tiuKestionar

Constantin CHEIANU

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

 

- „De-a războiul”. Avea dramaturgie, avea imprevizibil, îmbina atâtea abilităţi – să ştii să te ascunzi, să inventezi manevre, să te strecori neobservat. Apoi imensa plăcere să te pomeneşti  în spatele inamicului şi să-l iei prin surprindere, zicându-i încet ca să nu te descopere colegii lui: „Gheorghe, poc-poc, eşti mort!...”

În adolescenţă?... Nimic mai voluptuos decât fotbalul, chiar dacă eram un jucător aşa şi aşa. Când ştiam că seara vom juca fotbal, toată ziua aceea semăna cu ceea ce am trăit mai târziu când aşteptam întâlnirea cu iubita.

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

 

- Am fost patru prieteni în mahala. Astăzi unul dintre ei e alcoolic, altul lucrează de  ani buni  la Moscova, al treilea mă crede arogant din cauza notorietăţii şi, temându-se că n-o să-l salut, preferă să fie primul care să mă evite. Nici unul dintre ei nu  a păstrat ceva din spiritul acela al prieteniei din copilărie, poate doar un pic alcoolicul.

 

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

 

- Fotbalul, fotbalul, fotbalul. Un dribling frumos e ca un aforism. Extazul de a fi stăpân pe minge, de a-i da traiectorii care îi depăşesc pe toţi, de a marca goluri ori a-ţi salva poarta şi pe chestia asta să primeşti felicitarea fierbinte a celor zece coechipieri, plus admiraţia a zeci de fete, plus „bravo”-urile  a sute şi mii de suporteri!...

 

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

 

- Nu pot scrie decât pornind de la mine.  

 

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

 

- Ceva legat de îngrijirea animalelor.

 

- Ce sentimente/stări te enervează?

 

- Mă enervează faptul că oamenii mă mai enervează.

 

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

 

- În clasa a treia, la matematică, ni s-a dat un exerciţiu şi toţi tarii la matematică au propus o rezolvare, eu am fost singurul care am avut alta. A mea a fost cea corectă şi bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât eram mediocru la mate.

Alta. Alergăm cu clasa 1500 de metri la educaţia fizică. Aveam câţiva inşi în clasă buni la proba respectivă, iar unul era foarte bun. Eu i-am depăşit pe toţi cei buni şi, postându-mă în spatele celui mai tare, mi-am zis că îmi convine să ajung al doilea. După care nu ştiu ce arc m-a propulsat înainte şi pe ultimii 300 de metri l-am depăşit cu uşurinţă pe tip. Pe chestia asta am fost recomandat să alerg aceiaşi probă la campionatul şcolii, pe care l-am câştigat.

Odată tata m-a văzut într-un concert la clubul din sat evoluând cu un scheci despre un beţiv. A fost mândru pentru succesul meu, nu însă şi pentru personaj, în care s-a recunoscut.

A fost însă cu totul fericit când alţi bărbaţi l-au felicitat pentru că într-un meci de fotbal cu băieţii din satul vecin eu am marcat singurul gol.   

 

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

 

- Ispita de a face bani mulţi e puternică, cea de a te opune e slabă. Nu ştiu cum se face că ultima o învinge întotdeauna cu uşurinţă pe prima. Să cânt manele mi s-ar părea o probabilitate tot atât de imposibilă ca şi aceea de a fi balerină. Ca scriitor nu aş putea face ceva ce mi-ar ameninţa independenţa şi libertatea.

 

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

 

- Aş lua premiul. Toate premiile de pe lume au câte doi-trei candidaţi absolut egali.

 

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Resemnându-mă să mai devin ceea ce aş fi vrut să fiu.