Cristian ROBU-CORCAN

 

Baroc târziu

 

Dimineaţă. Aceeaşi dimineaţă. O clipă unică, cumva condensată în douăzeci şi patru ore. Şi baia. Aceeaşi baie, geam în geam cu baia vecinului, a aceluiaşi vecin cu care, printr-o stranie intimitate, se conversa în zorii zilei. Aceleaşi sunete vulgare, aceleaşi teribile miasme, pârţuri şi eructaţii, sunetul flegmelor izbindu-se de scaunul de ceramică, gargara prelungită, tusea, icnetele, opintelile unui veşnic constipat, gemetele victoriei… Şi toate acestea ale unui singur om; ale vecinului. Ale vecinului care, în cele din urmă, cu un şoptit timid, îi spuse:                  

- Să mă iertaţi! Ştiţi doar, nu pot altfel…

- Ştiu! îi răspunse Pictorul, resemnat, el însuşi înfipt tot într-un scaun de ceramică, cu coatele pe genunchi şi fălcile sprijinite în palme.

- De fapt, vă spun acelaşi lucru în fiecare dimineaţă, de mulţi, de foarte mulţi ani, continuă vecinul. E ca o scuză, nici nu ştiu de ce mă tot scuz… ba da, ştiu, e ca şi cum m-aş scuza în faţa întregii omeniri.

Se auzi un pârţâit lung, nesfârşit de lung, şi Pictorul îi observă melodicitatea deosebită, tonalităţile surprinzător de armonice ce se descătuşau din strânsoarea sfincterului vecin.

- Nu trebuie să vă scuzaţi! îl asigură Pictorul. Toate aceste… cum să le spun?… aceste teribile secrete, nu sunt decât… decât… mă rog, aţi înţeles, nu-i aşa?

- Ah! se repezi vecinul, iar glasul lui devenise mai sonor, strecurându-se cu repeziciune pe gemuleţul pătrat al băii Pictorului care, speriat, se acoperi cu palmele. Ştiu ce aţi vrut să spuneţi, aţi vrut să spuneţi că toate aceste teribile secrete nu-s decât… poftim, mi s-a făcut jenă şi mie…ştiu, domnule, aţi vrut să spuneţi că nu-s decât nişte pârţuri.

- Exact! confirmă Pictorul. Nişte pârţuri…

- De fapt, insistă vecinul, ceea ce este cu adevărat important…

 Pictorul intui că vecinul şi-a pierdut ideea, dar, auzindu-i plescăitul nervos, semn că se afla într-o febrilă căutare, aşteptă răbdător.

- De fapt, reluă vecinul, ceea ce este remarcabil este că discutăm despre aceste teribile secrete ca doi gentlemani, nu-i aşa?

Un alt pârţâit, de astă dată mai grav, mai rotund, bariton, sfâşie tăcerea suspendată în întrebarea vecinului.

Aşa cum avea sentimentul că dimineţile se prelungesc până dincolo de miezul nopţii nelăsând timpului răgaz să se împlinească, tot aşa Pictorul simţea uneori că cele două băi se confundă, că strania intimitate a dialogului matinal devină pură nuditate, că acest vecin necunoscut, reprezentat doar de glasul şi sunetele fireşti ale unui trup uman, s-ar substitui fiinţei lui, controlându-i instinctele, determinându-i necesităţile, argumentându-i importanţa digestiei, constrângându-l la această zilnică înviere din somnul lui adânc, de peste noapte.

- Aşadar, insistă vecinul, nu-i aşa, domnule?

- Da, da! mormăi Pictorul, aşa este… ca doi gentlemani…

Apoi apa din rezervorul vecinului năvăli deodată, cu un zgomot asurzitor. Urmă geamătul de mulţumire, măruntele plescăieli ale satisfacţiei şi oftatul voluptăţii.

- La revedere, domnule! spuse vecinul.

- La revedere! răspunse Pictorul.

Afară începea agitatul periplu cotidian al reciclării umane, a omului ce, în taina dimineţii, îşi deshumează excrementele, abandonându-le ca pe o piele de şarpe interioară.

