Un Cristian

Morţii Mă’tii

(fragment de roman)

„Te-aştept afară, e prea aglomerat înăuntru.”

De fapt, lăcrimam. Se-ntâmplă, când mi-e foarte foame.

Am bunghit-o pe aia, Porumbel şi nu mai ştiu cum, Eliza, Luiza, cam pe-acolo. Vindea cărţi în sediul central de pe Magheru. M-a salutat, pizda mă-sii, nu ştiam cum s-o iau. Abia peste cîteva ore mi-am amintit că făcusem practică împreună, cu ani buni înainte, în Buzău, la Biblioteca Judeţeană („Ce citeşti, duduiţă?” / „Nu vezi? Romanul secolulul ix ix!”). Şi ea care credea că le admir dichisul ! Am ieşit, nu-mi ajungea nici de-o pâine, cărat de amicul Ştefănescu (naiba să-l ia şi pe ăsta; s-a călugărit şi nici măcar n-a avut curajul să-mi spună). Să-şi cumpere cărţi (ziarist, avea bani) şi să se oftice când i le cer.

Până şi Porumbel s-a ajuns, futu-i! Uită-te, stăpână pe ce vrea pulpiţa ta şi pun pariu că o şi doare-n găoz de tot. Îmi venea să m-arunc ca un berbece în rafturile de sticlă şi să-l fac pe individul cu ochelari, supraveghetorul pulii, să cheme poliţia, să mergem la secţie. Un pat pentru o noapte. Aş fi intrat cu capul înainte, să le zdrobesc standurile şi să mor dracului acolo cu creierii terci pe un morman de reviste de-un kil. Ar fi fost o moarte super. À la Chiva!

Da’ eu, nu, că-s laş, am ieşit de frică să nu încep tremuriciul. Când am emoţii puternice, ca acum, îmi tremură genunchii. La propriu. Şi ipoteza de a-mi găsi liniştea printre miile-alea de suflete cartonate, că moarte – dă-le-n bălării –, nu prea sunt, oricine ce-ar zice, ordonate şi cu preţ pe ele ca o licitaţie de borcănaşe cu cenuşă, devenise clar o penibilă şi fictivă şansă. Deci am ieşit. Să mă liniştesc cât de cât.

Chiar şi-aşa simţeam nevoia unei reacţii. Furia (prostească? golănească? frustrantă?) îmi dădu ideea. De ce, căcat, nu m-apuc şi eu? Zic că scriu un roman. Căca-m-aş pe voi ! De ce doar pe mine ? Îmi umflu maţele trecutului şi screm aerul puturos prin care să-mi eliberez neputinţa. Bineînţeles să sună aiurea. În definitiv, e chestie de bănuţ. Pentru ca un eventual fraier, rătăcit prin librăria de fuckin’ mari meşteri mari, să înhaţe dintre unghiuţele pastelate ale distinsei donşoare Porumbel spârcul (sună mai bine găinaţ?). Ce-am eu cu biata făptură? Ce mi-a făcut, căcăstoarea? Parc-aş fi în anticariatul din Micro 14, lângă proful de română din liceu, lunganul care ne bumbăcea cu castane când ne prindea cu cărţi budite pe sub bancă. Mângâia Sorinache cotoarele: „La ce crezi că te-ajută să citeşti cărţi?”- şi zdrang am zbughit-o acasă, lovind cu pumnu-n capacul closetului, fără să mă gândesc cum şi de ce atâta ură.

Nu, nu Porumbel, aterizată cine ştie cum în oaza lor de civilizaţie, civilitate, faceţi voi nuanţările, cărtureştilor, nu zburătoarea mă interesează. Pe client, abonat, muscoiul ambulant care bântuie la sacou prin magazin şi m-ar scoate din raft pentru afişul de reclamă, pe ăsta-l vreau, în morţi! Să-mi cumpere în mii de exemplare ţucalul, să-mi plătesc masa la cantină pentru următorii 5 ani, doamne-fereşte. Să mă ia şi să-mi facă apoi vânt, cu superioritatea lui de om informat, hrănit cu noutăţi şi pus la punct cu politicile editoriale şi contrariat: „Vai, ce pute!”. Parcă-l văd cum îşi aeriseşte nasul cu mâna. Ce-mi zici tu acolo? The F word? Am luat-o razna? Da, da! Pe tine te ginesc, vere! Să mă ştergi de căcat. E reconfortant să te simt near.

Nu-i aşa, porumbelule, c-o să mă recomanzi la noutăţi? Cu megafonul, la ofertă în supermarket, la turneul de lectură prin cimitire, super ofertă! Facem un 69, baby, şi te pun impresar? Tu vei fi a mea! Blurbistă, poate ajungi agent literar, dragă, în doi-trei ani spargi piaţa că-i virgină. Himenul editorial te cere, my love! Sparge-l mica mea animatoare! Te fac celebră, vedetă literară, te invită la România Cultural să vorbeşti la 0,02 % audienţă despre planurile carierei de succes în domeniu. Sparge-i! Fă-i să muşte din gogoaşa cu gem generaţionist! Specialist privit cu ochii care preţuiesc certitudinile scrie pe fruntea ta. Cu markerul! Ce zici piarista lu’ tata? Începi cu fluturaşi, bagi la ziare, reviste, almanahuri. Bagi un blog. Anunţi prima ediţie prin sms! Push marketing! A doua? Ediţia de lux! Textilă! Sonoră! Bilingvă! Morse! Braille! Ediţia necenzurată, nescrisă, ediţia ediţiilor, ediţii de consum, economice. Şi ultima ediţie pe hârtie de ziar, de ce nu igienică? Un autograf ca o dâră de căcat? Ce, nu vrei să te murdăreşti pe sub unghii când o scoţi de la raft? Nu vezi câtă lume aşteaptă pentru autografe? Crezi că vede cineva ce-ţi rămâne pe mâini? Hai, mica mea animatoare culturală, vinde-mi cartea. Să crească tirajul până la etajul nouă. Auzi cum urcă liftul? Cum care lift? Liftul cu care ajungi în cerurile managementului cultural. Nu te-ai specializat în asta? Ia odată microfonul. Lumea aşteaptă să zici ceva. Dă-i drumul. Ha-ha-ha, ai emoţii? Eşti impresar, gagico! Ptiu, să nu te deochi! Zâmbeşti? Nu e rău! O să râzi? Nu e rău deloc. Da’ vezi c-ai uitat să dai drumul la microfon… Apasă pe buton. Push, puşlama mică! O să râzi toată viaţa. Dar tu ştiai deja toate astea, nu-i aşa?

„Da’, dom’le!”