Mihnea BLIDARIU

 

Copiii cenzurii îşi iubesc mama

(fragment)

 

...pentru că nu pot să tac,

pentru că nu pot să mă abţin,

pentru că aşa m-a învăţat mama, să spun ce gîndesc.

...pentru că am uitat să tac,

pentru că am uitat să mă abţin,

pentru că am uitat că mama mi-a zis că nu e bine să spui tot timpul ce gîndeşti...

 

28 ianuarie

 

viaţa mea e un ghiveci de legume. Viaţa mea e o ciorbă de perişoare. Un litru de vin fiert la minus douăzeci de grade. O durere de oase după un concert cu Pantera. Sex pînă la greaţă. Marginea unei şosele şi soarele care mă bate-n cap. viaţa mea e multe lucruri, dar nu e o cursă. Nu mă întrec cu nimeni şi nici nu vreau să ajung primul nicăieri, pentru că, oricum, acolo unde vreau eu să ajung nu are cum să mai fie cineva. Vreau să ajung în inima mea. Mintea o las altora s-o disece, s-o arunce la gunoi ori s-o pună în vitrină la muzeu – nu-mi pasă...

am avut un vis urît azi-noapte. O aşteptam pe ilinca şi ea nu mai venea. Am mers pînă la ea acasă şi locuiau într-un apartament foarte naşpa, neterminat şi mirosind a vechi..., cînd am intrat, taică-său tocmai o vopsea blondă – evident, şoc! M-a luat la ea în cameră unde a tot încercat să-mi zică ceva, dar nu reuşea şi era foarte distantă şi nepăsătoare. În cele din urmă am plecat cu senzaţia că m-a părăsit şi cu un mare gol în suflet; pe drum m-a muşcat un cîine şi a început să plouă. M-am trezit foarte trist şi speriat, dar cînd l-am auzit pe sandu sforăind mi-a mai venit inima la loc şi i-am futut un şlap în picior!

Bă, cum mai sforăie sandu! Aş putea scrie o carte întreagă numai despre asta. Sforăitul lui are mai multe etape, toate legate de agricultură şi industria de armament... mai întîi e un tractor, apoi o combină care treieră şi, spre final, tancuri, avioane în picaj şi bomba de la hiroshima! Sunt momente în care îmi vine să-l scol nu pentru că mă deranjează, ci pentru că am senzaţia certă că se îneacă şi moare... ar merita să-l băgăm pe un album cu death sau dimmu borgir.

 

Bunicul (primul dintre copiii cenzurii)

 

Bunicul meu e un comunist adevărat. Adică vrea ca tuturor să li se-mpartă totul în mod egal. Singura problemă (de fapt, nu singura...) este că ar vrea să le împartă el... Fost colonel de pompieri, bunicu’ a simţit din plin gustul dulce al autorităţii. Şi era inevitabil să nu transfere această autoritate şi acasă. Aşa cum la unitate soldaţii depindeau de bunăvoinţa lui, aşa şi acasă familia depindea de „înţelepciunea” lui. Eu nu m-am conformat – prea independent, prea liber la minte şi la gură, am vrut să fiu pe picior de egalitate. Nu s-a putut. Nu-l iubesc pe bunicul meu. Nu-l iubesc, nu-l respect şi n-am nevoie de sfaturile lui; nici el nu m-a respectat vreodată, cît despre iubire, nu am fost niciodată altceva decît substitutul unui fiu pe care şi l-a dorit mereu – adică nu m-a iubit ca pe un nepot. Pentru bunicul meu iubire egal autoritate...

Pentru bunicul meu cenzura e ceva cum nu se poate mai firesc. Fiind acultural complet (ca să nu zic incult...), i-a păsat prea puţin vreodată de libertatea de exprimare; pentru el, ca şi pentru mineri, intelectualii au reprezentat şi reprezintă o rasă ciudată de oameni care trăiesc făcînd nimic – tot ceea ce nu e materie e egal cu zero, deci poate fi cenzurat cu uşurinţă: dacă nu e palpabil, nu există... din această rasă fac parte atît propria lui fiică, cît şi “nepreţuitul” nepot... 

Revoluţia l-a prins pe bunicu’ în pijamale şi cu ochii beliţi în televizor, uitîndu-se cum se duce de rîpă „epoca de aur” şi „tovarăşul secretar general”. Nu prea-i venea să creadă. Sistemul pe care l-a sprijinit şi în care-a crezut s-a dovedit a fi putred (nu că n-ar fi sesizat el lucrul ăsta, dar, ca mai toţi românii, a închis ochii...). Ca să compenseze cumva dezamăgirea produsă, bunicu’ a găsit repede ceva în care să creadă, un alt tovarăş pe care să-l slujească, chiar numai şi cu vorba: corneliu vadim tudor. No comment. Din cauza porcului mai devreme amintit, mama a primit vreo două palme de la bunicu’, ocazie cu care a primit şi el vreo două picioare în gură de la mine – dacă n-o să mă ierte, nu-i nimic, nici eu nu am să-l iert vreodată, aşa că suntem chit.