 

*

 

Înserarea. Ca un preludiu al dimineţii. Şevaletul, pânza albă, tuburile de pastă colorată, veveriţele sfârtecate mestecând nuanţe. Şi femeia. O dimineaţă parşivă, travestită-n umbră, o dimineaţă ce-şi înscena în amurg propria-i moarte pentru gloria luminii de mâine. Pânza era tot goală, iar această femeie insistentă, femeia ce plutise deasupra patului şi care nu se lăsa prinsă în formă, ei bine, această femeie îi plătise pentru a fi pictată. Şi trecuseră multe săptămâni fără ca Pictorul să izbutească măcar o schiţă sau o eboşă. În afară de aburul ce ieşea din femeia misterioasă şi care-i sugera contururi, forme şi culori imposibil de executat, nu avea un alt punct de plecare. Acum, de exemplu, femeia nu mai plutea, ci stătea rezemată de perne, întinsă de-a lungul coapsei drepte, cu capul sprijinit de umăr. Se micşorase dintr-o dată, devenise fetiţă, iar Pictorul, după ce cu o seară înainte avusese o cruntă răfuială cu senzualitatea, acum simţea că, privind-o, comite un adevărat incest. Pielea ei era tot străvezie, dar de o altă transparenţă, transparenţa epidermei de copil. Atât de subţire încât prin ea se zărea groteasca maşinărie ce procesa şi transforma energiile ce animă un trup. Sânge, peste tot sânge gonind nebuneşte, cu viteze ameţitoare. Plămâni, inimă, ficat, muşchi şi tendoane acţionând cu precizie. Mici animale ce păreau că au propria lor existenţă, ce sugerau că, printr-un complot de neînţeles, se cuibăriseră în om, fără voia lui, ascunse în spatele învelişului de piele. Fiecare, în parte, cu propria-i conştiinţă, funcţionând perfect, batjocorind prin sublima lor complexitate fiinţa ce o compuneau. „Atât de vii şi, totuşi, atât de putrede!”, gândi Pictorul. „Toată această prospeţime din obrajii roşii ai fetiţei va păli ca merele putrede ale toamnei târzii, printre sânii abia mijiţi vor mişuna viermii, picioruşele acestea delicate vor sta mărturie stricăciunii prin mirosul pestilenţial pe care-l vor degaja. Nu-i decât o chestiune de timp !”.

La auzul cuvântului „ timp”, cuvânt pe care Pictorul nu-l rostise, ci doar îl gândise, fetiţa deveni iarăşi femeie. Dar nu aceeaşi femeie. O carne rea se interpuse între piele şi vieţuitoarele pulsatile ce-i mişunau prin trup, o carne opacă prin care nu se zărea nimic. Îl privea răutăcioasă şi Pictorul, stupid, crezu că-i va cere banii înapoi. Sau, dacă nu, îi va cere imperios să termine tabloul. De ce îi ia atâta timp?

Iarăşi Timpul. Adică dimineaţa nesfârşită a unui om. Căci dacă noaptea ar veni vreodată, s-ar termina pentru totdeauna cu timpul, cu viaţa şi nesfârşitele ei putreziciuni.

Femeia se îmbrăcă şi plecă. Ca întotdeauna, fără o vorbă. Rămase doar mirosul parfumului şi acea dulce pată de sudoare pe cearşaf.

Iar pânza era goală. Nu goală, albă. Albul năucitor al dimineţii, albul tăcut, această mărturie a eşecului, un alb al neputinţei, fără culoare, fără umbră, nemilos, crud şi tiranic ca un înţelept, de neînduplecat, istovitor şi greu, o fiară aprigă ce trăia prin ea însăşi, o nesfârşită zi a terorii, retorica elegantă a decesului, absurda întindere a pustiului…

Somn. Adânc şi greu. Un somn al rezistenţei. Un somn alb.

 

 

*

 

Vecinul se trezise mai devreme decât de obicei. Era sub duş. Apa se izbea de cadă stârnind un vacarm de nedescris. Vecinul fredona. Nu o melodie. Fredona, pur şi simplu.

Pictorul se aşeză pe scaunul de ceramică. Chiloţii i se scurseră în jos, spre glezne. Îşi ridică tricoul până la piept şi-l înnodă acolo.

Duşul din baia alăturată se opri. Vecinul spuse:

- Aţi venit, domnule?

- Da! răspunse Pictorul.

- Atunci, bună dimineaţa!

Pictorul nu-i răspunse. Nici n-ar fi putut. Tremura scuturat de frisonul enormei descărcări de urină.

