Veronica D. NICULESCU

Priviţi în cameră!

(Fragmente)

Cu sârguinţă blândă a bătut vântul toată noaptea trecută, bântuind prin oraş încolo şi-ncoace, plecând, revenind, uneori ezitant în rotocoalele sale, alteori insistent în aceleaşi repetate refrene. Ce tainice mesaje o fi încercat să transmită lovind, lovind, lovind întruna cu bucla unui zăvor în obloanele de la camera Corinei? Ce gust aveau picăturile de ploaie pe care le strângea cu migală de pe acoperişul înclinat, pentru a fi apoi purtate prin jgheaburi şi prelinse prin burlane în şuvoaie subţiri până jos, pe asfalt, unde din firul argintiu se adăpa o pisică albă cu urechile ciulite, cea pe care un vânzător de la magazinul non-stop tocmai o alungase din prag cu un şfichi al ziarului? Şi ce amăreală confuză în toate, ce gust încărcat de neputinţă şi vină, ce densă amăreală mai cu seamă într-o carte neterminată care zace într-un raft, incapabilă să strige: finalul, finalul, îndură-te şi mergi mai departe, s-ar putea ca tocmai acolo... Ar fi suflat vântul pagini după pagini, până ce-ar fi ajuns în locurile unde nu s-a mai avântat cititorul, şi-acolo ar fi învelit cu haina lui translucidă rândurile rătăcite, ca pe nişte orfani înghesuiţi unii într-alţii în paturi mici într-o noapte de iarnă le-ar fi legănat, şi-apoi, mai ştii, poate-ar fi găsit o cale să scrie în continuare un alt final, şi poate că acolo ar fi strecurat, ca din joacă, o apariţie fugară a celui ce n-a mai catadicsit să termine cartea.

De Corina ne despărţim, aşadar, aici, în zorii acestei zile, cu un zâmbet îngăduitor: ea rareori citea şi rareori ducea o carte la capăt, iar când te întreba ceva, zadarnic te avântai să îi povesteşti, să o faci să-nţeleagă, privirea ei se rătăcea mereu peste umărul tău înainte să termini, poate că deja uitase şi întrebarea. Atât deocamdată.

Să ne imaginăm acum următorii cititori.

Să ne-o imaginăm pe cea numită în carte „Clapoanca”.

În primul rând, iat-o pe femeia durdulie stând la biroul ei de la agenţie, într-o dimineaţă prelungită, când criza – şi ea prelungită cu un puseu la care nimeni nu se mai aşteptase – o va ajuta ca nici un client să n-o deranjeze suficient timp cât să încheiem acest capitol. În dreapta ei, o cană de cafea golită pe jumătate, în care lichidul rece prinde pe margini o pojghiţă, formând un inel încremenit şi amar, fiindcă mâna cu unghii stacojii uită să se mai întindă spre cană.

Să ne-o imaginăm apoi şi pe mama celui numit în carte „profesorul”, o altă femeie, o femeie destul de dolofană şi ea, întinzând rufele pe sârmele albastre din curtea unei case vechi în formă de potcoavă, asemănătoare cu cea în care locuieşte Corina: opt familii împart această curte, locuind la parter şi la etaj în cămăruţe înghesuite şi disputându-şi puţinul teren care se împarte la toţi într-un mod veşnic schimbător. La fiecare gest, femeia e urmărită atent de un pechinez alb cu un singur ochi, cu o creastă în vârful capului şi cu trei puncte de suspensie roşcate pe spinare, salvat de Milu şi Hanna de la adăpost acum aproape doi ani. Iat-o acum intrând în casă – „Punkte, tu rămâi afară!”; şi Punkte rămâne pe preş, fără supărare, căci e plăcută mângâierea familiară a vântului călduţ pe spinare – , iat-o ştergându-se pe mâini cu un şervet imprimat cu căpşuni şi, în cele din urmă, aşezându-se greoi într-un fotoliu galben muştar, al cărui picior drept, gros şi capitonat, a fost ani mulţi victima unei pisici tigrate care în această clipă, cu o figură inocentă, visează cuibărită pe celălalt fotoliu, tremurând în somn şi ţinându-şi în braţe lăbuţele din spate.

