Interviu cu Florin DUMITRESCU

realizat de Mihail VAKULOVSKI

  

- Florin, în primul rînd felicitări pentru „ÎNcîntece”, al doilea tău volum de poezie. Cum ai ajuns la acest titlu? Ce variante ai mai avut?

- Mulţumesc Tiuk-ului, care m-a încurajat în ultimii ani, în momente de cumpănă. Am scris această carte şi cu sprijinul vostru.

Ideea titlului mi-a venit într-un rar moment de auto-teoretizare. Am credinţa că forma pură a poeziei este cîntul... sau cîntecul... Baudelaire e mai sigur pe el cînd spune “de la musique avant toute chose”... Practica muncii de textier mi-a arătat că încercarea de a recupera sincretismul muzică/poezie este imperfectă, limitată, poate chiar o himeră. Atunci am căutat să definesc teritoriul versurilor mele “de citit” (nedestinate muzicii), ca un limb al cantabilităţii interioare şi totodată al încîntării, al forţei incantatorii a sunetelor. I-am zis ÎNcîntece şi am văzut că titlul a prins şi că oamenii se întrec să-i dea explicaţii... dintre care unele mă surprind şi pe mine! Variante provizorii de titlu au fost: Gina are pere (ca un fel de ripostă matură, peste ani, la volumul de tinereţe Ana are mere...) şi Mă uit în rai cu binoclul, după unul dintre poemele incluse în culegere. Un timp m-am temut că titlul ÎNcîntece are un fason prea patetic, prea clasic, prea... şaptezecist (mai există un volum de poezie Încîntece din anii ’70, al lui Ion Pachia Tatomirescu, cu prefaţă de Miron Radu Paraschivescu). Dar, sfătuindu-mă cu Mugur Grosu, redactorul cărţii (şi autorul copertei), am hotărît să mizez pe onestitate şi pe intuiţia dintîi. A rămas ÎNcîntece - titlul cel mai sincer şi, prin urmare, cel mai adecvat.

  

- De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie?

- Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat... albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez. Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică.

 

- Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…

- Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de virtuozitate lirică din zona hip-hop...

La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex... Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui... Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii.

Pe de altă parte, să recunoaştem. Poezia destinată cititului poate îngloba mai bine idei, sensuri complexe, formule elaborate... Ea se pretează mai degrabă meditaţiei dense; în timp ce versurile cantabile îi par cititorului contemporan mai diluate ideologic. Eu cred totuşi că, în modernism, s-a pierdut o anumită dimensiune inefabilă a poeziei, un anumit tip de meditaţie suavă, eterică, adresată – să zicem – mai mult sufletului decît minţii. ÎNcîntecele mele aş dori să se situeze undeva la mijloc. Ele îşi propun, printre altele, să recupereze această pierdere; şi să vorbească pe alocuri despre ea.

 

- Eşti unul din puţinii poeţi actuali încă tineri care mai folosesc rima, e adevărat că altfel decît ceilalţi – cu umor, ironie, hîtru şi postmodern. Ce rost mai poate avea rima în actualitate? E greu să scrii cu rimă în mileniul III şi să nu cazi în ridicol?

- Există critici care m-au descurajat să folosesc rima altfel decît cu intenţie ironică, parodică, dezvrăjită. Altminteri – mă avertizau ei – mă pîndeşte ridicolul. Există însă şi oameni (cu unul dintre ei discut chiar acum) care m-au încurajat să-mi urmez capriciul de a scrie „desuet”, anacronic. Îmi permit să mă consider îndeajuns de stăpîn pe sculele mele, retorice şi ideologice, încît să nu mă scufund în penibil.

Rima are o înţelepciune a ei, pe care oamenii, mai ales contemporanii noştri, o ignoră. Chiar şi pretenţioşii care strîmbă din nas la rime poartă cu ei, în adîncurile conştiinţei, ghicitorile şi numărătorile de copii, ca să nu zic cîntecele de leagăn şi de dezmierdare, care le-au marcat venirea pe lume (o lume a rimei)... Azi sîntem critici faţă de rimă, dar tînjim în secret după rimă, după ritm, după aliteraţii şi homeoteleute... în general, după acea potrivire a sunetelor cu sensurile care ne armonizează percepţia lumii; după ceea ce lingviştii numesc „caracter motivat”.

Ce fac eu este manierism, OK, e eticheta pe care o accept şi mi-o asum ca pe un stindard: sînt un manierist care face uz de tropi clasici, de concetism şi arguţie, dar fac asta – printre multe altele – tocmai ca să obţin surpriză şi încîntare, ca să evit plictiseala şi previzibilul. Este ceea ce mă păzeşte poate cel mai mult de ridicol – zic eu.