- Mi-am cumpărat macrou, continuă vecinul. Trei peşti. Trei peşti oceanici, fără solzi. Am să-i tai în două, apoi am să-i mănânc cu o poftă nebună după ce, în prealabil, vor fi fiert vreo oră într-un delicios sos de roşii, usturoi şi condimente.

Pictorul îşi imagină peştii. Trei peşti oceanici, fără solzi, şi în a căror ochi holbaţi, ca într-o fotografie, s-ar fi putut vedea rânjetul omului-pescar. Toţi trei strânşi într-o chingă de sânge îngheţat. Luaţi din sarea mării şi trimişi într-o călătorie tragică. Tranşaţi, transformaţi în cadavre şi depozitaţi în cavoul poftelor omeneşti. În frigider. Apoi expediaţi în plasticuri colorate către voluptoasele stomacuri ale omenirii. Şi din alcovul visceral al digestiei cei trei peşti oceanici, fără solzi, cu ochii holbaţi, vor ieşi în forme diluate, puternic mirositoare, adevărate amante ale putreziciunii. Apoi, prin tuburile de metal, vor străbate oraşul asemenea vaselor de sânge trupul omenesc, până ce, la capătul arterei, vor găsi o apă. O apă ce curge şi care, adunată şi decantată în bazine monumentale, filtrată-n instalaţii complicate, va uda gâtlejurile însetate. Şi-n fiecare atom, ceva din trupul celor trei peşti oceanici, fără solzi, cu ochii holbaţi, va respira în amintirea unei clipe, formând, în chiar paharul unui om, o bulă, o aftă dureroasă pe limba umanităţii.

- Domnule, mă auziţi? şopti vecinul.

- Da! răspunse Pictorul, şi o picătură de salivă îi alunecă pe bărbie.

- Nu credeţi că ar trebui şi puţină ceapă? La cei trei peşti…

Pictorul realiză îngrozit că saliva pentru că-i era poftă. Îi era poftă de peşte. De peşte oceanic. Ba, mai exact, de chiar cei trei peşti, fără solzi, cu ochii holbaţi.

- Mizerie şi infamie! strigă cuprins de furie. Mizerie de o parte şi infamie de cealaltă.

Vecinul amuţise. O linişte totală pusese stăpânire pe cele două băi. Însă preţ de o clipă. Pentru că, în baia alăturată, se dezlănţui deodată o horă de urlete. Vecinul ţipă cuprins de isterie. Apoi icni. Sunetele ce urmară… oribile. Mirosurile, la fel. Pictorul intui că ceva ţâşnea din pântecele vecinului şi bănui şi ce anume ţâşnea. Şi-l imagină pe vecin, rotund, umflat ca un balon, prevăzut cu două supape asemănătoare, una prin care ieşeau articulate vaietele şi alta prin care se strecurau sălbatice pârţurile umede ale uşurării.

- Of şi ah şi of! strigă vecinul, sfârşit de efort. Să mă iertaţi, domnule, şi să mă iertaţi, să mă iertaţi, să mă iertaţi…

- Nu face nimic, bâigui Pictorul, doar suntem doi…

- Of şi ah, asta-i! continuă vecinul. Viaţa, domnule… şi toate aceste teribile secrete.

            Pictorul simţi stânjeneala vecinului şi se hotârî să fie amabil.

            - Nu face nimic, îl asigură pe vecin, nu face nimic, nimic, nimic…Doar suntem doi gentlemani.

            - Exact, gentlemani, domnule! Dar să ştiţi că de la apă mi se trage, apa a fost prea fierbinte, iar duşul pe care l-am făcut prea lung, prea lung, domnule, lung, lung, lung…

- Prea lung, întări Pictorul, prea lung, iar apa prea fierbinte, da!

Vecinul oftă adânc. Se auzi apoi hârtia igienică trasă cu repeziciune din suport. Pictorul se gândi că ar fi mai bine să plece.

- La revedere! îi spuse vecinului.

- La revedere! răspunse acesta, nu fără un alt oftat ce voia să însemne o altă scuză.

Afară, ciorile se învârteau pe cer.

 

*

 

Noapte. Târziu în noapte. Atât de târziu încât Pictorul simţea mirosul dimineţii. Un miros care-l însoţea în permanenţă. De fapt, nu un miros, ci un soi de umezeală  ce-i uda nasul făcându-l să adulmece mai tot timpul, întinzând caraghios gâtul ca şi cum ar fi mirosit o urmă.

