Alexandru VAKULOVSKI

 

PAHAR MURDAR PE DINAFARĂ

 

Priveam cu Mihai Vakulovski tablourile dintr-o vitrină a unei expoziţii închise. Am văzut o oglindă într-o ramă foarte frumoasă. I-am zis: uite la oglinda asta. Stăteam chiar în faţa oglinzii şi îl priveam în ea. Mi-a răspuns: dar e un tablou. Ba e o oglindă, am insistat. Nu, mi-a răspuns, e cel mai frumos tablou pe care l-am văzut vreodată.

 

(Îmi ţin capul în mâini. Mâinile mele sunt ca două paranteze. Înainte credeam că între aceste paranteze se află un punct. Ar fi trebuit să arăt cam aşa: (.). Dar acum nu mai cred aşa. Acum nu mai ştiu nimic. Posibil ar fi cuvinte, posibil nimic nimic. Doar capul meu seamănă atât de mult cu ce (?) Uneori când îmi ridic mâinile la cap simt acolo alte mâini. Uneori ştiu ale cui sunt alteori fără să ştiu le mângâi şi ele îmi mângâie creierul)

 

Râul zbura înainte lovindu-se de pietre luând cu el aerul era apă apa era însă dacă te opreai şi îl priveai că atât acum totul e sfârşit nu mai auzi nimic şi ţi se pare că timpul a amorţit că e piciorul amputat al lui Rimbaud atunci el a coborât scările s-a apropiat de apă şi-a înmuiat degetele în apa galbenă şi şi le-a apropiat de buze aveau gust de lut de nisip de piatră de iarbă şi de sânge atunci el a băgat o mână până la cot în apă şi a stat aşa mult timp alături era parcul şi puteai vedea şi nişte oameni care în picioare care aşezaţi pe jos care culcaţi pe sub copaci prin în pe aşa cum i-a găsit moartea

 

El a scos la început capul din apă ochii ei îl priveau erau atât de albaştri şi atât de frumoşi el i-a sărutat ochii buzele uscate părul urechile Vezi acum eşti numai a mea a mai căutat cu mâna prin apă a găsit o mână a doua şi-a luat mâinile şi capul l-a băgat în rucsacul său a urcat scările de fapt urcă scările a simţit că îl dor picioarele capul tot corpul dar tu ai vrut-o să dorm măcar un pic dar nu pot şi hai să număr scările poate aşa adorm

 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 1112 13 14 15 16 17 18 19 20 21 2223 24 25 26 27 28 29 30 31 32 3334 35 36 37 38 39 40 41 42 43 4445 46 47 48 49 50 51 52 53 54 5556 57 58 59 60 61 62 63 64 65 6667 68 69 70 71 72 73 74 75 76 7778 79 80 81 82 83 84 85 86 87 888990 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103 104 105 106 107 108 109 110 111112 113 (0)

 

Notă: După ce aţi citit asta lăsaţi să treacă trei zile. Apoi mai recitiţi. Până aici. Iar. Acum puteţi să citiţi mai departe. Dacă veţi citi pur şi simplu veţi pierde timpul aiurea. Fiindcă. Mai bine aşezaţi-vă lângă o fereastră (etajul 10) şi fumaţi o ţigară. Şi nu vă gândiţi la nimic

 

HEI! Acesta sunt eu!

 

Dumnezeu există. El are o formă pe care nu ne-o putem imagina.

 

1

1 2 3

 

(La chitară e Eric Clapton, muzica – The Band)

 

iar eu te aştept iar

eu te aştept

iar

eu te aştept iar

da eu iar

iar eu te aştept

 

Hei! Trezeşte-te! Sunt aici

 

Dar tu ai vrut-o

 

El stă la fereastră şi fumează. Ochii lui. Da, începutul e fără nici o importanţă. De fapt începe după. Ochii lui peste. Ochii lui privesc peste. La vreo cinci metri în dreapta un copac. Măr. Eu este El. El e(ste) Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu e. Dar tu trebuie să fii cu mine. Te iubesc aşa cum îmi amintesc de asta: te iubesc aşa cum aş mânca o felie de pâine cu margarină. Simplu şi imposibil fără tine.

 

Nu zi

Ce

Ştii tu ce

Eu zic dar ştii că nu e logic

Dar tu zi

Bine dar tu

Nu poţi să pleci fiindcă eu te iubesc

 

Nu merge. Altă versiune. Încercăm alt început fiindcă orice poveste are un început. Ochii lui privesc peste

 

Tu trebuie să scrii. Zi-mi de când n-ai mai scris. Tu trebuie să scrii orice nu s-ar întâmpla.

 

Să scriu fiindcă sunt cel mai mare rahat de pe această lume de rahat. Fiindcă brusc mi s-a făcut scârbă şi capul îmi cade din mâinile întinse peste masă. Fiindcă ochii mei îmi arată imagini aiurite una peste alta şi eu brusc cad jos la pământ

 

Yeah, trebuie să scriu ca să nu mă mai simt vinovat. Acum e insuportabil. Acum e insuportabil. Mă simt vinovat faţă de mine, faţă de toţi în care trăiesc.  Cel îndepărtat cel cu zâmbetul până la urechi, cel rău şi de toţi iubit, cel care e departe de mine mai mult ca de  oricine şi de orice. Trebuie să fac asta pentru a merita să fiu. Să exist. Asta e mai greu de la o zi la alta. Capul începe să-ţi fie o piatră funerară. Un monument. Când mergi pe drum ridici capul şi vezi că cineva te priveşte şi citeşte: Aici e îngropat Domnul Ivan Ivanovici Ivanov. Mort pentru… Dumnezeu să-l odihnească în pace.

