„Fiecare dintre noi a auzit expresia că omul înainte de a muri vede viața sa defilând în fața ochilor. Cei care nu cred, să vină să vadă filmul EUROPOLIS”,

interviu cu Corneliu Gheorghiţă (regizor „Europolis”),

realizat de Mihail Vakulovski

- Bună ziua, domnule Cornel Gheorghiţă. „Europolis” este primul dvs. film artistic de lung metraj, pînă acum regizînd un film documentar şi scurtmetraje. Cum a fost trecerea la lungmetraj?

- Bună ziua. În afară de primul documentar, „Mascarade” (52 min.) în 2001, în 2007 am mai făcut un alt documentar de 52 min., „Fanfaron Fanfaron”. Amintesc despre aceste două filme căci există practic o continuitate cu acest ultim film, „Europolis”. Dacă primul tratează mascaradele moldovenești ce se desfășoară începând cu perioada solstițiului de iarnă, când sufletele morților ies din cimitire și bântuie în libertate în lumea largă, al doilea film documentar tratează participarea fanfarelor țărănești în importantele momente ale vieții comunitare ale omului (nașterea, nunta și înmormântarea), acest ultim film tratează despre sufletul omului, între Cer și Pământ. Este o continuare firească, pentru că toate trei tratează despre tradițiile noastre românești. Deci fiind, practic, la sfârșitul unei trilogii, nu a fost prea dificil pentru mine din punct de vedere regizoral, fiind demult familiarizat cu aceste subiecte.

- „Europolis” este un film artistic care, deşi încă n-a fost lansat în România, a adunat deja participări și premii, la festivaluri importante, de categorie A. Cum se întîmplă că ultimele filme româneşti ajung în cinematografele din ţară doar după ce culeg cîteva premii pe la festivalurile de specialitate? E o tactică sau o întîmplare?

- Acest lucru se întâmplă nu numai cu cineaștii, ci și cu scriitorii, artiștii, sportivii, oamenii de știință etc. Aceștia, după ce se fac remarcați peste graniță, stârnesc mai mult interes și la noi acasă. Un proverb spune: „Nul n’est prophète dans son pays”. De exemplu, documentarele de care am vorbit, care tratează subiecte tradiționale românești, au fost difuzate de Arte France, Rai Uno, TV5 International, dar nu au fost niciodată difuzate în România. Le fel și „Europolis”, a fost refuzat de cel mai mediatizat festival de film din România, deși alte festivaluri internaționale de categoria A l-au inclus în programul lor și l-au premiat, chiar dacă și acest film tratează un subiect românesc.

- Se spune că „Europolis” e un film cu accente fantastice? Puteţi să ne povestiţi despre ce e vorba? S-a mai făcut aşa ceva în România?

- Spectacolul din sălile de cinema mă face să mă gândesc câteodată la omul primitiv care se retrăgea în peșteră ca să se adăpostească de ploaie și privea din întuneric „gura” luminoasă a peșterii cuantizată în permanenţă de picăturile de apă. Acum imaginile ce se expun pe ecranul luminos câte 24 pe secundă hipnotizează gândirea spectatorului din întunericul sălii.

Acțiunea filmului este structurată crucial, în două direcții perpendiculare. Pe orizontală, într-un spațiu pământean delimitat de două ape: Marea Neagră și Oceanul Atlantic. Iar pe verticală, între Pământ și Cer, adică în Văzduh, într-un spațiu al imaginarului (cum spune Andrei Pleșu). Dacă de multe ori se vorbește în film despre „încarnarea” personajului, în acest film am căutat „dezîncarnarea” lui sau, dacă vreți, despărțirea sufletului de trup. Nu știu dacă s-au mai făcut filme românești în acest sens... dar un specialist ar putea spune mai precis.

După ce am terminat prima variantă a scenariului mi-am dat seama că universul fantastic al prozei lui Mircea Eliade m-a influențat foarte mult.

- Ce regizori v-au inspirat de-a lungul vremii? Sau nu vă inspiraţi numai din filme?...

- Mă interesează regizorii care propun noi universuri, care constituie o noutate fie în ce privește fondul, fie forma: Kusturica și universul lui de țigan sau Jarmusch și „westernul său modern” sau Bertrand Blier și absurdul citadin. Dar îmi plac și regizorii mai eclectici: Stanley Kubrick sau Lars Von Trier... Dau câteva exemple la întâmplare, căci lista este mare. Nu pot spune că aceștia sau alții, precum Tarkovsky sau Bergman, de exemplu, m-au inspirat. Poate că mai mult am învățat cu prietenii, de exemplu cu pictorul Mirel Zamfirescu sau cu compozitorul Iancu Dumitrescu – ca să dau exemple audiovizuale. Astăzi, când timpul se accelerează pentru mine, recunosc că mă uit mai puțin la filme, iar când nu lucrez prefer să citesc: literatură, documentație, articole științifice, tot felul.