Femeia nu plecase. Mai întâi fusese fetiţă. Apoi adolescentă. Şi, în timp ce trupul i se împlinea, craniul îi devenea transparent. În dosul ochilor ei, Pictorul putea vedea creierul. Da, un alt fel de animal! Mult mai periculos decât inima, ficatul, plămânii, tendoanele, muşchii şi celelalte sălbăticiuni ce se agitau electrizate de sângele ce le străbătea. Mii de culori defilau pe suprafaţa creierului. Lobii făceau schimb de nuanţe, combinau complementare şi se inflamau în roşu, violet sau albastru ca într-un adevărat cod al comunicării plastice. O auroră boreală învălui camera, sugerându-i Pictorului că tabloul nu poate fi încadrat în linii drepte, ci trebuie lăsat să respire, să se dilate sau să contracte asemenea inimii; că punctele de culoare ce-l alcătuiau nu puteau fi imobilizate în ulei. Erau vii şi pline de energie. Se mişcau cu repeziciune, interacţionând unele cu altele şi dând naştere la infinite combinaţii. „Poate chiar viaţa”, gândi Pictorul, „este o combinaţie de puncte ireductibile. Unităţi primare ce alcătuiesc materia. Iar materia se modelează după cum furnicile vieţii se călăresc unele pe altele, se înmulţesc şi mor. Poate chiar oftatul vecinului este un roi de furnici, un muşuroi de materie care, în funcţie de scaunul matinal al aceluiaşi vecin, poate avea o formă sau alta. Şi poate chiar acelaşi oftat, odată slobozit în moleculele de aer, face amor cu pârţul ieşit pe celălat orificiu, eliberând din încleştarea lor culori, mirosuri şi forme pe care omul nu le poate percepe. Punctele…copile ale Timpului, rânjind în faţa Eternităţii, nepoate ale putreziciunii, botezătoare ale defăimării, metrese ale minciunii…”

- Să-mi laşi Punctele în pace! auzi deodată Pictorul.

Era pentru prima oară când  femeia vorbea. A, nu femeia, bătrâna! Da, se transformase într-o babă zbârcită! Şi nici nu vorbise, ci un punct de pe creier i se aprinsese. O sclipire portocolie apăruse, apoi navigase cu repeziciune până la coardele vocale care, siluite în plină noapte, se rotunjiseră instantaneu clocind oul nedorit şi avortând cuvintele bastarde ce-l speriaseră pe Pictor. Nici Pictorul, bineînţeles, nu auzise. Mai mult ca sigur că, pe creierul lui, încă nevăzut, se aprinsese un alt punct, de o altă culoare şi care, cu aceeaşi repeziciune, călătorise spre urechi, fecundându-le maliţios şi dând naştere aceloraşi cuvinte bastarde.

În acel moment, Pictorul ar fi dorit să împungă hârca cu coada pensulei, aşa cum ai necăji un animal sălbatic închis în spatele gratiilor. Însă baba era slobodă şi cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla?! În ochii unui bătrân, crima e la ea acasă. Tinerii ucid altfel, cu superficialitatea tinereţii. Dar bătrânii, ha, nemiloşi… Nu putea să uite cum, odată, stând în staţia de autobuz, se uita plin de compasiune la un bătrân. Mic, slab, cocoşat, tremurând din toate încheieturile, implorând milă cu privirea lui căzută în pământ. Se sprijinea de baston ca de o ultimă amânare. Mirosea puternic a naftalină. Hainele lui interbelice erau, de fapt, un amestec de naftalină, mucegai şi găuri modelate de molii. Şi toate astea până veni autobuzul… Pentru că, deodată, toată grămada aia de mucegai se transformă într-o bestie. Pictorul tocmai dădea să se urce în autobuz. Însă întoarse capul să-l mai privească o dată pe bătrân. Atunci simţi un ghiont puternic, apoi o împunsătură şi o mână scheletică care-l apucă de ceafă trăgându-l înapoi cu putere. Şi auzi: „Dă-te, dă-te-n mă-ta, boule, dă-te să mă urc! Pierd autobuzul, moşcăit cretin!”. Era chiar bătrânul ce-ţi stârnea compasiunea. Doamne, ce inspirat fusese să se dea la o parte! Cu siguranţă că satrapul i-ar fi înfipt mâna de jigodie pe gât, i-ar fi smuls inima din piept şi şi-ar fi băgat-o în pieptul lui, i-ar fi sorbit viaţa din plămâni şi i-ar fi mestecat-o, ar fi muşcat din el, l-ar fi măcelărit cu bastonul de criminal… Autobuzul plecă în chiar momentul când Pictorul, rămas pe jos, mai auzi un „imbecilule” şi văzu în oglinda laterală a maşinii rânjetul amuzat al şoferului.

