Cosmin PERŢA
Scriitorul şi vaca lui
Dramă în patru acte
Actul I
Dintr-o dată, scriitorul se ridică de la masa lui de scris. – Eu vreau să cunosc o vacă bătrână, spuse scriitorul. Nicio problemă, am spus eu si i-am mai turnat ceva de băut. Toate vacile bătrânele locuiesc aici, undeva aproape. Scriitorul s-a ridicat şi a vrut să vomite, în mod evident, nu i-am făcut loc şi i-am spus că aici se vomită doar unde e voie. Cum voie aveam, am vomat amândoi într-un loc strâmt care se numeşte pisoi. Pisoi a tăcut şi-a-nghiţit, deşi pe urmă i-au ieşit nişte bube pe care un bun dentist le-a spart cu pistolul.
Ehei, aţi spune voi, nenorocitul, e lipsit de fineţe, de când a intrat o duhoare de tabacă ca-n Puşkin ne-a năpădit. Şi-atunci, să reiau, scriitorul se mişcă pe masa lui de scris, vin eu, îl ridic, îl pun pe picioare, îi zic: pizda mă-tii de tâmpit. El caută să scape, eu nu, îl iau de picioare, îl întorc înapoi şi mă răstesc la el: bă, dobitocule, am auzit că tu cauţi tristeţe, ascultă:
într-o zi, un om, se întâmplă să se afle în mall în vitan. din întâmplare, în acelaşi mall se mai afla un om care, din pură răutate s-a întâlnit cu primul om pe care l-am pomenit: - hei, cauţi pantofi? – hei!, caut găuri! - şi ai găsit? – câteva da!, altele nu... – hei, ha... – hei ho! şi mai ştiu că odată la o sută de ani cine caută prin mall-uri de astea învechite găseşte ce nu şi-a dorit. – Şi ai găsit? – Încă nu... dar sunt pitic voinic, hei ho!
Fineţea este un atribut exemplar al raţiunii şi al nobleţei, tocmai de aceea servul acesta impropriu şi dobitoc, vaca, ca orice animal pe care natura nu l-a înzestrat cu mersul vorbirii şi al radicalizării raţionale, nu are cum să priceapă sublimeţea raţiunii cu care a fost îngăduit să fie radicalizat atunci când i s-a fost lui dăruit. Prin urmare, tot ceea ce urmează este, să se creează.
Actul II
Deci, scriitorul, lipsit de fineţe şi de masa lui de scris, nici măcar nu se mai ridică. În locul lui o raţă se ridică pe coate şi spune că în Enciclopedia MongoloVulgară ar exista o cioară care de câte ori s-ar căca (scuzaţi vorba) tot de atâtea ori ar oua ouă moi făcute-n foi pentru cei mai sobri dintre noi. Cum prinţul Salmanterei s-a simţit extrem de sobru, a crezut că e potrivit să ia un ibric irlandez pe care să încerce rezistenţa unui trapez, numai că ibricul a cedat în mod insistent şi a cerut un patent. Şi apoi s-a plâns în felul următor: nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu un ibric turnător, dar nu mai suport. Până la 3 luni de la fabricaţie am trăit din raţie, pe urmă toţi fraţii mei au dispărut şi am ajuns ibric de împrumut. Prin urmare acum poposesc într-o mare curgătoare. Prinţul Salmanterei s-a plâns emisferei şi aceasta cum nu crede-n dreptate, i-a spus: ia mai lasă-mă-n pana mea, frate! Însă fratele nu s-a potolit, nicio rezistenţă nu l-a zdrobit, el voia să lupte în continuare, aşa că şi-a procurat nişte ventilatoare (aici se termină poezia şi începe tragedia. deci, ventilatoarele nu erau pentru păr, erau pentru animale, ventilatoare de oi, de oi merinos, acelea care fac părul gros dacă sunt ventilate bine. ei, bine, fratele meu, căci despre el vorbesc, a făcut o greşeală îndrăzneaţă când a ticluit el c-ar fi bine să se aerisească pentru a nemuri. Eu pot să spun atât: greşeala lui, câştigul meu. Eu după el am luat: o canapea, 2 perechi de căşti audio uzate, o inimă de pluş, un apartament, un jongleur, o mansardă, un foc, două râi, o blenoragie, trei inaniţii, o limbă în plus (cu care vorbesc), un dulap plin de haine uzate, o vacă de care am uitat, altceva care nici nu a fost.
Să-mi bag piciorul în ea fineţe, spuse scriitorul, discret. Decât fineţe, mai bine morbideţe, măcar acolo ştii unde vrei să ajungi, decât fineţe mai bine mă duc la culcare, spuse scriitorul şi se trânti pe canapea ca un lemn pe o iarbă vulgară. Însă apoi îşi aminti: degeaba am scris eu despre nimic când nimicul trebuia aşa frumos explicat, ca să înţeleagă lumea:
era o zi minunată de iunie, aerul sfârâia în jurul unor elice, atunci când nu se învârtea degradant în jurul domnişoarelor pe care cu toţii le stimam, cu atât mai mult cu cât erau slute. Noi căutam rădaşte şi când le găseam ne făcea o absolută plăcere să le aruncăm pur şi simplu sub roţile unor camionete mici pe care eu şi cu amicii mei le inventam şi de a căror construcţie ne ocupam. Uneori seara pierdeam şirul subordonării precoce sub care ne aflam şi ceream îngheţată. Imediat omul cu îngheţată apărea şi ne spălam picioarele, apoi fâs-buricul ne spunea că îngheţata noastră pute şi el niciodată nu ar consuma un asemenea produs, cu atât mai mult cu cât el nici măcar nu există. Asta ne întrista foarte mult şi atunci îi spălam picioarele mici-mititele şi fâs-buricului şi îi spuneam că se poate să fie şi aşa cum zice el şi atâta vreme cât nu-i curge buza să stea liniştit, nu e niciun păcat, e doar o uitare. Şi de bucurie uitam totul şi a doua zi ne împreunam ca melcii, scoţând limbuţe micuţe de sub rochiţe şi pantalonaşi cu care lingeam umbra ce ne-o făceam.
