Iulian CIOCAN

 

Mirmidonul

 

     Cronica mucosului Octavian Condurache îl băgă în boale pe prozatorul septuagenar Liviu Beschieru. Textul imberbului coleg de breaslă era de o impertinenţă năucitoare şi burduşit cu aberaţii. Pe un ton caustic-ireverenţios, Condurache declara, într-o revistuţă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, că el – Liviu Beschieru – e “un prozator minor, un sămănătorist incurabil care subordonează aspectele estetice celor etnice, care reduce esteticul la lirismul dulceag-păşunist”. În finalul cronicii, postmodernistul mucos trăgea concluzia că toată opera lui Beschieru era “perimată, mediocră, stupidă”.

     Obrăznicia acelui Condurache era strigătoare la cer. Niciodată, în lunga lui carieră literară, Liviu Beschieru nu fusese atacat cu atîta virulenţă, cu atîta cinism. Munca lui de-o viaţă şi meritele lui incontestabile erau bagatelizate, ridiculizate, persiflate cu tupeu. Prozatorul septuagenar îşi aminti dintr-odată de succinta caracterizare pe care distinsa poetă Leonida Măselari le-o făcuse postmoderniştilor în revista Dulce grai. Aşa cum îi descria Leonida Măselari, postmoderniştii erau nişte mirmidoni pentru care nu mai exista nimic sfînt, nici Eminescu, nici neamul românesc, nişte popîndăi care, egoişti şi superficiali fiind, denigrau opera înaintaşilor, nişte indivizi porcoşi care combinau în textele lor pornografia, limbajul licenţios şi derizoriul. Abia acum însă, cînd cizma postmodernistă îi ferfeniţise cu insolenţă propria lui operă, Liviu Beschieru realiză cît adevăr conţineau aceste cuvinte ale distinsei poete. Postmodernismul era o molimă, un duşman rapace al literaturii naţionale, al literaturii de calitate, un mare pericol, fiindcă îi turmenta mai cu seamă pe cei necopţi la minte. Aceşti tineri, care îşi ziceau postmodernişti, nu înţelegeau că lumea liberă în care trăiau, în care puteau să-şi publice fără oprelişti textele lor obscene, era de fapt opera generaţiilor anterioare  care au iniţiat procesul de renaştere naţională.

    Cronica acidă a lui Condurache era totuşi o lovitură a sorţii la care Liviu Beschieru nu se aşteptase. Indignarea îl luă în stăpînire pe prozatorul septuagenar. Trei zile şi trei nopţi nu s-a mai simţit în apele lui, nu mai avea poftă de mîncare, nu putea să adoarmă, bombănea mereu ceva supărat şi aproape că nu mai ieşea din camera care-i adăpostea biblioteca enormă. Era stupefiat. De ce anume pe el îl atacase atît de mîrşav mirmidonul? Liviu Beschieru era o fiinţă paşnică, retrasă, şi, cu toate că îi displăceau postmoderniştii excentrici, el evita să-i critice în public şi nici nu se implica în polemicile acerbe din presa literară. Liviu Beschieru nu deranja pe nimeni, îşi vedea de treabă ca un adevărat profesionist, îşi făurea cu răbdare opera pentru posteritate. Pe deasupra, era unul dintre cei mai valoroşi prozatori. Poate chiar cel mai bun, dar modestia proverbială îl obliga să evite superlativele. De aceea, atacul virulent al mirmidonului Condurache era o nedreptate flagrantă, greu de digerat. Spre deosebire de marea poetă Leonida Măselari, care lupta zi şi noapte cu hidra postmodernistă şi cosmopolită, Liviu Beschieru se complăcea în turnul de fildeş. Acum însă popîndăii obrznici şi proşti îl jigniseră şi pe el. Era ilogic şi absurd, dar… adevărat.

     Cînd mînia mocnită începu să lase semne îngrijorătoare pe chipul prozatorului, soţia Luminiţa, care îşi suporta osteoporoza cu stoicism, se răsti la el, zgîlţîindu-l de umeri: “Ce ai? Poate să chemăm Salvarea?”

     “N-am nimic, dar… uite ce scriu mirmidonii despre mine…” spuse cu voce tremurîndă Liviu Beschieru şi-i dădu soţiei revistuţa postmoderniştilor. Ochii îi erau roşii de nesomn şi aveau o strălucire stranie, iar obrajii i se scofîlciseră incredibil.

     “Şi ce ai de gînd să faci?” îl întrebă Luminiţa după ce lectură cu un calm ciudat cronica buclucaşă.

     “Nu ştiu încă…” mormăi Liviu Beschieru.

     “Nu ştii? Trebuie să pui la respect imbecilul ăsta tînăr, dacă… mai eşti bărbat…” spuse cu fermitate soţia, îi aruncă prozatorului o privire plină de dispreţ şi se duse în odaia ei.

     Scriitorului îi pică fisa: de bună seamă, trebuia să acţioneze, să pedepsească bruta!