Să facem un nod şi să suprapunem prin voia autorului aceste două imagini. Să le dăm o justificată întâlnire celor două femei aici, în capitolul pe care îl vor citi deodată pentru a pufni din nou la final, fiecare în felul ei, „Băiatul ăsta delirează!”. Una din ele va arunca volumul cât colo, blestemând ardeleneşte, şi va întinde imediat mâna spre telefon, cât pe ce să răstoarne cafeaua, pentru a face un rapid rezumat revoltat unei urechi ce nouă ne va rămâne anonimă. Cealaltă femeie – deloc asemănătoare la o privire mai atentă –, cu mâinile în poală, cu cartea în mâini, va ofta şi va rămâne cu privirea pierdută multă vreme, undeva într-un punct aflat în stânga unei fotografii alb-negru de pe comodă. În poză zâmbesc doi copii, la marginea unui bazin, îmbrăcaţi doar în costume de baie ce le sunt un pic prea mari însă, umede fiind, le stau lipite de trupurile fragile. Braţele subţiri ale băieţelului cu ochelari înconjoară stângaci fetiţa blondă cu piept plat şi codiţe împletite, care e cu un cap mai înaltă decât el. La picioarele lor, acoperite de nisip până aproape de genunchi, tremură din şunculiţele-i de plastic un hipopotam gonflabil.

(...)

Şi cine să mai fie cititorii de temut ai acestei cărţulii, căutând cu lupa şi punând degetul pe frânturi de adevăruri, catalogând detaliile atent imaginate drept minciuni, cititori atât de diferiţi de cei visaţi de orice autor, cei care să se bucure de-o poveste, fie ea şi una ce numai în parte a izbutit să se dezbare de micile realităţi, doar pentru-a încerca să lase spus, în cele din urmă, adevărul cel de nespus?

Bătrânii corectori cu jumătate de normă, colegi ai Corinei, citind cu ochi obosiţi câteva pagini în zori, la cafea, şi mirându-se de volumul lui Sebastian, băiatul mărunţel care obişnuia să-şi predea o dată pe săptămână editorialul şi vreo cronică de teatru, lăsând o foaie scrisă de mână şi plecând cât mai iute, ca să nu dea nas în nas cu nici un coleg? Posibil.

Colegii, foştii colegi ziarişti, preocupaţi la prima oră să îşi citească doar propriile texte, căutând să vadă ce li se modificase şi dacă după schimbări vor fi sau nu daţi în judecată de cei despre care scriseseră iniţial cu alte cuvinte? Puţin posibil. Întreaga poveste, considerau ei, fusese deja spusă cu mult înainte, într-un reportaj însăilat pe-o tastatură şubredă.

Fotograful, un băiat veşnic grăbit, înfulecând dintr-un sandviş cumpărat de la toneta din faţa teatrului, deşi fostul fotograf, i se spusese de atâtea ori, zăcuse în spital cu o toxiinfecţie după ce se-nfruptase din acelaşi loc? Imposibil.

Bursucelul transpirat, răsfoind cartea la fereastră, la umbra afişelor din agenţia mai mereu pustie? Greu de crezut, dar parcă poţi să ştii?

Vecinii din bloc, care erau mai preocupaţi să construiască în grabă propria lor versiune? Aceasta fusese de fapt deja încropită de ei, cărămidă de vorbe pe cărămidă de zvonuri, şi tencuită ba în cuvinte şoptite pe la colţurile proaspăt zugrăvite, ba în fraze întortocheate în fum de ţigară şi aburi de cafele lungi.

Muncitorii în salopete, acum şomeri, dintotdeauna pierde-vară?

Poate redactorul şef, prins mereu între ziar şi drumurile lui la Bucureşti, unde îşi pregătea un doctorat cu nume lung, cuprinzând printre altele cuvintele „politologie” şi „poliloghie”? Poate adjunctul, pe umerii cocoşaţi ai căruia rămânea ziarul când şeful pleca? Poate, poate. El fusese cel care, de îndată ce auzise de carte şi de subiectul ei, pufnise aprig peste cafele, în faţa colegilor, cu un început ce-ar fi fost promiţător, de-ar fi fost urmat de un elogiu adus imaginaţiei: Ce stupid! Ce stupid să scrii despre tine şi iar despre tine. Când ai atâtea subiecte în jur: era chiar în bloc cu el fetiţa aceea care, dusă în saloanele de spital, trezea bătrânii aflaţi în comă; se făcuseră reportaje despre ea şi pe naţional; era povestea misterioasă a ghenei în care, de fapt, cu ani în urmă, fusese găsită moartă femeia de serviciu, cu capul lângă găleată; vă daţi seama, ce ironie?; despre câte şi mai câte n-ar fi putut scrie, nu-i aşa, dar el nu, el de fapt de-aia nu venea nici la şedinţe, refuza să vadă realitatea şi refuza să scrie, el cu teatrul, cu teatrul şi cu ochii pe fereastră...

