Cosmin Maşca

 

BOB

           

            în staţie şi îi era frig. Parcela de peisaj ce înconjura staţia urla de frig: frig frig frig fri fri fri fri fa fa fa fac fac fac fac fack fack fack fack fackyoufackyou fackyou fack you fack! YOU!! Dîrdîia cu acordeonul în braţe.

            pe jos, s-a ridicat şi i-a zis: Ce-ai bă? Ce? Ce-ai? Stai bă-n loc. Bă avea un metru nouăzeci şi vreo tonă de muşchi şi ceva burtă şi nu-i plăceau cerşetorii care vin şi se lipesc de tine ca lipitorile, aşa că i-a pus un pic de piedică, aşa numa’, de amuzament, ha, ha, ha. S-a ridicat şi i-a zis: Ce-ai bă? În pizda mă-tii bă, ptiu! Handicapatule, mînca-mi-ai pizda! Apoi a fugit urmărită de ameninţările venite de la un metru nouăzeci: te mai prind eu, etc. În timp ce afară era un ger de-ţi crăpau coaiele. De aici camera de filmat se ridică, străbate două blocuri de locuinţe, unitatea militară din marginea oraşului şi o vilă, se opreşte două minute asupra unui cîrd de ciori melancolic şi .......????????...... s-a terminat banda. Nu-i nimic: mai avem o casetă; o scoatem din rucsac si înlocuim caseta umplută, avînd mare grijă să lucrăm repede, pentru că frigul ăsta ar putea deteriora imaginea de ansamblu. Pac, gata..... Magazinul (ai grijă mă, filmează intrarea, să se vadă uşa, ai grijă la uşă, mare atenţie) în care a intrat avea uşa înţesată cu afişe cu “the doors”, iar vînzătorul lung lung cu perciuni crenguroşi şi părul făcut rasta ca bob marley se chiora la un televizor miniatural pus pe tejghea, într-un aer plin de gaze, călduţ, halucinogen. Avea două amante şi-o nevastă grasă dependentă de aspirină pe care o întreba o dată pe lună, cînd ajungea tîrziu acasă: “cum e, te mai doare capul?”, la care nevasta îi replica invariabil: “mă doare de simt că înnebunesc!”, apoi se aşezau pe canapea în faţa televizorului. Şi vînzătorul ăsta avea şi altceva: o necesitate stringentă, o chemare presantă, numărul unu, treaba mică, pipi, îl trecea pişarea mai să se scape pe el, dar nu putea lăsa televizorul: cursa era pe gata şi caii alergau strîns-strîns-strîns, iar presiunea creştea cu fiecare picătură de sudoare de pe fruntea jockeilor, cu fiecare picătură de urină, bob marley îşi ţinea uretra cu amîndouă mîinile, sărea pe loc, îşi bulbuca ochii, în urechi îi ţiuia un cui roşu aproape de creier, lîngă creier, viteza cursei urcă şi urcă şi ce ne facem stimaţi telespectatori vedeţi şi dumneavoastră că nici un călăreţ nu se detaşează în aceste ultime minute de foc intrăm în ultimul minut “hai hai hai hai haaaaaai te rog te rog te rog” ultimele secunde vor fi incendiare între concurenţi se dau bătălii aprige caii nu vor să facă pasul decisiv.

            În magazin intră doi bărbaţi încruntaţi. După ei, la cîteva secunde distanţă, intră o fată cu un acordeon. Prin ochelarul fumuriu al unuia dintre ei se distinge o încăpere neaerisită, înghesuită, cam întunecoasă şi alungită la extremităţi, încăpere unde domnul bob se abţine tot mai greu, iar cursa se apropie de finiş fără ca vreun cal să se distanţeze. "Un pachet de ţigări", zice unul dintre proaspeţii intraţi în magazin fără să fie băgat în seamă: rasta se holba de zor la televizor cu simţurile electrocutate, nici ochii nu mai vroiau să-l asculte, vedea printre lacrimi nişte pureci ce se înghesuiau într-o masă înfierbîntată, un monstru cu multe picioare se apropia frenetic de finiş. "Un pachet de ţigări", repetă ochelaristul şi rămîne şi de data asta cu buza la fel de umflată, dar acum parcă are şi un uşor tremur. Între timp o observă cu coada ochelarului pe acordeonistă şi se apropie tiptil de ea, o înşfacă de guler şi, cu o satisfacţie mamonică, îi şopteşte în timpan: "te-am prins".

            Da, aşa-i viaţa, tocmai de ce te fereşti nu scapi, iar dacă scapi înseamnă că nu te-ai ferit destul; astfel cerşetoarea ajunge în mîinile celui pe care l-a înjurat, la nici trei zile de la comiterea faptei. Fuck, zice bob cînd calul lui rămîne un pic în urmă, eşti prost eşti prost pe tine cine pizda mă-tii te-a mai băgat? etc. "Amigo, eşti surd? Vreau un pachet de ţigări", zice ochelaristul No. 2, cel fără cerşetoare. În sfîrşit, bob observă clientela şi o roagă să aştepte puţin, nu vede că meciul e pe terminate şi pe lîngă asta trebuie să fugă urgent pînă la toaletă, altfel o să fie nevoit să murdărească hainele clienţilor în timp ce îi serveşte, ceea ce n-ar fi prea igienic, nu? Clientul a rămas mut cîteva clipite după ce a ascultat vărsătura de cuvinte ieşite din gura aspră a lui bob. Parcă nu-i venea să creadă. Se uita la bob ca şi cînd bob făcuse o greşeală fatală, călcase strîmb în aşa fel încît acum îţi era milă să te mai uiţi la el. Ochelarii numero uno se ocupă de acordeon: "mai ştii cînd m-ai înjurat? în staţie la tramvai, nu te fă că nu-ţi aduci aminte; ce ţi-am zis atunci? hai zi! ce ţi-am zis?" Şi No. 2 îl înhaţă de piept pe bob, îl scuipă în ochi, îi pune cuţitul pe jugulară şi îi zice supărat: “igienic e căcatu' lu' mă-ta!”

            Cei doi ochelarişti sînt acum prinşi, fiecare în felul său, într-o situaţie. Vreau să zic într-o “situaţie”. Odată creată situaţia, restul decurge firesc; da, mai greu e pînă se ajunge la “situaţie”, restul.....

- E chiar aşa de greu să-mi dai un pachet de ţigări?

- Nu..... îţi dau, îţi dau......

- Trebuie să spun de o sută de ori pînă un gunoi cu o mătură-n cap vine să-mi dea un pachet de ţigări?

- Dacă nu-mi dai drumul o să fac pe mine!

- Aha, te trece tare?

- Nu mai pot ţine, te rog, ia-ţi un pachet de ţigări, ţi-l dau pe gratis!

- Auziţi? Un gunoi cu o mătură în cap vrea să-mi dea mie un pachet de ţigări pe gratis!

- Ce-ai zis atunci, înainte să fugi?

- Nimic, n-am zis nimic...

