Alecu DELEANU

Îmblânzitorul apelor

(fragment de roman)

 

“Şi când am căzut la pământ am văzut cum pământul a fost înghiţit într-o mare genune şi munţii erau agăţaţi deasupra munţilor, colinele se cufundau în coline şi copacii erau rupţi şi aruncaţi în genune, unde se duceau până la fund.”

(1 Enoh, LXXXIII, 4)

 

 

Sunteţi scriitor?

Poftim?

Zic, sunteţi scriitor?

Eu? Nu, nu sunt scriitor.

Ah.

Portarul şi-a pus basca la loc pe chelie şi i-a întors spatele. S-a aşezat pe scaun şi a început să învârtească butonul unui radio vechi.

„...a declarat în conferinţa de presă de la Guvern că stâlpii căzuţi în acea zonă nu pot fi înlăturaţi deocamdată şi reţeaua de telecomunicaţii nu poate fi reparată până când furtuna nu va înceta. Continuăm ştirile. Tot mai multe sate sunt acoperite de ape, iar autorităţile...”

Futu-i!

Portarul nu îl mai băga în seamă. Din când în când înjura buletinul de ştiri şi-şi rearanja basca pe chelie. Biroul editorului era la primul etaj al clădirii vechi şi masive din centrul oraşului. A urcat.

Futu-i! se auzea de jos.

Etajul găzduia trei uşi. Una era uşa editurii, una ducea într-un amanet şi cealaltă părea să nu ducă nicăieri. Nu îndrăznea să intre încă. Privea sigla lipită pe uşă şi se gândea la faţa editorului când va deschide uşa. Nu l-a sunat până acum să vorbească despre manuscris, dar nici nu putea să aştepte veşnic. A ciocănit. Ploaia se înteţise şi a început să bată şi mai tare în uşă. O dată. De două ori – tot mai tare.

Uşa s-a dat de perete şi în faţa lui a apărut un bărbat înalt şi cocoşat cu un rest de ţigară în gură. Şi-a smuls chiştocul dintre buze cu degetele butucănoase şi a zis:

Ce dai, mă, aşa? Crezi că-s surd?

Mă scuzaţi, am crezut...

Eh, ai crezut. Ce vrei?

Am venit să discutăm despre manuscrisul meu.

Bărbatul i-a întors spatele şi s-a îndreptat către birou. S-a aşezat şi a început să mute mormanele de manuscrise şi cărţi de pe birou la picioarele sale. Sorbea ceva dintr-un pahar şi pufăia din chiştocul rătăcit între buze. În toată încăperea mirosea a băutură şi a aer stătut.

Aş dori să discutăm despre roman. Ştiţi, să grăbim un pic lucrurile.

Grabă? Dar tare grăbiţi mai sunteţi voi. Tu te-ai uitat afară? Unde te grăbeşti aşa?

Nu la asta mă refeream, ştiţi doar ce am vrut să zic, despre carte.

Numele.

Poftim?

Numele tău.

I-a zis numele şi bărbatul şi-a stins ţigara într-o scrumieră plină. Faţa lui părea să spună că tocmai gustase dintr-o lămâie. Ultimul chiştoc nu mai avea loc şi a căzut fără sunet lângă scrumieră.

Da, gata, ştiu.

V-aţi uitat peste romanul meu?

Da, m-am uitat.

Şi?

Şi ce?

Păi, cum vi se pare?

Bărbatul a dat paharul pe gât, apoi s-a aplecat şi a scos o sticlă nouă de sub birou. Şi-a umplut paharul până la jumătate şi s-a întors spre geam.

Mă, tu vezi ce e afară? Ce naiba îţi arde ţie de fantasme acum? Literatură vrei, când vezi ce e afară? Uită-te la tine că eşti ud leoarcă, tremuri de frig şi tot la literatură ţi-e capul.

Mi-a luat mult să-l scriu, mă tot plimb cu el, ştiţi cum e. Am vrut să vin să discutăm până nu se inundă şi centrul, încă se mai poate circula. Mă gândeam să grăbim un pic lucrurile, nu ne e uşor, suntem tineri, avem nevoie de nişte bani, câţi ar fi.

Bani? Bani îţi trebuie, deci. Cui nu-i trebe bani? Şi mie îmi trebuie bani, măi, dar cu din ăştia ca tine cum vrei să-i fac?

Dacă nu se poate face nimic, măcar să-mi iau manuscrisul înapoi.

Bărbatul s-a ridicat de la birou şi s-a oprit în faţa geamului.

Uite ce-i afară, a zis. E dezastru, mă. Ne-a inundat depozitul. Tipografia stă, că am oameni blocaţi prin sate, acasă copiii îmi stau pe cap, că nu-i mai trimite nevastă-mea la şcoală. E cu nervii. M-a prins cu o puştoaică, mare lucru. De trei nopţi dorm aici şi tu vii şi mă fuţi la cap cu cartea ta.

Îmi pare rău să aud asta.

Îţi pare o pulă. Nimănui nu-i pasă, mă. De nimic.