Şi-apoi, poate, profesorul? Care dispăruse, nimeni nu ştia exact unde, şi despre care se zvonea în bloc că ar fi plecat din ţară şi muncea acum, căpşunar sau cine ştie ce, poate prin Spania? Sau poate caricaturile tuturor acestora, plimbându-se deformate pe străzi, în căutarea unui ochi şi-a unei mâini care să îi mai prindă în vreo poveste? Şalul istovit? Moliile? Licuricii? Jumătatea de lună?

Sau numai praful din mica librărie germană mai îmbrăţişa grijuliu cartea, şi el fiind însă şters cu conştiinciozitate în fiecare luni dimineaţa, de-o tânără angajată, o nemţoaică dolofană cu ochelari, care tânjea după o minunată poveste care s-o poarte departe, dar care căuta această poveste într-un singur fel: lăsându-şi privirea mioapă să se piardă nu prin pagini de cărţi, ci în verdele palid al curţii?

(...)

La groapa de gunoi camioanele munceau de zor, ultimul puseu de tuse al crizei se pare că era pe sfârşite, iar asta o simţea cel mai bine platforma-cântar, care nu mai contenea să se umfle în cifre de fiecare dată când era călcată de roţi.

Astăzi, cel dintâi muncitor se ivise când cerul se destrăma în fâşii portocalii. Abia apucase să-şi tragă salopeta şi cizmele de cauciuc, când îi sună celularul. Era un îndesat din aceia care oricât şi-ar înălţa capul atunci când vorbesc, gâtul tot prea scurt le rămâne, iar cele mai unduitoare dintre consoane li se izbesc şi se frâng de pereţii de carne, ca nişte lilieci bolnavi, în loc să se avânte dinspre vârful limbii înspre buze. În câteva minute, stând crăcănat chiar la marginea gropii, cu aerul unui turist la malul mării scrutând răsăritul, glăsuia încins, continuând o mai veche discuţie, la mobilul său roşu:

–...care-i vesteşte lui Dumezeu idiferet de coseciţe...

Pescăruşii mai auziseră din astea, ba s-ar putea spune că astfel de discursuri le erau la fel de familiare ca şi cele mai aprige sudalme, aşa că îşi continuau nestingheriţi căutarea prin recolta proaspătă de aseară. Un nivel sub ei erau şobolanii, iţindu-şi uneori căpşoarele pe ferestrele neregulate dintre pungi şi cutii, tresărind din mustăţi şi adâncindu-se iarăşi la treburile lor. Iar şi mai jos, acolo se desfăşura gâlgâiala nepăsătoare a timpului.

Încadrarea oficială a gropii fusese limpede de la bun început: „deponeu de deşeuri nepericuloase”. Gâlgâiala, inofensivă în esenţă, era zilele astea doar ceva mai agitată. Cum plouase, cantitatea de lichid pompos numit levigat depăşise media preconizată în norme. Tuburile colectoare făceau faţă, deşi destul de greu. Înghiţeau lichidul zi-lumină şi noapte-întuneric, sorbind de la baza gropii de gunoi tot ce-a fost şi nu mai este.

Astfel că vorbele ultimelor pagini din jurnalul anului trecut, necitite nici de păsări, nici de şobolani, nici de stele, în ultimele lor zile de viaţă, cu venele de litere tot mai destrămate, s-au zvârcolit într-o ultimă inginerie, după ce supravieţuiseră o primăvară şi-o vară, au levitat şi-au levigat, pentru ca apoi să se deşire cu totul, în drumul lor întortocheat spre Instalaţia de Tratare.

26 decembrie 2011

Astfel m-am gândit să îmi închei romanul. Astfel visez c-am rămas, proptit de uşa mea, înăuntru, cu un singur bocanc în picior. Să fi avut puterea să nu mai ies niciodată... Chiar ştiam tot, chiar vedeam tot, orbit cum fusesem de zâmbetul ei de joi dimineaţă. Astfel m-am gândit să-mi închei romanul, căci astfel ar fi trebuit să se-ncheie povestea.

Povestirea aceea şchioapă, se înţelege, de fapt n-am mai terminat-o niciodată; abandonată, lipsită de sens, abia dacă am folosit apoi câteva paragrafe, mereu refăcute; abia învăţam să mă servesc pe atunci, spre final, din îmbelşugatele mese ale realităţii, abia îndrăzneam, şi mereu cu o infinită jenă, cu teamă şi vinovăţie, cu senzaţia acută că fur; încă mă străduiam să inventez, iar când furam, da, ştiam dureros de bine că fur; şi când m-am pornit pe furat, nici că m-am mai putut opri; şi acum, şi acum... Însă acum totul a devenit datorie. O datorie să baţi iarăşi şi iarăşi drumul de sticlă, să cauţi ciobul cel mai curat, să-l înalţi în lumini diferite, şi în aburii zorilor, şi în cenuşa apusului, să priveşti cu atenţie, cu ochii mijiţi, să extragi şi strălucirea din muchii, şi defectul din turnare, şi pata care nu se ia cu nici un chip, oricât ai şlefui în cuvinte.