- Eu cred că ai zis ceva.

- N-am zis nimic, să moară mama.

- Să moară mă-ta.

- Să moară mama.

- Eu cred că ai zis ceva de mama.

- N-am zis domnu', n-am zis.

- Mă faci mincinos?

- Nu vă fac mincinos, da' n-am zis!

- Cum adică? Păi dacă eu zic că tu ai zis ceva şi tu zici că nu ai zis asta nu înseamnă că m-ai făcut mincinos?

- Nu v-am făcut mincinos.

      - Mă crezi fraier? Crezi că am apărut pe conducta de apă caldă? Mă faci mincinos? “Nu v-am făcut mincinos”. Taci, că-ţi bag acordeonul pe gît, mîzgoaso, ai tupeu, ia zi? “N-am tupeu”, n-ai pe dracu curvă nespălată, în genunchi! Cerşetoarea se pune repede în genunchi neliniştită. Ochelaristul îi trage o scatoalcă după ureche. "Te rog, te rog eu din suflet, fac ce vrei, dar lasă-mă să merg pînă la budă, te rog, ia banii, poţi să iei toţi banii şi să pleci pînă vin, n-o să zic la nimeni, jur!". "Acum mă rogi din suflet, da' cînd ţi-am cerut un pachet de ţigări nici nu te-ai uitat la mine". Aerul din magazin se respira tot mai lugubru. Ae eee e rul din magaaa az zin sere sspi ramatotmama i lugubbbbbrbrbrbrbrbrbru. Ccccerşetoarea presimţea duhoarea unui lucru rău ce avea să se întîmple, a mai trecut ea prin situaţii dintr-astea, îşi făcea un fel de plan cum să fugă cînd individul o scapă din vedere, cînd îşi întoarce puţin capul, să fugă fără să se întoarcă înapoi, să fugă înainte, în faţă, să se arunce cu capul în faţă fără să vadă nimic, dar să scape Isuse, Doamne, apără-mă şi voi merge la biserică şi mă voi ruga toată ziua, Dumnezeule din ceruri, arată-ţi puterea. Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se voia Ta..... bob se încorda cu ultimele rămăşiţe ale ultimelor puteri, era roşu violet spre brun cu pete albăstrui gălbui, iar cel care îl ţinea înşfăcat de guler vroia să îi dea o lecţie de bune maniere, să ţină minte data viitoare, cînd un client îi cere ceva să nu mai facă greşeli, ne-am înţeles? Da, am înţeles, data viitoare te voi servi imediat, jur, te rog, mă uitam la televizor şi de-aia nu te-am auzit, că altfel te serveam. Mă serveai, aha, acum mă serveai, da' înainte ţi-am zis de trei ori şi nici nu te-ai uitat la mine. Bob nu era o persoană fricoasă sau laşă, s-ar fi luptat vitejeşte pînă la capăt cu nemernicii dacă nu l-ar fi trecut în asemenea hal pipi, ştia că dacă va face o mişcare mai dezordonată o să facă pe el şi nu i s-a mai întîmplat lucrul ăsta de la trei ani, am ajuns la treizeci de ani, om în toată firea, să fac pe mine din cauza la nişte vagabonzi, futu-i în gură, nu scapă ei aşa uşor, şi şi-a adunat toată puterea şi l-a izbit pe ochelarist drept în meclă de i-au zburat mucii, însă n-a scăpat cuţitul şi cînd s-a ridicat i-a crestat un pic braţul lui bob, bob s-a prins de braţ şi atunci ochelaristul l-a imobilizat şi i-a şoptit în ureche: asta a fost ultima ta greşeală.

      Da, dragii mei, acum bob îşi privea rana şi nu ştia care durere e mai puternică: cea care provenea de la cuţit, cea de la urină sau cea de la mîna cuţitarului care îi apăsa sufocant gîtul. Era în perioada aceea a vieţii în care oamenii de obicei au trecut prin multe şi pot să facă faţă unei situaţii mai presante fără să se cace pe ei de frică, dar acum bob îşi zicea că dacă scapă şi din treaba asta înseamnă că e nemuritor ca în filmul ăla şi îşi amintea cum era cînd avea cîţiva anişori, curtea largă şi plină de jucării împrăştiate şi prietenul său din vecini pe care l-a tuns cînd amîndoi împlineau nouă ani şi mă-sa disperată şi-apoi toate prostiile pe care le-a făcut cît timp a fost la şcoală, beţiile, borălile, femeile, drogurile, muzica, muzica şi toate nopţile alea infernale în care şi-a distrus sănătatea, apoi marea iubire şi primele lui versuri (“debile” după părerea ei), care sunau cam aşa: sînt în al zecelea cer/ cînd miros tricoul cu pătrăţele şi cu un vapor pe spate/ ăla pe care mi l-ai dat tu/ şi n-am curajul/ să-l spăl/ nici dacă ar trebui să îmbrac cu el/ un înger, îi treceau lui bob prin creier toate scenele mai semnificative din existenţa lui, pentru că simţea că ăsta ar putea fi sfîrşitul şi toate astea se petreceau în fracţiuni de secundă, timpul trecea prin fiecare în mod diferit, ochelaristul vroia să simtă satisfacţia răzbunării cît mai mult posibil, iar bob, ce să zic, îşi vedea moartea cu ochii congestionat şi palid de frică, mai să facă pipi pe el, iar cerşetoarea încercase şi ea să fugă cît timp bob făcuse pe viteazul, dar fusese prinsă din două mişcări, pentru că nu se gîndise că acordeonul e mare şi se bălăngăne şi o incomodează sau poate se gîndise o clipă, dar n-a putut să renunţe la acordeon, din ce să trăiască, cum o să-şi mai cîştige banii? dacă nu cîntă, nimeni n-o să-i mai dea nimic, aşa că se zbătea acum în cleştii ochelaristului tot mai nervos care o tîra după el, promiţîndu-i o “lecţie” pe care să n-o uite în vecii vecilor.