Asta nu mai e treaba mea şi nici nu am cum să vă ajut. Le am şi eu pe ale mele, am o grămadă pe cap. Aţi văzut câte probleme sunt şi în învăţământ, mai ales dacă eşti la început.

Te-am pus eu să mergi la şcoală?

Deci, mi-aţi citit romanul?

Da, mă băiete, l-am citit.

Si?

N-am ce să fac cu el acum.

Aha, înţeleg... dar cum e?

E slab.

De ce?

Păi eu să-ţi zic de ce? Tu l-ai scris. Nu s-ar vinde, mă, zău. E un debut, dar n-are coaie, mă. Scrie şi tu la început despre altceva, aşa, măcar primele două volume.

Dacă asta mă interesează, ce să scriu?

Ce mă interesează pe mine ce te interesează pe tine, mă? Scrie şi tu ceva mai cu coaie, să te dea ăştia la ziar, să ai faţa pe hârtie acolo. Bagă nişte poveşti de stradă, de cartier, ceva. Ceva cu blocurile alea de nefamilişti, le ştii pe alea?

Da.

Ei, cu alea. Ceva familii divorţate, nişte droguri. Scârboşenia merge mereu. Bagă ceva scârbos, ascultă-mă pe mine. Să întorci stomacul babei pe dos şi să vezi că tot o va mânca în cur să dea pagina. Şi pe pagina următoare, hop, o şi fuţi în cur. Să vezi cum o citeşte pe toată apoi. Fetişcane rele care fac chestii rele cu băieţi răi, din astea, puştoaicele mor după aşa ceva.

Cunoştea genul acesta de discurs, nu era prima dată când îl auzea. Stătea cuminte ca un şcolar cu mâinile pe genunchi, simţind cum sângele urcă treptele către cutia craniana tapiţată cu un singur slogan: „plezneşte-l”.

Sex! a urlat bărbatul. De ce n-ai băgat nişte futăi?

N-am vrut. Nu-şi avea locul, a răspuns.

N-ai vrut. Păi nu e veridic, mă. Ce, tu nu te fuţi? Ia zi, cât durează acţiunea în roman?

Cam jumătate de an.

Aşa. Şi-n jumătate de an nu se fute nimeni? Bine, eu nu, că-s bătrân şi beau mult. La puştoaică mă duc cu degetele ridicate ca la şcoală, dar tu? Zi, mă, tu nu te fuţi?

Bărbatul se adunase piatră peste piatră şi se prăbuşea în avalanşă peste birou, peste el, peste toată încăperea, oprindu-se într-un nor de praf undeva în stradă.

Zi, te fuţi?

Aş vrea să îmi daţi manuscrisul înapoi.

Mă, m-am săturat de d’ăştia ca tine, mă! Cu tine vorbesc! Onaniştilor. Sunteţi departe de lume, mă, cu capul în nori.

S-a dus într-un colţ al camerei şi a ridicat sacul de dormit deasupra capului.

Uite, asta-i realitatea, a zis.

A tras de perdele până le-a smuls din galerie.

Uite! Uită-te afară, când o să scrii despre asta, să vii la mine să te public.

S-a aplecat peste birou şi şi-a proptit faţa de piatră la câţiva centimetri de a lui.

Până atunci: mă – piş – pe – cartea – ta!

Clar şi răspicat. Câţiva stropi de salivă amestecaţi cu tărie i-au sărit de pe buze pe nasul tânărului. Nu era pregătit pentru o astfel de scenă. Nu l-a învăţat nimeni să se enerveze. Nu-şi amintea să fi citit o asemenea scenă şi tot ce ştia învăţase din cărţi. Primul lucru care i-a venit în minte a fost să sară din scaun şi să-l prindă pe bărbat de gulerul cămăşii. Un nasture s-a desprins şi a căzut chiar în paharul dintre ei. L-a trântit pe bărbat peste manuscrise şi a zis:

Manuscrisul.

Mă, nu fi golan.

Manuscrisul.

În sertar.

Manuscrisul zăcea în sertar, pătat de cafea şi mototolit.

Hai, nu fi aşa acum. Sunt şi eu nervos, mi-au luat apele astea minţile. Nu o lua şi tu aşa.

Tânărul ieşise deja pe scări.

Mai lucrează la el şi mai treci pe la mine, bine? a strigat bărbatul în urma lui, dar tânărul era deja la parter şi trecea pe lângă portarul cu bască şi radio.

Futu-i.

Afară strada era un râu. Îi era scârbă şi obosise. Nu există reţete pentru aşa ceva, nici o farmacie nu i-ar putea alunga gustul amar de pe limbă. A rămas o vreme în ploaie. Se simţea murdar. Apa trecuse deja de călcâie şi trăgea totul după ea, adunând mizeria undeva departe în josul străzii. Un copil fugea cu capul în jos prin ploaie. S-a lovit de el şi manuscrisul a căzut în baltă. Nu s-a aplecat după el, a rămas şi s-a uitat cum apa îl ridică şi-l duce la vale. Copilul s-a ridicat vioi din baltă şi, fără să zică ceva, şi-a continuat fuga cu pantalonii uzi. L-a privit până a dispărut după colţ. Parcă trăgea totul după el, până şi apa făcea o cotitură în urma lui. Manuscrisul s-a proptit în mormanul de mizerie. Îi era scârbă. Şi-a adunat puterile cât să strige după un taxi.