 

- După apariţia primului volum de poezie te-ai îndepărtat de lumea literară. Se deosebeşte tare viaţa literară de atunci, cînd erai student, apoi profesor, de asta de acum, cînd eşti acaparat de reclame şi publicitate? Cum se vede lumea literară mai dintr-o parte?

- Azi citesc mai puţină beletristică. Mi-e de multe ori jenă să vorbesc cu autori pe care nu i-am citit decît sumar, pe net, sau nici atît. Înainte eram mai updatat; azi am impresia că am scăpat pedalele de sub picioare.

Pe de altă parte, privind dinspre lumea publicităţii, sînt mai conştient de importanţa pe care a căpătat-o marketingul şi PR-ul în literatură, în lumea editorială. E de-a dreptul o axiomă: azi, ca să te citească lumea, trebuie să apari la televizor. Tot mai mulţi critici conştientizează rolul de copywriteri pe care îl capătă tot mai mult în campania cîte unei cărţi, a cîte unui scriitor, a cîte unei edituri... Apoi se vede importanţa pe care o dobîndesc tîrgurile, evenimentele de lansare, moda cărţilor date cadou împreună cu ziarele etc. Nu spun dacă e bine sau e rău ce se întîmplă, cu atît mai puţin pot să fac asta din perspectiva negustorească a unui copywriter, a unui lăudător de mărfuri.

 

- Ce influenţe – literare sau nu neapărat – ai simţit de-a lungul timpului? Ce scriitori ţi-au plăcut în copilărie?

- Sînt lucruri de care îmi dau seama în calitate de tătic, de cumpărător de cărţi pentru copiii mei şi de gestionar, mai mult sau mai puţin implicat, al lecturilor lor. Cel mare citeşte destul de mult, comparativ cu ceilalţi din generaţia lui. Şi văd că are o anumită deviaţie faţă de preferinţele mele din copilărie. Mie mi-au plăcut Legendele Olimpului, le-am recitit de nenumărate ori cu nesaţ. El le-a citit anevoie, fără chef... În schimb şi-a împrumutat de la bibliotecă cele două volume Apolodor, pe care le-a devorat, fără ca eu să-i dau nici cel mai mic îndemn. Mie în schimb nu mi-a plăcut Apolodor, ceea ce m-a făcut să pierd startul în receptarea lui Naum (spre deosebire de mulţi din generaţia noastră care îl divinizează). Eu am crescut cu Arghezi, Coşbuc, Topîrceanu, Nina Cassian... Un autor care mi-a marcat copilăria este Octav Pancu-Iaşi: prozator pentru copii, dar plin de un lirism modern, pe alocuri de-a dreptul dadaist. Schiţele lui doldora de spirit ludic mă făceau să rîd isteric. Cred că mi-au dat dependenţă faţă de un anume umor absurd, pe care l-am redescoperit mai apoi în Caragiale, Urmuz şi Ionescu. Totul însă din perspectivă copilărească, naivă, prilejuind uimire. Pancu-Iaşi mi-a deschis pofta pentru jocul cu iraţionalul. E un autor pe care îl aşez cu drag în panteonul meu.

 

- În afară de formaţiile pentru care scrii textele pieselor ce muzică-ţi mai place? Ai putea să scrii texte pentru formaţii care nu-ţi plac?

- Sînt deschis către tot felul de muzici, încerc să-mi păstrez urechea proaspătă şi să mă feresc de prejudecăţi şi sectarisme. Există anume cîntece care nu-mi plac... Există muzicieni pe care îi respect, deşi nu sînt un fan al lor. La o adică, aş putea să scriu cîntece şi pentru aceştia, dacă m-ar tocmi. Un cîntec care-mi displace – aş putea să găsesc eu o perspectivă din care să mi-l apropii, astfel încît să-i dau un sens interesant prin text, să-l fac pînă la urmă să-mi placă. Mi s-a întîmplat, dimpotrivă, să refuz o trupă super-favorită, din inhibiţie şi din teama că nu voi putea scrie ceva la nivelul ei. S-a petrecut acum cîţiva ani, cînd Partizan lucra la al doilea album: Artanu m-a solicitat să îl ajut cu texte. L-am refuzat pe loc: mi-am dat seama că eu sînt prea raţional, prea logic, poate prea conformist pentru stilul lor de versuri, de o naivitate imaginativă care frizează profeticul. I-am spus lucrurile astea, înecat de emoţie, dar cred că nu s-a transmis prin telefon şi el a rămas cu impresia că am găsit un pretext ca să-l refuz. Acum cred că am făcut o greşeală. În fond, orice colaborare ne îmbogăţeşte, orice comerţ spiritual ar trebui să ne fie binevenit.