A trebuit să treacă ceva timp până m-am apucat cu adevărat. Abia astă-vară m-am opintit la primele capitole ale romanului. Şi tot era era devreme, şi tot bâjbâiam căuând drumul. Totuşi, la ce i-ar folosi cititorului să-mi afle neputinţa şi, apoi, momentul precis în care totul a început să ţipe în afară? Neputinţa nefericiţilor e în jurnale; a fericiţilor, în scrisori.

Şi credeam că sfârşitul cărţii va putea fi sfârşitul poveştii? Şi credeam în pedeapsă, acolo unde e loc să se nască fie şi-un strop de plăcere?

Să fi avut puterea cu adevărat să rămân dincolo de uşă, să nu-mi fi pus şi-al doilea bocanc, şi-atunci finalul cărţii chiar ar fi fost finalul poveştii. Dar e fals, fals, mai fals decât cântecul victorios al profesorului. Căci ceea ce s-a petrecut apoi numai aici, în celula mea strâmtă pot mărturisi, fără martori şi fără judecători, ignorând toate vocile, după ce prind în dosar şi aceste ultime pagini. Porunca! Aş putea să revin. Aş urla. Aş scuipa. Dar scuipatul ar fi eliberare, iar eliberarea, vai, cum ar putea ea să fie pedeapsă?...

Schiţă laşă de epilog.

Totuşi, schiţă.

Să înceteze, o dată pentru totdeauna, zăngănitul! Sunt exact zece luni de atunci. Ascultaţi, ascultaţi mărturisirea mea nesfârşită, umbre hrăpăreţe! Şi înghiţiţi totul, până la ultima picătură, o să revin, o să revin la nesfârşit pe text, până la greaţă.

Observasem, de la o vreme, că profesorul nu obişnuieşte să încuie uşa atunci când pleca să o conducă o bucată de drum. Aş fi avut la dispoziţie cel puţin un sfert de oră. De mult, de mult mă chinuia pofta... Ar fi fost minunat, aş fi furat...

Îi vedeam de fiecare dată depărtându-se, grăbiţi ca nişte infractori ce nu trebuiau prinşi, nu trebuiau văzuţi împreună. Şi totuşi, după ce ieşeau de pe alee, mâna lui se întindea mereu după a ei, iar ea nu putea, cum ar fi putut refuza...

Atunci, fără nici un plan prealabil, împins de nimic altceva decât de straturile sedimentate de poftă, de dorinţa mereu înfrânată de a pătrunde în cuibul lor, de a fura ceva, poate rămăşiţele mirosului ei, poate imaginea unei şosete aruncată în vreun colţ, poate o fotografie aşezată deoparte... atunci m-am încălţat, şi-am ţâşnit din casă, şi-am urcat din trei mişcări scara exterioară. Era, într-adevăr, deschis!

Îmi amintesc răcoarea uşii metalice când am tras-o în grabă în urma mea şi m-am lipit de ea cu spinarea, ca un hoţ ce se teme să nu fie ras de raza vreunui far care scanează zona. Câteva clipe şi gata, eram în universul lor. Al meu! Ce conta că pereţii erau diferiţi? Ce conta albul pe care dansau umbrele teilor, câtă vreme siluetele lor erau proiectate pe fereastra mea? Încă era aici mirosul ei şi, dacă închideam ochii şi trăgeam puternic pe nas, mirosul nostru. Mi-am revenit repede şi-am început, ager ca un copoi ardelenesc, să caut. Scotoceala! Şi iată, uitată pe un scaun, căciuliţa ei verde tricotată, cea cu urechi lungi şi şnur inutil. Aha! Atârna pe umărul scheletic de lemn, un ciucure atingea podeaua. Ea era uitucă, ea era împrăştiată, ea era o adevărată artistă când venea vorba de... Şşşş, nu acum, nu aşa. Avem treabă. Hai.

Am înşfăcat-o şi-am dus-o la nas. Mirosul! Al ei. Al nostru. Ah, şi-atunci turnul întreg a fost iarăşi al meu pentru o clipă prelungă. Nici o nevoie să notez! Ameţitoare atingerea lânoasă, caldă, purtând încă fire de-ale ei blonde, lungi, încolăcite sub împletitură.

