua(liza)re a poeziei tînărului scriitor. A treia şi, din păcate, ultima parte a creaţiei poetice a lui Cristian Popescu, cuprinsă în întregime în Arta Popescu, e mai autoreferenţială, mai texistenţialistă, mai teoretică. Aici Cristian Popescu e mai aproape de poezia textului nu numai prin formă, ci şi prin fond, prin ideatica textelor sale, de multe ori adevărate manifeste, încît ne e greu să găsim o lămurire de ce Cristian Popescu lipseşte din antologia generaţiei „optzeci” în texte teoretice, cunoscutul volum al lui Gheorghe Crăciun. Cu ajutorul acestor poeme teoretice Cristian Popescu probabil mergea spre următoarea etapă a creaţiei sale, pentru care îşi pregătea într-un fel cititorii, perioadă poetică nerealizată sau rămasă în manuscrise, necunoscută (încă), oricum. Deşi doar putem să bănuim cum ar fi fost următoarea carte a lui Criastian Popescu, ştim cu siguranţă cum Cristian Popescu a vrut să fie această carte. Cred că cealaltă carte (Celălalt tigru) ar fi fost – iarăşi – surprinzătoare, de această dată şi pentru susţinătorii şi admiratoarele lui Cristian Popescu, care mergea spre o poezie-jurnal, directă, scurtă şi francă: „Poemul visează să fie scrisoare. / Vrea să aibă un singur destinatar. / Poemul aproape că nu mai suportă să aibă cititori. / El îşi doreşte prieteni. / Visul poemului este de a fi o privire prelungită în ochii / femeii. (…) Visul poemului este de a fi alcătuit numai din cuvîntul te iubesc. (…) Orice poem visează să fie dragoste.” (De-amorul Artei). O cale poetică foarte interesantă, care debutează cu texte lungi, minuţios construite şi foarte sofisticate şi ajunge la poeme mici, concrete şi bine şlefuite, exemplul cel mai potrivit fiind Andrei Bodiu, doar că scriitorul a ars pauzele de respiraţie şi a parcurs acest drum mult mai iute decît ceilalţi. Acest fel de poezie pe care Cristian Popescu ne-o pregătea în Arta Popescu pentru viitor schimbă inevitabil şi relaţia dintre el, scriitorul, şi el, cititorul. Acum dispare distanţa dintre aceştia „doi” impusă de modernişti, tocmai fiindcă „eu” nu mai e „un altul”, ci „eu” e chiar eu, „cel care sînt”. Acum „Mă simt atît de îndepărtat de poezie  / că aş putea să-i zic Dumneavoastră” (Nicolae Leahu) trece în „Sînt atît de apropiat de poezie / că aş putea să n-o scriu deloc” (Nicolae Popa). Cristian Popescu încearcă să-şi apropie cît mai mult cititorul: „Mai liniştit aş fi dacă m-aş întîlni la un pahar de vorbă în fiecare zi cu cîte-un „cititor” sau dacă le-aş trimite tuturor poeme-dedicaţii, poeme-scrisori” (A sta şi a te întreba). Şi, ca să nu exagerez cu textuarea pe marginea textualizării din Arta Popescu, tai colţul (termen din fotbal) 0spre altceva prin menţiunea că pentru Cristian Popescu actul scrierii era ceva foarte clar, foarte concret, autorul Artei Popescu fiind poate cel mai motivat scriitor, căci nu scria pentru că „are ceva de spus Lumii” etc: „Singurul răspuns pe care l-am găsit (precizez accentuat: un răspuns doar pentru mine, nu generalizez, nu teoretizez – mărturisesc doar), singurul „răspuns” este următorul: nepricepîndu-mă la nimic altceva decît la scris şi la citit, public literatură ca să am ce mînca, ce îmbrăca, ce bea şi ce fuma. Ca să am şi eu pînă la urmă casa mea. Pentru o bucată de pîine. Atît” (A sta şi a te întreba). Pentru Cristian Popescu orice problemă e personală, fie fumatul, fie scrisul. Acest pragmatism îl împinge spre o anume seriozitate, scriitorul făcînd din hobby o profesie, de aceea el nu generalizează, ci mărturiseşte, ceea ce dă multă credibilitate autorului şi textelor sale, chiar şi atunci cînd