 

- Cum crezi că poate să trăiască un scriitor din scris? E posibil aşa ceva în România?

- Sînt mulţi scriitori care cîştigă din scris; e drept, nu din literatură, nu din ce reuşesc să vîndă în librării; ci din prestaţia în aşa-numitele „stiluri funcţionale”; adică scriu pentru media, publicitate, PR... sau diverse alte domenii mai lipsite de glorie. Pe de o parte, e păcat că nu au la dispoziţie timp şi burse, care să le favorizeze creaţia: poate că aşa rămîn nescrise multe cărţi bune... Pe de altă parte, cred că, pe undeva, aceste eforturi le priesc scriitorilor; că undeva, cîndva, în creaţia lor „cultă”, se va simţi experienţa căpătată chiar şi în cel mai anost cubicul în care au redactat taloane de concurs... sau formulare de înscriere... sau subtitrări pentru filme de protecţia muncii...

Noi, românii, dăm un sens poate prea înalt termenului scriitor: i-am păstrat o aură romantică, înălţătoare. În engleză, writer e şi redactorul de ziar; şi scribul de discursuri politice; şi ultimul co-co-scenarist al unui sitcom... Cînd lucram, acum vreo cinsprezece ani, la o agenţie multinaţională, un şef de-al meu englezoi îmi zicea „writer”, ceea ce (făcînd eu traducerea în maximalistul termen scriitor) îmi punea la încercare modestia: „No, I’m not a writer, I’m a copywriter!” – i-am replicat eu o dată. La care el: „Yeah, you’re a writer!” – pînă cînd m-am dumirit că, la ei, e într-adevăr acelaşi lucru dacă eşti scriitor de opere nemuritoare sau scriitor de invitaţii pentru nuntă. Această perspectivă relaxată, tipică marilor culturi, ar putea să ne dea de gîndit nouă de aici, din marginea imperiului...

 

- Oare ce-i face pe scriitori să scrie în continuare, deşi nu au de cîştigat absolut nimic concret din asta, doar poate ceva popularitate?

- E adevărat, dacă vedem în scrierile literare exclusiv nişte opere de artă, acestea se dovedesc nerentabile şi autorii lor ne apar ca nişte artişti utopici. Dar literatura are încă o dimensiune - una mai dinamică - aceea de comunicare, de vector al interacţiunii sociale. Cred că asta îi animă pe scriitori să scrie în continuare: dorinţa de a lansa mesaje, dorinţa de a participa la marile dezbateri ale epocii.

 

- Ce hobby-uri ai? Am citit că-n călătoriile tale ai rămas fără maşină. Ce poţi păţi în activităţile culturale?

- Eram în concediu la bulgari, în 2009, cu familia, cînd ne-au furat maşina. Între timp ne-a fost găsită, dar acum tot nu putem circula cu ea, pentru că este blocată prin Interpol de mai bine de un an (şi nu i se poate face inspecţia tehnică periodică etc.). Aşa că sînt constrîns să practic tot mai mult cultura bicicletei...

 

- Acum ce scrii? Sau încă te bucuri de „ÎNcîntece”?

- Deja se ştie prin tîrg: Dan Mircea Cipariu ne-a convocat, pe Sorin Gherguţ, Bogdan O. Popescu, Dan Pleşa şi pe mine, să scoatem Marfă II, care nu va fi o reeditare a antologiei Marfă din ’96, ci un volum distinct, cu versurile noastre de maturitate. Ni se vor alătura doi poeţi excelenţi, din aceeaşi pleiadă cu noi, pe care însă nu-i dezvălui acum: vor fi atuurile noastre secrete. Cartea ar trebui să iasă cîndva, la primăvară. Fiecare dintre noi, vechii „marfari”, a evoluat mult în aceşti cincisprezece ani... Mă rog, Gherguţ era de atunci un poet desăvîrşit; încă de atunci am văzut în el un maestru. Acum cred că sîntem în stare să revenim cu un volum colectiv mai închegat, mai consistent, mai demn de interes pentru publicul din 2011. Eu unul pregătesc pentru acest volum ceva binişor diferit de ÎNcîntece, deşi tot în aceeaşi zonă stilistică.

Între timp, da, analizez receptarea ÎNcîntecelor. În acest volum am lansat unele experimente, ale căror rezultate le aştept, le urmăresc, le savurez...

Sper ca anul ăsta să termin un poem epic de proporţii mai semnificative, la care lucrez de trei ani în mare secret.

Dacă se vor concretiza şi alte proiecte, cititorii Tiuk-ului promit să fie primii care să le afle.