Ei bine, baba asta care se vrea pictată ar trebui dată jos din autobuz. Aşa, ca şi cum ar pierde trenul. Şi Pictorul, cu coada pensulei întinsă înainte, se deplasă încet, cu paşi de spadasin, spre babă. Însă prima rază de soare, strecurată printre picioarele şevaletului, limpezi trupul bătrânei. Glezne delicate, coapse alungite, fese bombate, mijloc subţire, sâni ascuţiţi, gât lung, cap cu buze groase şi ochi mari.

Femeia părăsi odaia. Fără un cuvânt.

Asta este! Peşti, pârţuri, Timp şi furnici din puncte.

Iar pânza blestemată era goală.

 

*

 

Cine ar putea să doarmă în soare? Pictorul în nici un caz. Aşa că renunţă şi la acea oră necesară de somn şi merse direct în baie. Nici un zgomot. Oare vecinul nu s-a trezit? Greu de crezut. Vecinul se trezea întotdeauna. În fiecare dimineaţă. Chiar baia lui parcă dormea şi se trezea o dată cu el.

- Vecinule, dragă, eşti acolo? întrebă Pictorul, oarecum neliniştit.

Nimic. Şi totuşi parcă se auzea ceva… Ceva, aşa, ca un smiorcăit de copil. „Puah!”, scuipă Pictorul, îngreţoşat de ideea de – smiorcăit de copil. Smiorcăitul ăla scârbos şi mucii verzi ce însoţesc nasul unei fiinţe umane cel puţin un deceniu de când se naşte.

- Vecine! strigă furios Pictorul.

Acelaşi smiorcăit. „Extraordinar”, gândi Pictorul, „orice, numai smiorcăit şi muci nu”.

            - Vecine! strigă iarăşi, mai furios. Doar nu te smiorcăi, nu-i aşa? Spune-mi că nu te smiorcăi şi asta-i tot… Doar suntem doi gentlemani, nu-i aşa? Gentlemani, gentlemani, gentlemani…

            -Nu mă smiorcăi ! veni răspunsul, o şoaptă tristă, teribil de tristă. Plâng, nu mă smiorcăi !

            - Nu te smiorcăi, dar, plângând, mucii tot îţi curg, nu-i aşa? întrebă Pictorul, răutăcios.

            - Nu-i aşa! răspunse vecinul, cu acelaşi şoptit sfâşietor de trist. Sufăr de o boală, am uitat cum se numeşte, nici nu are importanţă. Important e că fosele mele nazale sunt tot timpul uscate.

            - Uscate, deci… se înmuie Pictorul. Deci, uscate…

            - Da, uscate! întări vecinul.

            - Şi toată treabă asta nu-i dureroasă? mai întrebă Pictorul, totuşi cu o umbră de îndoială în suflet.

            - Ba da, dar am în permanenţă cu mine un spray special care-mi stimulează catarul nazal, înţelegeţi, domnule, nazal… Îmi produce rinoree.

            Pictorului îi păru rău că-l repezise pe vecin. Iar faptul lipsa de ripostă a celuilalt îl supăra şi mai tare. În plus, nici un pârţ din baia alăturată, nici un icnet, nici un fel de miros. Ceva nu era în regulă.

            - Atunci, de ce plângi? întrebă Pictorul, de astă dată cu glas domol.

            - Plâng pentru că sunt singur, răspunse vecinul. Adică nu pentru că sunt singur, ci pentru că am rămas singur. Aş fi putut să nu fiu singur, înţelegeţi, domnule?

- Da, înţeleg, însă dacă spui că ai fi putut să nu fii singur înseamnă că, la un moment dat, ai fost cu cineva, ştiu eu, cu cineva, cineva…

- Da, am fost cu o domnişoară, o vreme…

Şi vecinul începu să plângă în hohote, în timp ce Pictorul, stânjenit, se gândea că totuşi mucii, nesuferiţii muci lipseau din acele hohote de plâns.