vine cu idei mai năstruşnice, cum ar fi cea cu taraba de poeme, cînd visa să scrie poeme pe bani, „adică chiar să scrii pe hîrtii de-o sută, de-o mie”. Şi dacă am amintit de conştientizarea pragmatică ce se simte în texte, autoreferenţialitatea lui Cristian Popescu nu e nici pe departe o caracteristică de bază în Arta Popescu, ci doar o trăsătură ce susţine capul din vîrful acestei piramide genealogice cultivată de scriitor. Dacă în Familia Popescu Cristian Popescu transferă atmosfera socială în familie, iar în Cuvînt înainte aduce în societate (tramvai) atmosfera familială, în cea de-a treea etapă, numită Arta Popescu, pe tronul lui Cristian Popescu se instaurează cultul personalităţii lui Cristian Popescu, alintat în diverse forme de me(a)saj: poezie, eseistică, proză lirică, lirică eseistică, poezie narativă, jurnal, dramaturgie, ziaristică şi alte struţocamilce. Pe lîngă fragmente ca „La-nceputul lui ’91, de exemplu, eram convins că Apocalipsa venise în Bucureşti aşa cum venise Revoluţia din ’89. Eram prezentat numai şi numai eu, în direct, zi şi noapte, pe toate ecranele televiziunilor din lume. Fiecare gest al meu avea pentru întreaga omenire o uriaşă semnificaţie (…) Pe la-nceputul lui ’91 eram mai important decît un campionat mondial de fotbal” (Din mărturisirile unui îndrăcit), „nevinovate”, în fond, „Cristian Popescu” sau „Cristi” sau pur şi simplu „Popescu” sînt omniprezente; şi atunci cînd nu se vorbeşte despre această persoană la persoana întîi se vorbeşte la persoana a III-a. Obsesia numelui propriu duce la aceea că pentru Cristian Popescu eu  nu e un altul, eu nu e nici măcar eu, ci şi alţii sînt eu, aşa cum Caragiale devine o „chestiune” intimă, moment interesant cu-adevărat. Prin Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii, „Trebuiau să poarte un nume” şi Caragiale la masa de scris a lui Eminescu, alături de eseul lui Florin Iaru, Modelul Caragiale, Cristian Popescu anunţă oficial instaurarea dominaţiei literare a lui I.L. Caragiale şi, inevitabil, înlăturarea vechiului idol – colegul său (al lor), M. Eminescu, împins într-un „dialog” cu muza mahalagioaică, conversaţie în care este mai mult „bîrfit”, şi de muză, şi de propriile vise („Fii atentă, dragă… Stătea şi el, ca de obicei, la masa lui de brad, cu perdelele lăsate. Şi se gîndea, aşa, la steaua… Ştii tu… Se-ntreba şi el într-o doară: şi ce dacă bat, Doamne, ramurile-astea-n geam? (Că bătea vîntu-afară, dragă, mă-nţelegi?) Se-ntreba şi el ca tot omu’, acolo: şi, la urma urmei, ce-oi dori eu ţărişoarei ăsteia a mea dulci şi dragi?!… Ce vrei, dragă – poet! Cotropit de gînduri…Fii atentă: într-un tîrziu, adoarme cu capu pe masă… Şi-odată-i vin visele, propriile lui vise, se holbează la el, ţipă şi-i dau una peste bot de-l scot din ţîţîni: „Ia spune, mă!.. Te gîndeai, ai!… La steaua?…Spune, s-auzim şi noi: de ce bat, mă, ramurile-n geam?! Ă? Zi, mă, grijania mă-tii! Poet, ai?!… Naţional?!… Ce vrei tu, mă, de la ţara asta a noastră? Hai, s-auzim! Zi! (Şi el, săracu’ începe să geamă în somn:) Nu credeam… Zi, mă, f…-ţi dumnezeii mă-tii, hai, spune!! (Şi el, dragă, mai geme o dată:) Nu credeam să-nvăţ… Aaa…credeai că n-o să mai mori niciodată, ai?!… Posterităţi d-astea, genii d-ale voastre…Las’că te-nvăţăm noi acum!!… Mama ta de derbedeu!!!” Vai dragă, săracu’ de el!…Mult a mai trebuit să-l chinui pînă i-a ieşit versu’acesta!… Da’ merita, nu? Tu ce zici?…” – Despre muză). Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii e o fantezie pe marginea unei combinaţii neaşteptat de originale – Caragiale şi Gică Petrescu, - pe care îi leagă … frizerii. Caragiale nu este doar adus în contemporaneitate şi aşezat lîngă cel mai popular om din România într-o perioadă aproape nelimitată de timp. Cristian Popescu utilizează una din armele sale cele mai performante, atemporalizarea, şi face din Caragiale din secolul trecut un om mai familiar decît Gică Petrescu „al nostru”: „Gică Petrescu – să zicem – zîmbeşte, aşa, înţelegător, cînd se gîndeşte la frizerul său; I.L.Caragiale – să zicem - zîmbeşte, aşa, înţelegător, cînd se gîndeşte la Gică Petrescu”. Astfel scriitorul I.L. Caragiale devine într-adevăr Caragiale al nostru, şi mai ales „contemporanul nostru”, oricît de banal ar suna, acum, aceste sintagme. În cel de-al doilea poem caragialean, Caragiale la masa de scris a lui Eminescu, Cristian Popescu îl transformă pe Caragiale într-o problemă personală, după cum „mărturiseşte”, o problemă de familie, de fapt; şi – pentru a evidenţia asta – e adus, pentru opoziţie, exemplul lui Ienăchiţă Văcărescu, autorul cunoscutelor rînduri: „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire”, care dă „unei probleme de familie proporţii naţionale” (I.Negoiţescu), elasticizare livrescă memorabilă, utilizată şi-n alte texte, cum ar fi Filmul artistic – o închipuire metonimică în mişcare inversă a microcosmosului (personajul Popescu) pe „drumul” macrocosmosului (istoria României). Acelaşi procedeu e folosit, cu efect, şi-n „Trebuiau să poarte un nume”, în care Eminescu-l lui Marin Sorescu e înlocuit cu I.L. Caragiale şi totodată cu România, astfel această inversare fiind dublată şi de extindere şi triplată de adaptare; căci din păcate/din fericire I.L.Caragiale e mult mai apropiat de lumea contemporană nouă (şi vo-uuă? - nu se poate!). Însă Trebuiau să poarte un nume de Marin Sorescu, autorul uneia dintre cele trei referinţe critice de pe coperta a IV-a (sau ultima pagină) a Familiei Popescu, l-a influenţat, din nefericire, prea tare pe Cristian Popescu, şi dacă atunci cînd „Eminescu n-a existat” se transformă în „Caragiale n-a existat” e simpatic, această transfuzi(un)e contemporană fiind ingenios ilustrată („fotografiată”), ultimul text al cărţii Arta Popescu, În loc de încheiere (Nu), construit după aceeaşi schemă, acelaşi principiu şi chiar aceleaşi sintagme nu mai are nici un haz, alinierii lui Caragiale în rîndul lui Eminescu (care, ambii, „n-a(u) existat”) alăturîndu-se – pe neaşteptate! – şi autorul acestei invenţii – Cristian Popescu, care (atenţie!) îl trage – inevitabil – în această gaşcă şi pe Marin Sorescu, care – ştim cu toţii - … a murit. Setea de popularitate de pînă acum, care îl făcea să-şi imagineze că el este modelul de pe ţigările alea ieftine şi oricui accesibile („Bucegi”, de care eu n-am văzut niciodată, dar asta e „problema” mea), că vecinii îl văd pe el atunci cînd se uită în oglinda liftului ş.a.m.d., se dovedeşte a fi o politică literară, şi prin „caragialiada” sa transformată intenţionat în caragialetă Cristian Popescu îşi încheie cu multă îndemînare acest program, înscriindu-l – cu binecuvîntarea lui Dumnezeu: de aici şi psalmii, şi izul duhovnicesc – pe poetul Cristian Popescu într-o ierarhie valorică (hai să-i zicem) confortabilă, în orice caz la modă. Această dragoste a lui Cristian Popescu pentru Cristian Popescu are un aer religios (poezia ca religie – ca mîntuire – ca mîntuire a autorului…) şi se transformă pentru Cristian Popescu în Artă, iar pentru noi în Arta Popescu, chiar dacă autorul vrea să ne inducă în eroare prin ultimul său poem, care începe cu „Nu. Arta Popescu nu s-a născut” şi care (poem) mai bine n-ar fi existat.