      Negăsind altă poziţie mai calmantă în care să-şi reţină micţiunea, bob, strîns de nişte muşchi oţeliţi înfăşuraţi tare în jurul gîtului, şi-a ridicat un picior ah doamne şi şi-a adus genunchiul pînă la gură, ţinîndu-l strîns cu mîna sănătoasă şi muşcîndu-l pînă la sînge, în timp ce acordeonul suna ca o beşină dezacordată slobozită cu încetinitorul, agăţat de gîtul cerşetoarei tîrîită în magazin de un picior, ca o bucată de vacă. Mă piş pe mine dacă mă mai ţii aşa, serios omule, o să te murdăresc. Cerşetoarea nu mai zicea nimic. S-a împăcat cu “situaţia” şi aştepta ca lucrurile ce o să vină să se întîmple şi să le uite, să poată merge să cerşească din nou, să-şi poată continua viaţa. O trînteşte în mijlocul magazinului cu un sunet armonios, lîngă ceilalţi doi. Îl împunge pe bob cu un deget în burtă şi îi admiră schimonoseala provocată de durere. Cum te cheamă? ....bob!... Şi mai cum? .....marley!.... Vrei neapărat să mă superi? Sau poate mă crezi fraier? ....aşa mă cheamă, poţi să te uiţi în buletin, mi-am schimbat numele (îl împunge în burtă cu degetul) DACĂ-MI DĂ DRUMUL, ÎŢI ARĂT BULETINUL, E AICI ÎN BUZUNARUL DIN SPATE..... Bine, bob, mi s-a făcut milă de tine, uite cum facem: dacă-mi zici cît fac unu plus unu, o să te pişi. Doi!! Perfect, pişă-te. Aici? Nu vrei să te pişi? Ba vreau, dar nu pot aici: o să mă piş în cap la cerşetoare! Ce contează unde te pişi, bob, esenţialul e să te pişi, nu? Cerşetoarea privea tăcută, mutîndu-şi ochii de la unul la altul. Unul dintre ochelarişti, nu contează care, o întreabă ce ştie să cînte, iar cerşetoarea îi răspunde că ştie să cînte odabucuriei debeethoven şi, înainte ca ochelaristul să o oblige, începe să umfle şi să dezumfle burduful, însufleţind brusc aerul cu sunetul hîrşîit sacadat şi puternic al melodiei, iar bob, cu cuţitul la gît, se descheie şi se pişă în capul cîntăreţei, pe ritmul fastuos al acordeonului.

      Acum ploua cu urină stătută şi în semiobscuritatea încăperii şuvoiul scînteia şi împrăştia raze aurii pe pereţi ca într-o discotecă sinistră. Bob făcea grimase peste grimase, îşi întorcea ochii peste cap, sufla pe nas ca un dragon, iar ochelariştii priveau ţepeni scena, ca doi bodigarzi, pînă cînd unuia dintre ei îi sună ceva în buzunar. Cîteva clipe lumea a rămas nemişcată. Pişatul lui bob s-a oprit. Celălalt ochelarist s-a încruntat, a făcut un semn din cap. Numărul doi (căci de la el a venit sunetul) a înjurat şi şi-a dus repede mîna la buzunar. Aparatul a sunat din nou. Era o staţie de emisie-recepţie. Pe care numărul doi, după cîteva gesturi furibunde, a închis-o. “Aha, îşi zice bob, sînt poliţai!” şi în momentul ăla faţa i se destinde. Numărul unu observă şi strigă alarmat: Şi-a dat seama (îl arată pe bob cu degetul) ai văzut cum s-a uitat? Ce facem? Sîntem în căcat! Ce facem? Şi-a dat seama! Ce facem? etc! etc? etc. Poliţiştii s-au retras lîngă uşă să şuşotească, cel agitat încreţindu-şi tot mai nemulţumit fruntea, celălalt dezvoltînd supoziţii, scenarii, argumente. Ajung la un compromis şi, apropiindu-se, îl întreabă pe bob: “Bob, spune-ne nouă ce-ai auzit tu mai înainte?” “Nimic, răspunde prompt bob, n-am auzit nimic.” Cerşetoarea plîngea cu barba lipită de piept, udă; nu făcea nici o mişcare, doar plîngea încet, continuu, înfundat, ca la o înmormîntare ploioasă. Nemulţumit de tonul răspunsului, poliţistul îl înşfacă pe bob de păr şi rămîne cu părul în mînă: era o perucă. Mai mult: bob era chel. Şi mai mult: pe chelie avea tatuată o pizdă. Un vagin cu buze roşii roşii cu flocii alungiţi pînă la urechi. Parcă avea părul sub o folie de celofan din cauză că ţeasta îi strălucea de transpiraţie, iar pizda din creştetul capului era desenată cu atîta talent, încît parcă pe acolo se deschidea, într-adevăr, o gaură. Poliţiştii privesc muţi descoperirea. Lui bob i se pare că privirea lor aduce a stupefacţie şi încearcă o explicaţie: "Era o vreme cînd n-aveam linişte, toată lumea profita de mine, toată lumea se lega de mine, acasă, cu prietenii, probleme, certuri, eram futut la cap încontinuu... cam asta-i...", apoi, văzînd că lumea tace: “E după un artist mare.... tatuajul ăsta se numeşte Originea Lumii....”. Cerşetoarea, care de cîtva timp s-a oprit din bocit şi privea curioasă scena, se apucă să rîdă. Şi rîdea cu hohote monstruoase, de parcă era gîdilită de draci şi se pleznea peste acordeon şi rîsul ei era atît de sincer, atît de sănătos, încît poliţiştii s-au pornit şi ei să rîdă, la început mai mult pe nas, dar mai apoi, aţîţaţi de hohotele cerşetoarei, rîsul le-a explodat prin toţi porii, trăgîndu-l şi pe bob în teritoriul hilarităţii, încît obiectele din magazin au început să tremure, atacate de subita şi tunătoarea bună dispoziţie generală.

      Sînt bob, bob marley. Într-o situaţie incendiară. Sînt, cum să spun, talentat. Am talent. De cînd eram mic îmi plăcea să cînt. Am găsit prin casă o chitară murdară,cu două corzi. Părinţii o cumpăraseră pentru fratele meu mai mare. Lui nu i-a plăcut. A rupt cîteva corzi şi a aruncat-o. Cînd am văzut-o prima dată, nu ştiu, a fost ceva extraordinar. Mă aştepta. Stătea acolo în pod, printre celelalte lucruri, plină de praf, dar strălucea, era înconjurată de lumină. Am stat cîteva minute doar eu şi chitara, faţă în faţă. Şi atunci am ştiut că era pusă special pentru mine acolo. Am ştiut că viaţa mea de-abia acum începe. Din clipa cînd am văzut-o am ştiut că pe mine mă va chema bob marley.

 

      Mda, aveam paişpe ani atunci. M-am dus la cel mai bun prieten al meu şi i-am zis: Trebuie să facem o trupă! Omule, trebuie să cîntăm!.... Mă-sa se uita urît la mine. Mă-sa tot timpul se uita urît la mine. Din cauză că pe la nouă ani ne-a venit să ne tundem. Eu pe el şi el pe mine. El nu prea a avut curaj şi a tăiat puţin. Dar seara a venit mă-sa furioasă cu el de mînă şi i l-a arătat mamei. Îl tunsesem în zigzag şi cred că arăta oribil. Nu mai ţin minte, dar mi-a povestit mai tîrziu mama. Mi-a zis că arăta rău de tot şi că au trebuit să-l tundă chel. Dar ţin minte că au zbierat una la alta. Şi-au zis cuvinte grele în ziua aia şi de atunci au rămas supărate. Acum, cînd mă gîndesc, mi se pare absurd că au stat ele supărate atîţia ani din cauza la o tunsoare. Cred că era un bărbat la mijloc. Poate tata.