 

Şi încep iarăşi să-mi ascund piatra funerară printre hârtii. Sunt gata să plâng. Îmi ascund capul aşa ca şi cum mi l-aş strânge în mâini şi ţiiiiiiiiip

 

AICI SUNT NUMAI EU

 

Ochii lui privesc peste

 

Ce-i cu tine?

 

Ea îi strânge mâinile încearcă să-l privească în ochi dar ei sunt departe căci. Ochii lui privesc peste. Uite îi zic oamenii se înconjoară cu un zid ca să nu poată fi atinşi. Dar nu te mai uita la zidul ăsta  

 

Iarba

Ce iarba

Iarba se ridică peste acest zid

 

Hai lasă. Dar noi nu avem nici un zid. Zidul nostru sunt fragmentele zidurilor lor. Zidul nostru e făcut din mii de părticele de ziduri. Dar ascultă-mă: tu trebuie să-mi vorbeşti. Suntem doi iar restul sunt atât de singuri şi de răi.  Trebuie să vorbim ca să nu ne fie milă de singurătatea celuilalt. Mă auzi?

 

Dar ochii lui privesc peste. El stă într-o bucătărie cu uşa deschisă ce duce în coridor din coridor o uşă deschisă ce duce în altă cameră mai mare cu rafturi de cărţi ziare sunt peste tot o fereastră deschisă sub ea un ciot mare de copac şoseaua. El priveşte prin fereastra din bucătărie. Ţigara se fumează şi. E atât de verde copaci căpşuni zmeură mere nucul lăcrimioare trandafiri şi atâtea altele o plantă se agaţă şi încet-încet se ridică pe zid. Ochii lui nu pot privi peste.

 

Tu stai şi priveşti în tăcere pe fereastră. De fapt cred că visezi. Eşti inconştient sau conştient de liniştea ta. Faţa ta e galbenă. Chiar şi buzele tale care-l făceau pe bunicul tău să exclame uneori: “uitaţi-vă ce buze roşii are, parcă-s de domnişoară. Nu te-ai dat cu ruj?” acum sunt albe. Nu pot să te mai văd aşa. Te iubesc şi ştiu că acum ai nevoie de linişte dar te iubesc pentru altceva. Dacă te-aş trezi acum din visul tău fără vis tu m-ai privi nedumerit, vinovat. Deşi înţeleg că eşti tu cum tu eşti ceea  ce mă face să te iubesc. Ai tresărit. Scrumul ţigării de care nu te-ai atins a căzut jos. A căzut şi filtrul. Îţi fac o cafea na na na na na

 

Când a intrat în cameră am observat pereţi goi cu desene caraghioase. Paturile supraetajate îţi creează dorinţa de-a te afla cât mai sus, deşi suntem la ultimul etaj – 10. Comoara camerei e fereastra care te duce departe. În afară. Voi scrie mult, voi imortaliza acest loc între cer şi pământ a zis privind afară. Şi-a aşezat patul s-a culcat şi am adormit.

 

M-am trezit alergând pe străzi. Hainele îmi sunt insuportabile. Nu ştiu de ce unde alerg. Am ajuns. Iată râul. “Şi el va ajunge la râu îşi va spăla faţa cu apă curată şi pe loc gândurile i se vor limpezi. Se va aşeza pe mal va mângâia iarba. Va plânge aşa cum fac copiii când nu li se permite ceva. Sau ca bătrânii care-şi amintesc de timpurile nemaipomenit de frumoase care altădată li se păreau atât de insuportabile. În jur se părea că-s numai păduri şi câmpii nepopulate. Ştia că nu-i adevărat dar dacă voi crede aşa va fi. Şi aşa a fost. Văzu o barcă care rotindu-se s-a apropiat de el. a sărit în apă şi a adus-o la mal. Urcă în ea şi visă ceea ce îl făcu să urce în ea şi să plece: visă că pluteşte pe un râu, doarme şi visează locul în care deja a ajuns: Ţara Veşnicii Fericiri”

 

Ea mă mângâie pe cap. E atât de bine. Îmi ridică capul, îl pune în rucsac şi mergem. Mâinile mele şi le-a pus la piept. Gândesc: dacă sunt în fragmente atunci pot să zic că sunt. Sunt sigur că şi mâinile mele gândesc la fel. Capul meu a nimerit în mâinile iubitei mele. În mâinile cui trebuie. Capul meu în mâinile dragostei mele. Noi mergem fericiţi şi cântăm. Acesta e cel mai frumos vis. De ce? Unde? Sunt întrebări ce nu ne interesează.

 

El cade în genunchi în râu. Îşi afundă capul în apă cu gândul de a nu şi-l scoate afară niciodată. Atunci observă doi ochi mari ce îl privesc din apă. Apucă capul în mâini şi îl scoate afară. E capul iubitei. Găseşte şi alte părţi ale corpului ei. Închise ochii şi simte cum lent capul i se desprinde şi curge la vale.