            Pentru Cristian Popescu Arta Popescu nu e doar acea domnişoară pe nume Arta în actele de identitate pe care, dacă ar întîlni-o, ar lua-o pe loc de nevastă. Pentru el Arta este mult mai mult (ce poate fi mai mult decît o femeie pe care ţi-ai dori-o, imediat, nevastă?), e totul, chiar acel Totul al lui Mircea Cărtărescu, pentru Cristian Popescu Arta Popescu  fiind Visul ce părea de nerealizat, aşa cum a fost – înainte de a fi scris – pentru Mircea Cărtărescu Levantul: „În mod firesc, stilul este Arta de a trăi, Arta de a muri,  Arta de a iubi destinul–loc, destinul-timp, destinul lume. Dacă pe mine mă cheamă Popescu, atunci eu – şi – destinul – meu se cheamă Arta Popescu” (De-amorul Artei). Doar că, dacă planul lui Mircea Cărtărescu a fost mai mult critic, referindu-se la literatură, cel al lui Cristian Popescu a fost unul autobiografic, existenţial şi existenţialist, pentru că se referea la propriul eu, moartea prematură a lui Cristian Popescu „ajutîndu-l” să intre într-un fel de legendă, ca şi, cîndva, Vasile Cîrlova sau Nicolae Labiş sau personajele şi mai ales muzele romanticilor (la Lamartine, dar şi la Bolintineanu şi Cîrlova), din acest punct de vedere Cristi Popescu asemănîndu-se cu generaţia „optzeci”, care e atît de interesantă şi din cauza morţii care aproape că a coincis cu naşterea.

 E foarte greu să spui care dintre cele trei perioade poetice e mai reprezentativă pentru Cristian Popescu, fiecare avînd un alt registru stilistic şi fiind bine realizată. Multă vreme mi s-a părut mai importantă Familia Popescu, care mi-e oarecum mai apropiată, dar, după cîteva lecturi critice (şi) repetate la o anume perioadă de timp mi-am dat seama că vinovat pentru această alegere (nu numai a mea, din păcate) e autorul Antologiei poeziei generaţiei ’80, care a selectat pentru antologie doar poeme din Familia Popescu, unde Cristian Popescu găseşte o formulă proprie, virgină, neutilizată pînă la el, pe care o duce la limită, o epuizează, încît, la prima lectură, CARTEA lui Cristian Popescu pare Familia Popescu, cu un Cuvînt înainte şi cu un jurnal despre arta de a scrie această carte – Arta Popescu. Acum cred că nu trebuie să se ridice această problemă în cazul lui Cristian Popescu, care, cu siguranţă, a existat. Ca dovadă – Familia Popescu, Cuvînt înainte şi Arta Popescu, dar şi numeroşii săi imitatori despre care nu mai face să vorbim, tocmai aici. El însuşi a fost o şcoală prin care a trecut de mai multe ori Cristi Popescu, şi nu se ştie dacă cei trei „Cristian Popescu” de pe Familia Popescu, Cuvînt înainte şi Arta Popescu este acelaşi Cristian Popescu care a scris Familia Popescu, Cuvînt înainte şi Arta Popescu.