Actul III
Până aici!, spuse scriitorul, şi odată cu el se ridică şi masa lui de scris, şi nimic, niciodată nu este pentru tot ceea ce mereu s-a întâmplat. căcat mic. mic cât mine de mine, of, of, vai. cum? na!, spuse scriitorul, extrem de nervos, şi când îşi trânti o palmă nimic nu mai rămase din el.
(Ivan cel Groaznic apare călare pe-un şobolan şchiop. Adevărat, nimic de zis, am zice noi, cu atât mai mult cu cât vedem un erou mort, care nu vrea să moară şi nici n-o să moară care ziua e în pământ şi noaptea are o elicopteră instalată sub visceră care îl poartă departe, unde nici gândul, nici pasul nu răzbate şi nu ne-ar putea duce, acolo unde totul se traduce-n trabuce şi nu doar acolo a fost domnul cu pricina (erou de război decorat), acolo unde îl poartă biscisnica boală care cere o a gîndurilor risipă şi cruntă deziluzie, ci chiar şi la polul nord (facil să spunem, ca orice lord), însă ceea ce e cu adevărat important este că acest domn mort este numai ziua, noaptea e ca înviat şi nu doar că umblă şi că grăieşte, dar cu o viteză şi o voioşie pe care nimeni nu i-o bănuieşte, iar dacă cineva îl găseşte, dintr-o dat’ avem în faţă un om mort, greu de deplasat).
Ivan cel Groaznic bea în beci din sticle de vin, şobolanul e şchiop nu pentru că nu ar fi ştiut ce şi cum, ci pentru că oricât a încercat dansul modern, aikido, viagra, piciorul şchiop nu şi l-a mai ridicat. Hai hei, hai ho, şobolanul e şchiop de la tango, hai ho, hai hei, şobolanul e şchiop, poţi să mai bei.
Şi de la câmpie, iaca, tacticoasă vine vaca. Are un geam spart, hoţul bagă mâna şi-l prinde pe scriitor de gât. Strânge tare. – N-ai ce să-mi dai, aşa că te omor, zice hoţul. Până la urmă scriitorul moare de oftică chiar în mijlocul noii lui vaci pe care atâta s-a străduit să şi-o mobileze. La înmormântare a fost foarte cald, câteva băbuţe au băut limonadă, iar scriitorul a scris un necrolog minunat pe care l-a recitat luni în şir pe la diverse reuniuni parlamentare.
Actul IV
Boul şi ploaia
Sunt nebun. De fiecare dată când fac câte o mică faptă bună aştept să vină cineva, să mă bată pe umăr şi să-mi spună: vai, ce lucru minunat ai făcut tu, câtă mărinimie, câtă lăsare de sine, câtă putere... dar nu! Nimeni nimic. Normal, până la urmă nici nu ar avea de ce, însă vine un pitic mic cât o mănuşă de basseball, pe el îl cheamă victor, şi toţi se tem de numele lui, şi face hooopaaaaaaaaaaa! Te bag în pisici! îi zic eu şi el fluieră.
Ies de la un non-stop, mi-am luat o bere, mă latră un câine. Te bag în pizda mă-tii, zic, asta e o replică de film românesc, zic şi îl văd în faţă pe Dinică spunând replica asta. Încep să râd, şi râd cu hohote. Te bag ân pizda mă-tii, adică eu nu sunt bun. Şi mă duc spre casă, spre casă lumini, prin unele trec, pe altele le ocolesc, spre casă...
Problema mea este, până la urmă, că fac prea multe fapte bune mici şi niciuna mare, văd asta, o văd ca pe un film. Calc într-un rahat, rahat!, mă şterg bine pe iarbă şi mă consider iertat, mai e puţin până acasă, foarte puţin, încă puţin şi e iarnă şi toate luminile vor luci pe zăpada asta care nu se mai sfârşeşte, pe patinoarul ăsta îngheţat al pieptului meu prin care trec şobolani simpatici, cu tichie şi şezlong şi se odihnesc seara înainte de Înviere, ce minunată noapte, ce priveghere, ce mort minunat se naşte în noi, nataşa, noi toţi vom fi iuţi de picioare şi tineri, noi toţi ne vom gândi la nemurire... Deodată Boul cu imensa lui copită face pleosc şi am leşinat. În ploaie m-am trezit eu, Cosmin Lucianovici, cel care într-o zi a făcut atât de mic bine încât a leşinat şi leşinat s-a trezit.