 

      Şi el a zis: Uau, super, exact la asta mă gîndeam şi eu, cum de te-ai gîndit? Dup’aia am luat lecţii de chitară. Şi el a luat lecţii de tobă. Ne întîlneam după-masă şi exersam pînă veneau să ne strige să ieşim din pivniţă. Nici nu mai vroiam să mîncăm. Muzica, asta era totul.

 

      Am cîntat pe la şcoală. Aveam note din ce în ce mai proaste, dar cîntam tot mai bine. Ne-au văzut nişte profesori şi ne-au invitat să cîntăm la un spectacol organizat de şcoală. Am cîntat şi a ieşit bine. După asta ne-au chemat şi alţii. Am devenit destul de cunoscuţi. Concerte, spectacole, radio, interviuri, am avut şi primul turneu. Tot timpul pe drumuri, de-abia dormeam cîteva ore în dubă printre instrumente. Eram obosiţi, dar era cea mai mişto oboseală pe care am simţit-o vreodată. Pentru că ştiam că a doua zi o să cîntăm. Şi cînd cîntam, ce să zic, trecea şi oboseala şi stresul.... toate treceau. Pluteam. Nu mai ştiam de nimeni şi de nimic.

     

      Pînă cînd am început cu alcoolul, cu femeile. Nu mai exersam. Cîntam în concert morţi de beţi (odată am borît pe scenă, în faţă, pe primii spectatori de acolo). Stăteam nopţile şi beam pînă nu mai puteam mişca nici un muşchi. Băgam în noi toate băuturile una după alta. Aduceam trei–patru femei şi le îmbătam şi umblam ca porcii în patru labe prin cameră. Am avut multe femei în perioada aia. Toate curve. N-aveam chef de femei care fac fiţe şi mai ştiu eu ce. Ne trezeam morţi de beţi după o lună-două şi mai dădeam cîte-un concert. Tot mai rar. După cîţiva ani (aveam douăşopt de ani atunci) m-am trezit într-un sanatoriu. Era după a douăzecea cură de dezalcoolizare.

 

După aceea am cunoscut-o pe nevastă-mea.

 

- Poţi să ne spui mai multe despre asta?

 

      Ce să zic, am ieşit din sanatoriu ca o plantă. O lună am stat în faţa televizorului fără să zic nimic. Stăteam la părinţi. Aveau o fată care le făcea curăţenie. Le spăla vasele, chestii dintr-astea. Ea îmi aducea de mîncare la prînz. Odată am prins-o de mînă şi am întrebat-o: Cum te cheamă? Mi-a zis: Eva. Eva Braun, nu-i aşa? i-am zis eu. După două zile ne-am căsătorit.

 

      A avut grijă de mine. Atunci chiar aveam nevoie de cineva care să aibă grijă de mine. Harnică, cuminte, frumuşică. Ne-am mutat într-o garsonieră. Am avut primul copil şi a trebuit să ne luăm un apartament. Eu dădeam lecţii de chitară şi mai cîntam prin baruri. Mai venea cîte unu şi-mi zicea: Tu eşti bob marley? A, super, îmi plăcea cum cînţi, serios, îmi dai un autograf?... Trupa noastră s-a desfiinţat înainte să intru în sanatoriu. Am făcut atunci nişte crize urîte. Ne-am certat definitiv. Nu se mai putea continua în felul ăla. După ce-a născut, nevastă-mea a început să se îngraşe. Nu ştiu, parcă cineva o umfla cu pompa. După al doilea copil s-a făcut ca o vacă. Aproape că nu mai încăpea pe uşă. După aceea a început să o doară capul. Nu mai putea face nimic. Nu mai făceam nici sex. A adus pe cineva să aibă grijă de copii şi ea sta toată ziua în faţa televizorului. S-a făcut atît de mare încît a trebuit să comand un closet special. Mînca tot timpul, de dimineaţa pînă seara. Iar noaptea se trezea tot la două ore şi dădea pe gît o cană cu lapte şi un baton de ciocolată.

 

      M-am angajat vînzător la un magazin. Nu ne ajungeau banii pe care îi cîştigam cu muzica. Lucram toată ziua la magazin. Era un magazin mic şi patronul nu vroia să mai angajeze un vînzător. M-a întrebat dacă-mi convine. I-am zis că-mi convine. Aşa că stăteam de dimineaţa de la opt pînă seara la şapte. Ajungeam acasă, dormeam şi atît. Mi-am dus un televizor. Mi-am dus chitara. Nu prea aveam clienţi. Erau zile cînd de-abia intrau doi oameni în magazin. Din care unul nu cumpăra nimic. Pînă la urmă mi-am dus un pat pliant şi mi-am făcut în spate, unde se depozitau mărfurile, un fel de cameră. Am pus nişte cartoane în jurul patului şi aveam o cameră. Dormeam acolo. Nu mai mergeam acasă decît o dată pe lună. O găseam pe nevastă-mea în faţa televizorului. Se plîngea că o doare capul. Îi lăsam nişte bani şi plecam.

 

      Aveam două amante. Una o aveam mai de mult, de cînd a început să o doară capul pe nevastă-mea. Cealaltă locuia chiar deasupra magazinului. Fusese prostituată, dar se retrăsese din cauză, zice ea, că s-a plictisit. Eu cred că nu mai vroia nimeni să dea bani pe ea. Avea ani buni, peste patruzeci, dar ştia meserie. De multe ori dormeam la ea. Nu puteam tot timpul, pentru că mai veneau şi alţi bărbaţi la ea. Îşi păstrase cîţiva din vechea clientelă. Vechea mea amantă mă vizita la sfîrşit de săptămînă. Era căsătorită şi îi spunea soţului că merge să-şi viziteze mătuşa internată într-un sanatoriu. Sanatoriul era în alt oraş, aşa că uneori rămînea pînă în ziua următoare. La mine.

 

Pe copii i-a dus pînă la urmă la părinţii mei. A zis că ea e bolnavă şi nu poate avea grijă de ei, eu sînt tot la serviciu, să-i ţină ei un timp. Nu ne mai permiteam o baby-sitter. Copiii s-au învăţat acolo. I-am văzut din ce în ce mai rar. Parcă nu mai eram tatăl lor. M-am obişnuit cu magazinul. E mult de lucru într-un magazin dacă eşti singur. Găseam aici tot de ce aveam nevoie. Mi-am făcut tot felul de obiceiuri. Am învăţat să pariez pe cai.

 

      Poliţiştii şi-au dat jos ochelarii fumurii şi îşi ştergeau faţa udă de rîs, cerşetoarea încă îşi pleznea acordeonul cu ochii înlăcrimaţi şi cu gura blocată pe cea mai înaltă tonalitate a hohotului, în timp ce bob pescuia atent indicii care să-l ajute cînd îi va denunţa pe nemernici, semisufocîndu-se într-un zîmbet exacerbat. Bob, bob, zice unul dintre poliţişti pe un ton cald familial, ce dracu' o fi în capul tău... te mai doare braţul? Ia să vedem. Îl prinde pe bob de mînă şi îi analizează crestătura din care sîngele picura şi murdărea pe jos şi pe cerşetoare, sfîşie batista cu care se ştersese de sudoare şi îl bandajează pe bob, iar cînd termină îl bate pe umăr şi-i spune, cu o mimică rudimentară: Ţi-am salvat viaţa.