- O domnişoară tare drăguţă, tare, tare drăguţă, continuă vecinul, hohotind de durere. Drăguţă tare, bucălată, nu, nu grasă, bucălată, domnule, bucălată şi cu bucle, cu bucle de păr, păr auriu, domnule, să mă iertaţi, frumoase bucle aurii… Ah, ce cuminţi eram, mergeam pe rând la baie, la baie, dimineaţa… ! Unul în baie, celălalt în sufragerie, şi invers, ne respectam, domnule, eram cuminţi, cuminţi, înţelegeţi? Apoi eu făceam ceaiul, iar ea, cu buclele ei aurii, tăia brânza, brânza proaspătă de vacă… Şi o aşeza pe farfurioare. Brânza… Eram atât de cuminţi, domnule, mâncam brânza şi beam ceaiul în tăcere, în armonie, nu sorbeam, înghiţeam încet, şi ne priveam… cum ne mai priveam! Ne priveam cuminţi, domnule, cuminţi, cuminţi, cuminţi…Însă totul s-a sfârşit, visul, fericirea, totul… şi numai din cauza mea, totul din cauza mea…

- Cum adică? se enervă iarăşi Pictorul. De ce s-a sfârşit? Şi de ce din cauza ta?

- Pentru că eu, numai eu am putut să simt. Of şi ah şi of, domnule! Cum să vă spun? Ah, acelui înger bucălat, acelui înger auriu, ei bine, acelui înger îi mirosea puternic gura, ah, nenorocitul de mine…Îi puţea gura îngrozitor. Era atât de sensibilă, nevinovată, atât de curată la suflet, încât nu-şi dădea seama că împrăştia în jur acea miasmă tenebroasă. Era atât de pură încât nici măcar nu putea gândi asemenea orori. Era un înger, însă unul căruia îi duhnea gura. Gura, domnule… Şi totul s-a sfârşit, n-am putut rezista, asta-i…

Pe Pictor nu-l impresionă cât de puţin povestea, pentru că întreaga lui atenţie fusese captată de acea stranie asociere de cuvinte: un înger căruia îi pute gura. „Înger” şi „a duhni”. Cu totul şi cu totul interesant! Aşa că Pictorul se ridică năucit de pe scaunul de ceramică, uitând chiar să se şteargă şi să tragă apa, şi, cu chiloţii căzuţi peste glezne, plecă spre bucătărie făcând paşi mici, repezi şi împiedicaţi ca ai unei chinezoaice. Cafea, asta-i trebuia! Cofeină în efervescenţa acelei dimineţi reveletoare, cafea şi-o drujbă ca să taie acei copaci sâcâitori ale căror crengi intraseră pe geam, ameninţându-i ochii.

Afară, foşneau frunzele!

 

                                                             *

 

Toate erau la locul lor chiar dacă luna, lacomă, sorbise toată dimineaţa. Ca un cămătar pusese luna dobândă pe lumină. Şi-n partea întunecată a Pământului plutea pânza albă, pânza goală. Pictorul, lângă ea. Femeia, pe pat. Dezbrăcată. Un nud al simbiozei vârstelor. Şi şoapte. Mii de şoapte. Susurări tainice, în alte graiuri, din alte lumi.

Femeia se ridică.

Timpul trecuse.

Plata fusese făcută.

 

*

 

- Dă-mi pânza! spuse femeia.

Şi Pictorul i-o dă. Albă şi goală. Iar femeia o înhaţă şi-o pune sub braţ. Apoi cu degetul arătător îl invită să se apropie. Pictorul face doi paşi. Degetul arătător continuă să se mişte. Pictorul mai face un pas. Degetul arătător nu se opreşte. Mai aproape, mai aproape, ochi în ochi… Femeia îşi atinge buzele de urechea lui şi îi şopteşte:

- Misogin împuţit!

După care dispare, cu pânză cu tot.

Pictorul râde! O capodoperă a ieşit pe uşa lui, o pânză albă, goală. Şi femeia râde! O capodoperă are sub braţ, o pânză albă, goală. Şi vecinul râde! El însuşi este alb şi gol. Trei râsete sonore, plesnind de voioşie.

Pictorul râde!

„Da, domnilor, de câte ori se prăbuşeşte lumea doar vântul se mai aude, uşor, lin, cald. Alunecă timpul dinspre Vechiul Testament spre noi, ca picătura de sudoare pe tâmpla unui mort”. Aşa spunea generalul Villecourt. Sau nu spunea?

Pictorul râde!