- La Festivalul de Film din Montreal aţi cucerit premiul special „pentru profunda umanitate a regizorului care a ştiut să îmbine cu talent privirea blîndă şi profundă a oamenilor simpli”, juriul spunînd că-n film e o lume magică şi unică. Cît de mult exploataţi realitatea în acest film şi cît e ficţiune pură?

- Din nefericire sunt un spectator de cinema destul de dificil. Când văd un film mi-e greu să uit de echipa din spatele camerei de filmat, de mișcări de aparat, de decupaj, de folosirea muzicii și, din păcate, cu greu mă las prins de film. Poate că din această cauză mă uit mai puțin la film și, poate și din această cauză, mă las și mai greu prins de filme hiper-realiste. Câteodată, când văd genul ăsta de film, mă întreb de ce acel regizor nu a făcut un documentar, căci sunt deseori utilizate tehnicile documentarului. Eu prefer starea de spirit ficțională, mi se pare mai sinceră, mai ales știind că e o ficțiune. Cred că Fellini, de exemplu, se înconjura de artiști sau de tot felul de personaje ciudate în jurul lui și la un moment dat făcea un „documentar” despre ei și în același timp despre el. Dar nu se reducea totul la asta, căci filmele lui sunt foarte bine structurate, chiar dacă au o aparență de lejeritate nonșalantă și domină ecranul. După ce am citat atâtea nume mari mi-e greu să vorbesc de mine. Poate mai târziu, după ce mai fac ceva filme...

- Cum aţi ales actorii pentru „Europolis”?

- Foarte dificil. Chiar a trebuit să amân filmările cu un an din această cauză. Din păcate stau mai mult prin Franța și am cam pierdut contactul cu actorii de aici. Unul din criteriile primordiale pentru mine este însă încrederea reciprocă pe care trebuie să o am cu actorul. Chiar și în filmele documentare am acționat în acest sens.

- De cînd lucraţi la „Europolis”? Aţi avut momente de neuitat în timpul facerii filmului?

- Din 2005. Deși povestea e mai de mult. În 2000 am citit un articol în National Geographic despre fenomenul din Ghana, unde apăruse prin anii 50 un artist popular care făcea tot felul de sicrie în forma unor obiecte ce au influențat viața celui care a murit: vapor, delfin, banană, pantof etc. Ca să vă spun snoave de la filmări trebuie să stăm la un păhărel împreună cu echipa ca să se înșiruiască mai bine. Îmi amintesc totuși că la începutul filmului – care este un „road movie” ce a traversat toată Europa din Franța în România, – în prima zi de filmare am avut o pană gravă la remorca bărcii, iar la sfârșit, mașina care a tras barca tot timpul a cedat în ultima zi de filmare. A fost un final natural.

- Cum vă pare cinematografia românească actuală? Ce filme noi v-au plăcut?

- Nu am văzut prea multe filme românești de curând. Doar pe cele mai cunoscute și premiate, căci pe astea le-am mai apucat să le văd prin Franța la cinema. E bine că în sfârșit se face remarcat cinematograful românesc pe plan internațional cu mai multă vigoare. Deși publicul nu se uită la premii, ci la filme. S-a făcut o statistică în Franța pentru filmele premiate la Cannes și succesul lor comercial. Rezultatul nu a fost prea încurajator. Dar arta nu a făcut întotdeauna bun menaj cu comerțul și nu înseamnă că dacă se vinde mult e și calitate mare întotdeauna. Desigur, filmul costă mulți bani și în Europa este vorba de bani publici. Este normal să se ceară o minimă justificare a acestor bani investiți, implicit o justificare comercială. Însă spectatorii români au avut o perioadă sinistră în cinematografe desuete. Poate că acum, cu apariția noilor săli și modernizarea altora, calitatea filmelor să fie mai mult apreciată. Să sperăm ca acestea să incite interesul spectatorilor și la noi.

- Ce hobby-uri aveţi? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

- Când am timp liber mai stau cu familia. N-as putea să spun că muncesc în continuu. Dar cinematograful atinge toate domeniile în care trăim, de la slujbă la spital, fotbal, muzică, călătorii, cârciumi, discuții cu prietenii. Toate sunt hobby pentru mine, căci îmi place să le fac, dar totodată sunt parte și din observațiile mele de cineast. Depinde din ce punct de vedere privești.

- Dacă aţi fi PR-ul „Europolis”, nu regizorul filmului, cum i-aţi face reclamă ca lumea să se ducă să-l vadă? Ce aţi transmite publicului? De ce ar trebui să nu piardă filmul dvs.?

- Le-aș spune că fiecare dintre noi a auzit expresia că „omul înainte de a muri vede viața sa defilând în fața ochilor”. Cei care nu cred, să vină să vadă filmul.

(25 noiembrie 2010, Braşov – Paris)