      S-a creat un cîmp de tăcere după dezlănţuirea de dinainte şi în spaţiul acesta bob interceptează un mesaj, îşi încordează auzul, pune inconştient degetul la buze ca şi cînd le-ar spune prin gesturi celor de lîngă el să tacă, cu toate că ei tăceau, şi, după ce s-a convins că auzise bine, explodează într-un şir de cuvinte ce spuneau acelaşi lucru: că a cîştigat. Auzise cuvintele crainicului, meciul se sfîrşise şi calul său... Ce-ai cîştigat, bob? Uau, extraordinar, super, yes-yes-yes, uău, pfaiii, eram sigur, eram sigur că cîştigă, cu toate că pariul era de 20 la 1, înţelegi? Mi-am pus tot salariul pe meciul ăsta! Omule, înţelegi: sînt bogat! Sînt bogat, bogat, BOGAAAAAT!!! Şi în momentul ăla pizda lui bob a fost futută încă o dată, de data asta într-un mod concret – nu platonic ca pînă acum – de o bîtă de basse-ball, lăsată neglijent de bob la vedere, pe tejghea. Bob s-a prăbuşit în culmea succesului, cu faţa împietrită în formă de $, şi din vaginul său celebru a început să curgă, pentru prima dată, menstruaţia.

 

      Rîsul cerşetoarei a încetat subit. Acum situaţia era gravă. Pînă acum crezuse că e o glumă ceva, îşi fac un pic de cap şi dup’aia ne lasă în pace; i s-au mai întîmplat ei chestii din astea, da’ uite că acum bob zace aproape mort şi ăştia nici măcar nu se uită la el; stau lîngă uşă şi pun la cale ceva; sigur pun la cale ceva.... vor să mă omoare.

      Oarecum cerşetoarea are dreptate, cum să zic, dacă ne gîndim că e martora unor treburi necurate făcute de poliţişti, că îi poate recunoaşte şi denunţa, însă ea nu era conştientă, ci instinctul o ghida şoptindu-i că e în mare primejdie, să fugă cît o ţin picioarele şi, vorba aia, încotro vede cu ochii, pentru că pielea ei, cît ar fi ea de tăbăcită, o să fie spintecată îndată şi pusă pe băţ. De cum instinctul şi-a trimis avertismentul, restul fiinţei ei a intrat în alarmă automat, cerşetoarea e o fiinţă prin excelenţă instinctuală, şi-a trăit viaţa balansîndu-se de la un impuls necontrolabil la altul, şi-a aruncat trupul în toate hăurile deschise de fiecare specimen care a avut de-a face cu ea, s-a lăsat posedată oricît de grotescă a fost situaţia pînă cînd pentru ea a dispărut orice legătură cu ceilalţi oameni, în afară de cele pur rudimentare. A fost învăţată să cînte la acordeon ca singurul lucru pe care ar trebui să îl facă în viaţa asta ca să poată supravieţui; cineva, mentorul său spiritual: bătrînul şi inconştientul adunător de cartoane, fost iubitor de muzică şi chiar interpret la acordeon în zilele libere, cînd nu mergea la grădina botanică să îngrijească plante rare (slujba lui), devenit ultimul cerşetor în urma unei nefericite iubiri presărate cu, doamne-dumnezeule, cîte şi mai cîte, a învăţat-o “odabucurieidebetovăn” ca o piesă transmisă de multe generaţii şi cu succes imediat la public, iar cerşetoarea şi-a însuşit-o cînd a ajuns la cea mai matură gîndire a ei, cînd şi-a dat seama că nu mai poate supravieţui futîndu-se cu toţi rîioşii şi primind în schimb un gît de vodcă şi un şut în cur. Bătrînul, după ce a fost răsplătit regeşte cu o labă făcută de cerşetoarea care era cel puţin cu treizeci de ani mai tînără ca el, dar arătînd măcar de aceeaşi vîrstă, i-a înmînat unica s-a sursă de satisfacţii spirituale: acordeonul, spunîndu-i că el e prea bătrîn şi că ăştia tineri trebuie să-şi cîştige şi ei pîinea în vreun fel, arătîndu-i butoanele pe care trebuie să apese ca să-i pice banii. Ştia că răul abia acum începe, că încă n-a văzut totul pe lumea asta primejdioasă, că mai are cîteva minute de trăit, ştia că mai are cîteva minute de trăit, nu ştia de unde ştie, dar ştia şi-şi privea ucigaşii parcă de la înălţimea unei furnici: feţele lor depărtate şi întunecate, înălţimea lor himalaiană, rînjetul lor rău prevestitor şi o sclipire venită de la un dinte de aur aproape orbind-o; se gîndea că poate totuşi dracu' nu-i chiar atît de negru, cu toate că în afară de negru nu prea vedea nimic altceva pe chipurile lor şi-atunci, aşteptîndu-şi sfîrşitul cu gura deschisă, privind curioasă în sus spre ei, unul dintre poliţai i-a zis celuilalt: Ocupă-te tu de toată afacerea asta, eu merg să văd ce-i cu apelul ăla; nu vreau să avem complicaţii, mă-nţelegi? O să le spun că ai rămas să rezolvi o amendă sau ceva şi o să mă întorc cît de repede pot, bine?

      Cel mai solid pleacă, oprindu-se în dreptul uşii şi privind o clipă înapoi, indecis, apoi iese.

      S-a apropiat de cerşetoarea care tremura şi mirosea a pişoar.

- Cum te cheamă? o întreabă cel care a rămas, parcă schimbîndu-şi atitudinea, celălalt e rău, ăla te-ar fi omorît dintr-o mişcare, eu nu-s aşa, eu nu vreau decît să-mi fac meseria, nu-ţi fac nimic, dar nu trebuia să te pui cu el, e dement, are probleme, serios... cum te cheamă?

- Pamela.

- Pamela.... Semeni cu Pamela, serios... Te uiţi la televizor? Eşti leită ea (îi trece mîna prin părul jilav), eşti mai frumoasă ca aia, nu te ruşina, n-am de ce să te mint. Eu nu pot să-ţi spun numele, dar poţi să-mi spui Gabriel, bine?.... (Poliţistul continuă oarecum visător) cînd eram copil părinţii mă îmbrăcau în rochiţă, mi-au lăsat părul lung şi mi-au pus fundiţă, ziceau că sînt ca o păpuşă.... la grădiniţă copiii îmi spuneau Gabriela şi educatoarele ziceau că sînt atît de frumos că e imposibil să fiu băiat şi toată lumea mă prindea de obrăjori şi...... ştii de ce m-am făcut poliţist?..... (îşi scoate batista şi se şterge pe frunte de transpiraţie, apoi trage mult aer în piept) mă jucam cu cîteva fetiţe din vecini pe malul rîului; prin spatele casei noastre trecea un rîu mic şi uneori mergeam acolo să ne jucăm. Nu ne apropiam de rîu, dar uneori mergeam pînă la podul de cale ferată şi sub el ne făceam ca un fel de casă şi făceam mîncare şi chestii dintr-astea..... (bob îşi mişcă puţin capul şi cei doi îl privesc pînă cade din nou, inert, în inconştienţă)... ăsta vrea să îşi revină... Ne jucam acolo de cîte ori ştiam că nu vin părinţii să ne caute.....