Radioul urla.

„...acumulat 65 l/mp. Administraţia Naţională a anunţat prin comunicat de presă, că ploile vor continua să cadă în cantităţi tot mai mari. O celulă de criză se află la Guvern în momentul de faţă pentru a stabili dacă atenţionarea de cod roşu se va institui şi pentru restul judeţelor ţării. Domnul...”

Nu-şi mai putea auzi gândurile.

Mă scuzaţi, puteţi să daţi radioul un pic mai încet? l-a întrebat pe taximetrist.

Şoferul a oprit radioul, nu înainte de a arunca o privire în colţul oglinzii retrovizoare. Acum putea să-şi audă toate gândurile, le auzea clar, sunetul era imagine, zeci de asocieri în capul lui zăpăcit de ploaie şi silă. Gândurile se agăţau de creier ca podoabele de brad într-un tablou ridicol de Crăciun. Oare cum va arăta Crăciunul anul acesta? La fel de sărăcăcios. Şi tot acolo în casă. Ştia că trebuie să plece de acolo, nu pentru el, că ar mai fi rezistat, ci pentru ea, care începuse să-i amintească din ce în ce mai des despre dorinţa ei de a se muta de acolo. O înţelegea, dar nu mai ştia ce sa-i mai spună. Doar de-ar putea taximetristul să mai întârzie puţin. I-a promis încă de când s-au mutat la el, i-a zis: ştiu că nu e cea mai bună idee să ne mutăm la ai mei, dar e numai până ne găsim ceva, altundeva. Asta a fost acum cinci ani, pe când totul părea să aibă sens şi timpul era mai înţelegător cu ei. E nevoie de o singură clipă şi timpul se sperie şi o ia la goană, călcând pe toţi în picioare. Timpul a plecat din casă în seara în care i-a murit mama. În aceeaşi seară a vrut să o prezinte părinţilor săi. O uşă şi două femei – una a intrat, cealaltă a ieşit. Ea a rămas şi, odată cu ea, au rămas şi tăcerile şi frământările mute. Între pereţii casei nu se vorbea despre acea seară. Se aştepta căderea nopţii, întunericul pereţilor, pentru a putea şopti sub plapume. În acele nopţi ea îi spunea că e numai vina ei, că ea a adus moartea în casă şi până dimineaţa el se lupta să îi explice că nu e adevărat. Dar când se lumina de ziuă şi apăreau pereţii, se tăcea. Ea şi bătrânul se întâlneau pe holurile casei, îşi plecau frunţile şi nu-şi vorbeau. Timpul părăsise casa lor şi îi lăsase pe locatari singuri. Bătrânul, fost negustor de vinuri şi proprietar de vie, şi-a vândut afacerea şi s-a retras într-o încăpere improvizată în beciul casei, unde locuia printre amintiri şi butoaie de vin, uneori prea beat ca să mai urce scările. În lipsa timpului şi a soţiei, bătrânul a încheiat legământ cu băutura, de care înainte se apropia doar rar şi cu sfială. Timpul curgea pentru el, precum vinul din butoi în pahar şi aşa îşi număra zilele. În casa lor se ridicaseră ziduri fără uşi ori ferestre.

O luăm pe principală? l-a întrebat şoferul.

E cel mai scurt drum?

Da.

Atunci nu. Mai mergi, te rog.

Sigur se trezise. O lăsase să doarmă mai mult. S-au bucurat că puteau rămâne o vreme acasă. Mulţi profesori şi elevi din afara oraşului erau blocaţi şi directorul le-a spus tuturor să stea acasă. Pe ei i-a luat de după gât şi i-a întrebat: mă, de când nu aţi mai luat şi voi o pauză? Ţinea la ei, dar amândoi bănuiau că grija lui izvora dintr-un sentiment al milei. Nu aveau nevoie de asta, aveau nevoie de bani. Asta zicea şi ea tot mai des în ultima vreme: n-am nevoie de milă, ci de bani. Şi el dădea din cap că, da, aşa e. Au plecat amândoi din cancelarie ţinându-se de mână în ploaie, făcând planuri pentru toată săptămâna. El ştia că ei nu îi convine locul ei de muncă. Înainte să-l întâlnească, ea vroia să îşi continue studiile în străinătate, unde s-au şi întâlnit. Ştia şi că i-a fost greu să accepte să revină în ţară şi să se mute cu el. Ştia toate astea. Îi vedea cu colţul ochiului regretele în timp ce făceau dragoste. Apoi o întreba: regreţi că ai venit cu mine? Ea gemea şi nu îi răspundea. La anul ne mutăm. I-a zis-o de patru ori, câte o dată pe an. Ce să îi mai zică acum?

Gata, am ajuns, a zis şoferul. Mă retrag, e ca dracu’.

Nu i-a răspuns, nu îl interesa dacă se retrage sau nu, se temea doar să iasă din maşină. Cum a trântit uşa, şoferul a dat drumul la radio şi s-a pierdut în spatele perdelei de ploaie.