Bunicule, îţi doresc viaţă lungă, atît de lungă încît să nu se mai termine pînă nu o să înveţi să asculţi, să respecţi şi să dăruieşti! Zgîrcitule!

 

Democraţie, libertate, fericire – cuvinte despre care nu am să scriu niciodată. Da, sunt fericit! Cum e? nu pot zice, şi chiar dacă aş putea tot nu v-aş zice. Aş lua toţi filozofii care vorbesc despre libertate şi i-aş duce la un concert pink floyd: pentru mine, asta e libertate... cît despre democraţie, am auzit de la nişte români că ar însemna posibilitatea de a face tot ce doreşti, că e sistemul în care fiecare poate întreprinde tot ce-l taie capul! Nu zic nu, sună fain, dar ce te faci cu băieţii care au impresia că semenii lor sunt doar nişte maşini de produs bani pentru ei, ori cu cei cărora, pentru că stau la cotroceni, li se pare că au ajuns un fel de semizei şi o pun pe tanti românia la felaţii peste felaţii cu pula lor de politruc scîrbos!

Vreau ca adrian năstase şi ion iliescu, emil constantinescu, radu vasile, ciorbea, băsescu, văcăroiu, roman şi toţi ăia care se prefac a conduce ţara asta să fie colegi de apartament cu mine: să mănînce numa’ cartofi prăjiţi, să tragă în nări mirosul „proaspăt” de hamster nou-născut, să vină pe jos din oraş, să ceară bani de ţigări, să cînte rock pe bani de pîine, să scrie romane de succes pe gratis, să se fută în baie şi să se fugărească cu controlorii de troleu – şi asta nu pentru că mă simt nedreptăţit sau pentru că aş fi animat de vreun fel de spirit de răzbunare proletară, nu! ci pentru că asta înseamnă să trăieşti, asta şi nu moaca supusă, de cîine bătut, a bodyguardzilor, răceala camerelor de luat vederi, ridicolul întîlnirilor „la nivel înalt”, bezna din limuzinele de protocol, kitsch-ul vilelor sau numărul de zero-uri din conturile elveţiene...

Un făcător de rime din hip-hop-ul autohton zicea, undeva, că în românia să trăieşti înseamnă, de fapt, să supravieţuieşti. Iau cuvîntul şi îl desfac: supra-vieţuire... da, aşa e! eu, ilinca, sandu, cătă, nick, răzvan, petru, sorin, richard şi atîţia alţii ca noi supra-vieţuim! Şi suntem mîndri de asta! Dar tu, vierme de românia şi gîndac de parlament, tu, struţ cu capul în pămînt, tu cu ce te mîndreşti?...

 

1 februarie

 

ea era foarte mică, cu reflexe albăstrui pe tenul negru. Avea multe butoane pe care, dacă apăsai, puteai să auzi cum sună viitorul – bine... m-am uitat la ea aproape o oră azi dimineaţă, la cutiuţa mea magică, dar nici un sunet nu perfora fumul de ţigară şi ecranul ei rămînea stins. Dumnezeii mamii lui mobil! Aveam şi eu nevoie de o voce care să mă scoată din starea de greaţă – nimic, frate, de parcă s-au înţeles toţi să mă lase singur! Doar cu un om aş fi vrut cu adevărat să vorbesc, cu ilinca, dar nu puteam s-o scol din somn la cinci dimineaţa, că a avut examen azi de la nouă.

Aseară: din nou alcool, aer stătut, bancuri, femei bete, tipi cu balele curgîndu-le după o pizdă, magdi foarte singură, nick foarte gînditor, acelaşi răzvan, magdi s-a certat cu eea, eea nu-l mai vrea pe ioşeli, bulgarul şi absintul, mario şi prostia, byron urît şi greţos de amabil, cătălin plictisit şi sandu nepăsător... pe la a opta bere mi s-au blocat rotiţele şi am rămas în picioare, în mijlocul crîşmei, exact ca o jucărie stricată – corpul meu nu avea nici o intenţie de-a o lua la dreapta sau la stînga; refuza pur şi simplu să ia vreo decizie. Am aşteptat degeaba să se pogoare sfîntul duh al neprevăzutului peste mine... totul era plat ca o farfurie de tablă. Aşa că m-am dus acasă, unde s-a consumat o mică premieră în viaţa mea de noapte – tot aşteptîndu-l pe zeul telefoniei mobile să-şi manifeste cumva graţia prin satelit, am adormit în cur, pe covor, ca o ciupercă mare (sau ca o floricică, dacă vreţi...). concluzia: dacă ţi s-a defectat creierul şi nimeni nu mai vorbeşte cu tine, cel mai bine e să mergi să te culci – aseară am fost doar un pensionar pe moarte...