      În faţa lor se deschide un ecran pe care se întîmplă cele povestite de poliţist. Cei doi îl privesc într-un duet ce se face din ce în ce mai fabulos, creşte.

Regia: artist necunoscut.

      podul era cucerit de un tren ca multe dreptunghiuri alăturate; asta dacă era privit de sus; sau de jos, ca şi cum ai fi sub apă şi l-ai privi de departe din adînc cum pluteşte sau trece deasupra ta.... Oricum mirosea a mucegai.

Acest film se bazează pe povestea adevărată spusă de o cerşetoare drogată, pe patul morţii.

        şi pîrîul era mai rece ca de obicei. fetele... (pardon, am uitat) poliţistul-fetiţă se.... ba nu! de fapt viitorul poliţist-fetiţă s..... de fapt fetiţa!-viitor-poliţist. sau nu? Tăceţi bă! Lăsaţi-mă să mă concentrez. Lasă-mă, nu-mi mai pune mîna în cap!! Nu vedeţi că am de scris aici o poveste? Ce dracu, sînteţi copii? În fine, să-i zicem Ursul Panda pînă una-alta; da, ştiu: “are deja un nume”, dar mie nu-mi prea place numele ăla, gabriel, şi-apoi “Panda” ce are? Cum spuneam: fetiţele se jucau.... de fapt viitorul pol... bine-bine, în fine, se jucau sub pod: locul lor preferat. Podul se cabra deasupra lor ca o mînă protectoare (v-a plăcut asta cu se cabra şi mînă protectoare? Sînt maestro, am dexteritate, ideile mele sînt camuflate într-un supersexo multicomplexo subliminalo-nexo, cuvintele mele fug mixate într-o supralume toxică, nediscriminate...). Vîntul fugea deschizîndu-şi drum printre picioarele lor (profesor absoluto flexo!). Farfuriile mici în care preparau mîncare din nisip erau clătinate de umbre puternice ce se măreau treptat odată cu venirea serii. Se aplecau accidental deasupra unei gropi în nisip, scobind în linişte. Una dintre ele era mai frumoasă ca toate, dar dacă ne-am coborî privirea pînă la chiloţeii ei şi am intra înăuntru, am descoperi că acolo se găseşte, dormind ca un bebe, o puţulică! Cine-i pervers, bă? Să-mi sugi pula. Lasă-mi scaunul în pace! Ia-ţi mîinile alea de căcat de pe scaunul meu, eşti o pulă futută! Mă supăr, serios, nu rîde, mai bine te-ai duce să-ţi faci laba! (drogaţi proşti şi stupizi şi sugători de pulă şi analfabeţi! Îi fut eu imediat....). Cerul se schimba aruncîndu-şi norii şi aducînd alţi angajaţi într-o muncă supercolorată din cauza vitezei. Treceau peşti contra apei, înotau dedesubt atingîndu-se unii de alţii sau ocoleau alge şi trunchiuri de copac înecate. Unii săreau şi surprindeau o clipă picioarele fetiţelor ce stăteau aplecate deasupra gropii privind într-un adînc stratificat, şoptindu-şi vorbe codificate, magice. Mici insecte se mişcau agile prin nisip în timp ce Pămîntul se învîrtea în fugă extremă în jurul său, ca un titirez demenţial.

Ora 13:00, undeva la marginea oraşului.

după ce a dat pe gît patru beri şi trei păhărele de vodcă, proaspătul eliberat din puşcărie mai cere o bere şi o vodcă, rîgîind porcin la fiecare patru secunde. lumea se deschide dinaintea lui ca o cutie a pandorei neexplorată, tentantă, aţîţătoare, ceva care îi face mereu cu ochiul, ademenindu-l şi înnebunindu-l, iar feţele din bar se modifică în ochii lui ca nişte animale lungite, supărătoare. mormăie şi-şi balansează capul unsuros, dă pe gît băuturile dintr-o sorbitură şi iese din bar clătinat, dar cu un traseu a cărui hartă arată o conştiinţă lucidă, preocupată de un singur lucru. intră într-un magazin şi molestează verbal o chelneriţă, hărţuind-o cu propuneri obscene, agresează două fete ce se întorceau de la liceu cu gesturi perverse, dîndu-şi jos pantalonii şi exhibîndu-şi organele genitale, înjură cîteva călugăriţe, ameninţîndu-le cu vorbe blasfematorii şi cu moartea, bate două prostituate care l-au refuzat din cauza stării insalubre în care se afla, rupîndu-le hainele şi scuipîndu-le, etc. pe la ora 18 intră într-o cabină şi dă un telefon. peste cîteva minute apare o maşină din care coboară, încruntaţi, un bărbat şi o femeie. bărbatul se opreşte la o oarecare distanţă şi femeia se apropie singură de fostul puşcăriaş, adresîndu-i vorbe injurioase. fostul puşcăriaş devine agresiv şi încearcă să o sugrume pe femeie, moment în care bărbatul intervine, îl bate pe fostul puşcăriaş cu lovituri puternice, pînă cînd acesta cade inconştient. îl trage de pe şosea în maşină şi îl transportă pînă la ieşirea din oraş, abandonîndu-l la marginea drumului. fostul puşcăriaş îşi revine repede şi porneşte printre şinele căii ferate aflate în apropiere. prin cap îi foşnesc rîsuri macabre. arta se alcătuieşte din suprapuneri de viziuni, relevate de situaţii sau informaţii trăite ca nişte experienţe total noi, profund regeneratoare. traversele îi fugeau printre picioare halucinant; bombănea pe un cer închis, dinaintea unei perspective marcate de şinele drepte şi sticloase. acele busolei sale fiziologice indică un anumit domeniu şi fostul puşcăriaş se opreşte şi se pişă între şine. privindu-şi atent pişatul aude un cîntecel cîntat sub el, care suna cam aşa: sun is my father, moon is my mother, and all the stars my sisters and brothers. priveşte în jur şi observă că e pe un pod. coboară şi de dinaintea lui fug un cîrd de fetiţe speriate de faţa lui unsuroasă şi nebărbierită, în afară de una care se zbate plîngînd, îngropată pînă la gît în nisip. el se apropie (au plecat nenorociţii; în sfîrşit singur! yyyyyyyyes-yes-yes-yes-yes-yes!!!) şi îşi înfige ghearele murdare în nisip, dezgropînd fetiţa. o linişteşte, fetiţa nu mai plînge, îşi curăţă hainele cu ochişorii trişti, preocupaţi să fie curată cînd ajunge acasă, să n-o certe părinţii, mai ales mama. el o duce la marginea rîului şi încearcă să o spele pe mînuţe şi pe picioruţe şi cînd ajunge la picioruţe simte cum îl îneacă un val de căldură, vede multe îngheţate de zmeură linse de nişte guri pofticioase şi începe să mîngîie picioruţele şi să le sărute; o carne neînchipuit de proaspătă, neatinsă, angelică, ceva care îi tulbură fulgerător minţile şi restul se întîmplă în dîre de lumini şi umbre, ce sugerează o iluzie subţire şi neclară de pedofilism. fetiţa e aproape înecată la marginea rîului cînd o găsesc părinţii ei ghidaţi de nişte fetiţe speriate şi foarte preocupate. dîrele reapar şi sugerează cum fostul puşcăriaş descoperă după un timp că fetiţa are puţulică şi îi trînteşte două palme noduroase înfuriat, trezindu-se instantaneu şi luînd-o la fugă.