     A doua zi prozatorul septuagenar îşi îndreptă paşii spre Uniunea Scriitorilor. Intră în cabinetul eternului preşedinte, spumegînd de furie, luînd imediat taurul de coarne: “Mihai, ai văzut ce-a scris despre mine tînărul ăsta porcos Octavian Condurache? De ce mirmidonul ăsta a fost primit în Uniune? Ăsta nu are dreptul să fie scriitor!”

    Preşedintele buhăit, care tocmai dăduse peste cap un păhărel de coniac, ridică din sprîncene: “De ce mă acuzi, Liviu? Consiliul Uniunii l-a primit, nu eu…”

   “Şi Consiliul de ce doarme?” aproape că strigă Liviu Beschieru.

   “Adevărul este că e cam greu să-i respingi. Mirmidonii ăştia au cărţi, ba chiar au absolvit facultăţi în România. Am alimenta suspiciuni în România, dacă i-am respinge. Unde mai pui că ar putea să creeze o Uniune de alternativă. Ne trebuie nouă aşa ceva? Hai mai bine să bem un coniac bun, Liviu…”

   “Nu vreau nici un coniac! Să înţeleg că mirmidonii nu pot fi pedepsiţi pentru zoile pe care le toarnă în capetele noastre?” întrebă Liviu Beschieru şi-l sfredeli cu privirea pe preşedintele obez. Ăla nu părea pătruns de îngrijorare.

    “Linişteşte-te, Liviu. Am impresia că faci din ţînţar armăsar. Fiţuica postmoderniştilor e citită de o mînă de oameni. Merită oare să te enervezi? Peste o săptămînă nimeni nu-şi va aminti de cronica lui Condurache” zise preşedintele buhăit şi rîse nechezat.

    Prozatorul septuagenar simţi un ghimpe în inimă. Se întoarse şi plecă, trîntind uşa. Nu înainte însă să constate că preşedintele – pe care îl votase ani de zile cu încredere – era totuşi “o scroafă”.

    În seara aceleiaşi zile îl sună o profesoară de literatura română din raionul Teleneşti. Vocea profesoarei care îl consola era sugrumată de emoţie: “Mult stimate Liviu Beschieru, sîntem toţi aici indignaţi de obrăznicia acestui individ Condurache, care sfidează stîlpii literaturii noastre. Profesorii şi elevii şcolii din Haoseni vă susţin cu toată fiinţa! Fiţi puternic! Dumneavoastră şi Ion Druţă sînteţi adevăraţii păstori ai neamului românesc din Basarabia. Vom protesta şi îi vom cere acestui ticălos să-şi ceară scuze în public pentru mîrşăvia pe care a comis-o. Dar vă rugăm din tot sufletul şi pe dumneavoastră să scrieţi o replică, să şfichiuiţi lepădătura cu verbul nepereche care v-a făcut celebru!”

    În fond, profesoara din Haoseni, căreia îi dăduse, cu dedicaţie, toate cărţile sale, avea dreptate. Nu putea mereu să tacă mîlc. Trebuia să ia atitudine, să blameze răspicat aberaţiile criticului imberb. Purcese deci cu însufleţire la scrierea unui eseu suculent, în care spulbera insinuările lui Condurache şi arăta, în toată goliciunea ei, perversitatea ontologiei postmoderniste. Scria cu o poftă pe care n-o mai simţise din tinereţe. Era caustic şi necruţător cum nu mai fusese.

    După o săptămînă, era deja pe punctul să termine eseul vieţii, cînd o ştire năucitoare îl făcu să bolovănească ochii: mirmidonul fu ucis de un bolid în clipa în care traversa o stradă. Un sentiment amestecat şi necunoscut îl pătrunse pe Liviu Beschieru. Iar sentimentul acela se compunea dintr-o bucurie răutăcioasă  provocată de moartea subită a popîndăului, dintr-o decepţie profundă alimentată de înţelegerea faptului că popîndăul nu-i va mai citi replica usturătoare şi dintr-un soi de milă de sorginte creştină. Ăsta era însă doar începutul unei transformări lăuntrice maligne.

   Peste o vreme, după ce îşi reciti cu înfrigurare opera, i se furişă în suflet o frică devastatoare. Nu mai era convins că romanele lui erau valoroase, că ele înfăţişau eul profund al omului. Naraţiunile pe care le plămădise cu atîta migală i se păreau acum superficiale, caraghioase. Personajele, care însumau trăirile lui cele mai tulburătoare, i se prezentau acum în chip de fantoşe anoste. Or literatura fusese pînă acum pentru el singurul rost în viaţă, singura lui realizare. Dar mai exista ea oare cu adevărat?

   Îşi aminti apoi cum, în cadrul unei întîlniri cu elevii şcolii din satul natal, nici unul dintre copiii prezenţi nu putuse să reproducă două-trei  cuvinte din opera lui voluminoasă. Îşi aminti cum unii dintre cei care îl lăudau emfatic la diverse tribune chicoteau ulterior printre oamenii adunaţi în faţa tribunelor. Nu cumva erau făţarnici cei care îl ridicau în slavă?

   Şi pentru prima oară în lunga lui viaţă Liviu Beschieru simţi o senzaţie de pustietate căreia nu-i mai putea opune absolut nimic.

 

(fragment din romanul Tarîmul lui Saşa Kozak)