S f î r ş i t

Ecranul se răsuceşte ca un vîrtecuş şi intră în creierul poliţistului, care rămîne o secundă luminat, apoi:

- Am fost violat cînd aveam şase ani de o bestie.

      Prin capul cerşetoarei se perindă cîteva zeci de violuri suferite de ea de cînd avea vîrsta de patru ani şi pînă cînd n-a mai făcut nici o diferenţă între viol şi futaiul normal, asta pe la doişpe ani.

- Pamela, aşa ai zis că te cheamă, nu? Pamela.... ştiu că şi tu ai trecut prin situaţii urîte, se vede în ochii tăi, din cauza asta m-am făcut eu poliţist: să nu se mai întîmple lucruri urîte în lumea asta, să putem trăi fără să ne fie frică să ieşim din case, să ştim că nu aşteaptă nimeni după colţ să-ţi ia, fără nici o remuşcare, viaţa, să te plimbi printre oameni ştiind că tot timpul cineva are grijă de tine şi acel cineva e în stare în orice minut să-şi dea viaţa salvînd-o pe a ta.... (poliţaiul izbucneşte în lacrimi, în braţele cerşetoarei) căcat! Iartă-mă. (se şterge cu batista, apoi stă puţin pe gînduri, cu ochii adînciţi în ochii cerşetoarei) soţia mea. Propria mea soţie! Am întîlnit-o la un bal, retrasă într-un colţ, ascunzîndu-şi cu stîngăcie trupul aflat într-o rochie mult mult prea strîmtă, nepotrivită cu gustul ei pudic. Ne-am căsătorit după două săptămîni, departe de părinţii nemulţumiţi, jurîndu-ne că ne vom iubi pînă la sfîrşit ca în prima zi şi anii au trecut mîngîiaţi de frumuseţea ei ce mă aştepta nerăbdătoare să vin de la slujbă să mă sărute. Ne-am iubit mereu ca în prima zi.... cel puţin eu am iubit-o; şi-n tot timpul ăsta ea-mi spunea că mă iubeşte mai mult decît orice pe lumea asta, că nu trăieşte decît pentru mine, iar eu trăiam într-un fel de vrajă plăcută, fericit, bucurîndu-mă cînd mă trezeam dimineaţa şi-i simţeam respiraţia gîdilîndu-mi gîtul şi nimeni şi nimic nu putea distruge lumea aia decît dacă trecea peste cadavrul meu.... din ziua aia am ştiut că ceva nu e în regulă.... a devenit tot mai nemulţumită, lucrurile din jurul ei o supărau şi copiii mi se plîngeau mereu că mama zbiară la ei. Am crezut că trece printr-o perioadă proastă, că a obosit şi că îi va trece, că îşi va reveni şi că ne vom iubi ca la început... dar lucrurile mergeau din ce în ce mai rău şi am ajuns să o urmăresc, să văd cu cine se întîlneşte, cine îi bagă ei în cap tot felul de idei şi-mi strică mie căsnicia. Într-o dimineaţă văd din maşina parcată după colţ un bărbat ce se apropie de casa noastră. Da, aşa a fost: era dimineaţă şi ştiu că eram pe punctul să renunţ să o mai urmăresc, crezînd că totul nu e decît o indispoziţie şi că mie nu mi se poate întîmpla nimic, că totul nu e decît imaginaţia mea care a luat-o razna... ce fraier!.... atîţia ani în care am fost cu ea la psiholog şi i-am iertat toate ţipetele, punîndu-le pe seama lumii ăsteia rele şi nesigure; faţa i se întuneca de cîte ori o priveam şi am început să fiu agresiv... ce tîmpenie!... I-am bătut pe copiii ăia aproape fără motiv, vroiau să se distreze, aveau cîteva ţigări cu marijuana, atît, mi-am ieşit din minţi şi dacă nu mă oprea colegul îi nenoroceam în bătaie aşa turbat cum eram, ceva vroia să-mi distrugă viaţa şi nu ştiam ce e..... pînă în dimineaţa aia cînd cretinul ăla intră la mine în casă. Am aşteptat cîteva minute, multe, nu ştiam ce să cred. Văzînd că nu mai iese mă îndrept spre casă, gîndindu-mă pe drum la o scuză, am uitat ceva, sau pur şi simplu am trecut pe acasă pentru că eram prin zonă..... erau în bucătărie şi animalul o futea pe masa unde, cu cîteva ore mai devreme, mi-am luat micul dejun, acolo o futea, şi ea mugea dementă cum n-am auzit-o niciodată şi i-am privit un timp cum se futeau se futeau se futeau.......... Soţia mea vrea să mă părăsească, mă-nţelegi, Pamela? Are pe altcineva.... După zece ani de căsnicie şi-a dat seama că viaţa trece pe lîngă ea. Dar n-o pot lăsa să plece, o iubesc, Pamela, o iubesc mai mult decît am iubit-o vreodată şi nu-i pot face nimic rău, sînt futut! Nu mai am pentru ce să trăiesc (poliţistul intră într-o criză profundă; dintr-o dată pereţii lumii lui cad şi el rămîne suspendat într-un gol întunecat), nu mai pot continua aşa (îşi scoate pistolul). Pamela, vrei să mă ajuţi?..... Poţi să pleci să-ţi vezi de viaţa ta (poliţistul se caută prin buzunare şi scoate un portmoneu greu), ia banii ăştia, i-ai pe toţi! Tocmai i-am scos de la bancă, pentru că vroiam să fug, să las în urmă tot şi să mă pierd în lumea asta... dar nu pot, acum îmi dau seama că n-aş putea trăi fără ea, ia-i, dar înainte să pleci vreau să faci ceva pentru mine, bine? Vreau să iei pistolul ăsta, aşa, armează-l; lasă că îl armez eu.... cred că n-ai mai ţinut un pistol în mînă.... acum vreau să-mi tragi un glonţ, Pamela, vreau să-mi tragi un glonţ aici, în cap; eu nu pot, sînt prea slab, după asta poţi să pleci, te rog, Pam, pot să-ţi spun Pam, Pamela? Ţine-l bine, aşa, cu amîndouă mîinile, acum apasă. Apasă, te rog! A...

      Poliţistul se prăbuşeşte sub povara unei lovituri zdrobitoare.

      Bob, care se trezise de cîtva timp, s-a scurs tiptil pînă la bîta de baseball şi l-a fulgerat pe poliţaiul aflat cu spatele la el cu o lovitură în creştetul capului şi acum o privea pe cerşetoare cum ţinea încleştată un pistol îndreptat spre el, înconjurată de o droaie de bancnote răsturnate în jurul ei. Cu ochii închişi, cerşetoarea îşi chirceşte degetele pe trăgaci şi glonţul se duce ca o rachetă care îşi porneşte silenţios motoarele şi propulsează o bucată de metal ce se răsuceşte încet, greoi, străbate un tunel, alunecînd pe lîngă pereţii lui cu un sunet de submarin şi iese într-o atmosferă luminoasă, o atmosferă în care copiii se joacă şi rîd supravegheaţi de părinţi liniştiţi, în care trenurile circulă pe o rută sigură şi aruncă reflexii de lumină pe luciul glonţului, animale aleargă sau înoată, oamenii fac plajă sau stau cuminţi în birouri şi glonţul trece pe lîngă ei, stabilind un fel de conexiune între istoria fiecărei persoane cu istoria întregii lumi, mediocritatea şi ignoranţa se amestecă cu revoluţiile celor mai teribili intelectuali şi artişti şi glonţul trece printre cuvinte fundamentale şi printre formule ştiinţifice explozive şi printre imagini în care timpul aduce portrete din toate secolele pămîntului şi le împrăştie într-un întuneric luminat doar de soarele total al glonţului, plantele cresc şi descresc matematic, munţii se înalţă şi se tocesc, noapte-zi, noapte-zi noapte-zi, modificîndu-se şi modificîndu-se pînă totul rămîne înregistrat în structura glonţului care iese printre omoplaţii lui bob şi dispare, împrăştiindu-se ca nişte minerale sparte aruncate într-o zonă infinită.

- În pizda mă....

      Reuşeşte să spună bob înainte să intre în lumea celor drepţi şi pierduţi definitiv. Aerul se lasă apăsător la podea. Cerşetoarea respiră şi parcă nu-i intră în plămîni decît sînge, are ochii strînşi, iar cînd îi deschide, uau!, are un pistol! Şi toţi banii ăia pe care îi pipăie mama mia ce de bani, nu şi-a putut închipui că pot exista atîţia bani în lumea asta, Cristoase! Atîţia de zero ce se suprapun unii peste alţii... i... sînt toţi ai mei! Şi auzea “sînt toţi ai mei”, şi mai auzea o dată: “sînt toţi ai mei” şi încă o dată: “sînt toţi ai mei”, şi de data asta cumva mai lugubru monstruos, dar repede: “sînt toţi ai mei, ai mei, ai mei!!!” Era pe un derdeluş şi patina pe spate printre mii, zecidemii.... milioane de milioane de zeci şi de sute de catralioane de miliard de miliard de bancnote ce se ridicau şi dansau pe o muzică ultrasupermegatriumfală cîntată de îngeri din bancnote şi erau bancnote şi bancnote, tot felul de bancnote, mici, mari, mijlocii..... micuţe, măricele, erau şi bancnote pline de sînge, sau care erau un pic decolorate, de parcă ar fi fost date prin...... apă!..... erau bancnote care creşteau şi erau care se micşorau, şi-apoi era tot mărunţişul ăla care sclipea peste tot în aer ca nişte sîmburi de diamant ce umpleau în jur cu lumină; şi bancnotele se adunau şi se alipeau şi formau un singur trup ce creştea şi se întuneca şi din el ieşeau nişte crengi fioroase ce se înfigeau în carnea ei şi o smulgeau şi o sfîşiau cu dinţii pînă cerşetoarea e o grămadă de organe ce pulsează la o distanţă mai mare de trei metri unele de altele şi nişte bucăţi de sînge închegat ce tremură ca gelatina şi, văzîndu-se dezasamblată în modul ăsta urît, din gura ei iese un urlet ca şi cînd ar fi prinsă de cel mai diabolic diavol satanico-demoniac pe care şi l-ar putea închipui vreodată omul şi urletul ei declanşează o avalanşă de obiecte ce se aşează şi formează şosele, cărămizile cad construind case, cad autobuze, cad pachete de ţigări şi pălării pentru doamne, sîrme, cărţi, cad arme şi plăcinte cu ciocolată, cad oameni, cad forme abstracte, cad greieri, pînă lumea arată aşa cum e cunoscută de toată lumea: cu zgîrie-nori şi boli psihice, cu biciclişti şi piscine, cu bine şi rău, cu brazi, cu celule şi atomi, cu ultrasunete şi giganţi industriali, cu boabe de fasole şi de porumb şi din alea mici de piper şi cu toate celelalte. Cerşetoarea se ridică în picioare şi priveşte prin magazin. Obiectele tremură neliniştite... nemulţumite; geamul iese puţin din ramă şi se zbate aproape imperceptibil, pachetele cu cafea se învîrt în rafturi, frigiderul îşi explodează componentele în jur, cărămizile îşi ies din matcă vălurind întreaga cameră (trexo prexo supracomplexo! multi prodigioso lexo, cu un aer dubios neortodoxo plexo, etc, etc, etc...) şi cerşetoarea trece, pentru prima dată în viaţa ei, printr-o stare de greaţă sartreiană.

- O-ho-ho! (un sunet de vioară sinistră penetrează atmosfera, din fundal, cu lamentări lungi, tînguitoare) Ce dracu'? (o umbră de drac şterge podeaua) Cine pizda mamei lor îs toţi ăştia?.... Tu! Care-i numele tău? Hei, cu tine vorbesc! (îl împunge pe bob în obraz cu pistolul).... Dar pe tine? Pe tine cum te cheamă? Eşti poliţist?........ Ce dracu' aveţi??

      Cerşetoarea, întristîndu-se din cauza viorii din fundal, ţipă sufocant:

- CE PIZDA MEA SE-NTÎMPLĂ AICI???

      După un lung şi sfîşietor ecou, o tăcere ca cele venite de la morţi pune stăpînire peste tot. Pistolul cade; un poliţist îl recuperează, cu ochii şi armamentul aţintiţi asupra cerşetoarei. În jur se văd sirene şi o mulţime curioasă. În linişte, cerşetoarea este încătuşată şi dusă la maşină. Oamenii îşi deschid gurile furioase, o împung cu degetul, medicii fug încărcaţi cu două tărgi pline, cerşetoarea e împinsă în automobil şi uşa e închisă sunînd cutremurător.

      După zece ani este eliberată şi după alţi trei moare pe patul unui spital, după o supradoză de aurolac, în braţele unui poliţist.