Extazul îmi fu întrerupt de o tresărire a conştiinţei. Nu, nu-mi puteam permite să zăbovesc. Cu căciuliţa îndesată în sân, sub pulover, aveam s-o zbughesc. Ha, ha! Din trei salturi, mă şi vedeam, aveam să fiu jos, şi-apoi dincolo, cu preţioasa captură. Am apăsat clanţa, am împins uşa. Sunt frânturi în care parcă înţelegi că ceva nu e-n regulă, dar nu mai poţi schimba nimic din rostogolirea prea grabnică a lucrurilor. Am simţit uşa opunându-mi-se, dar credeam că-i doar un obstacol din mintea mea – de parcă furtul în sine trebuia oprit. În următoarea clipă mă opinteam şi mai tare şi gata, s-a produs acea spărtură prin care monstrul avea să ne prăvălească în josul toboganului, cu un strigăt.

Vai, fire de nisip stricând pentru totdeauna ordinea lumii! Ea era uitucă, dar îşi amintea exact atunci când nu te mai aşteptai, ea era vioaie şi sprintenă, ea era mică, dar atât de puternică şi şşş...

Ascultaţi, ascultaţi mărturisirea mea nesfârşită, umbre hrăpăreţe! Şi înghiţiţi totul, până la ultima picătură, o să revin, o să revin la nesfârşit pe text, până la greaţă.

Spune!

Spun.

Atunci, zăngănitul teribil. Uşa s-a lovit întâi de un obstacol molatic; apoi, l-a depăşit deodată, ca un cuţit care trece de pojghiţa rezistentă a pielii şi pe negândite se afundă în carne. Talgerele furtunii, haosul orchestrei. Uşa ricoşând zgomotos din perete. Saltul invizibil, înţeles cu groază. Vizibil, o clipă, doar un capăt al fularului – o mână întinsă.

Cântecelul Alexiei, întrerupt dintr-odată. Ce căuta ea aşa de devreme dimineaţa pe alee? Strigătul ei, transformat apoi în strigătul unui bărbat, o voce animalică, nemaipomenit de puternică pentru un trup aşa de mărunţel. Gura mică, rămasă deschisă şi când sunetul a încetat. Ochii plini de groază. Chipul fetiţei, încremenit aşa, cu trei găuri negre; în această triplă oglindă întunecată am înţeles grozăvia. Trupul Anei strivit pe asfalt, fluture prins greşit în insectarul Oraşului Nou. Şi mintea mea, funcţionând jalnic, ca un tramvai deraiat mergând în paralel cu dublura lui fantomatică ce încă îşi continua drumul iniţial, drumul pofticios de-a lungul şinelor, cum altfel decât căutînd în teribila-i inerţie să reţină toate acele detalii ce mi-ar fi putut fi utile. Iar dincoace, aici, într-un prezent veşnic alunecând pe lângă şină, încremenire şi groază.

Nu ştiu cum am ajuns jos, nu ştiu cine a chemat salvarea. Prin gura ei întredeschisă s-a prelins un firicel roşu şi-un singur cuvânt – căciuliţa... Ea folosea diminutive. Părul ei rece, aproape casant între degetele care o mângâiau febril, degetele mele amestecându-se cu nişte degete străine, ale celuilalt bărbat, ce căuta s-o aline: „Fetiţ, stai cuminte, fetiţ...”. Părul ei zvârcolindu-se în şerpi aurii când o urcau pe targă, când o ridicau în maşină, când trupul ei se înălţa în muzica sirenelor. Din buzunare îi căzuseră ghiocei ofiliţi.

(...) Aşa ar putea fi, după multe rescrieri, cel din urmă capitol. Măcar un epilog.

Dar la ce bun, umbre hrăpăreţe? De foamea mea? De foamea voastră?

28 decembrie

Nici el, nici eu, n-avem unde ne muta. Mama Clapoancă vine o dată pe săptămână, cu mâncare. Din primăvară încoace, n-a lipsit o dată. Borcane cu ciorbă, cutii de margarină în care pune două sarmale şi-un boţ de mămăligă. Îmi bate în geamlâcul tăiat în perete, chiar în locul codului de bare, prin mărinimia primăriei care a binevoit să înghesuie alţi nemernici între noi. Clapoanca mi-e gardianul care crede că mi-a devenit prieten, de milă, de silă... Îi deschid. Văd soarele. Pe ea nu o privesc niciodată în ochi. Iau printre gratii borcanul cu ciorbă, îl golesc fără să mă mai întreb cum de mai există o persoană căreia să îi pese de un netrebnic ca mine. Îl recuperează la plecare. În tot timpul ăsta, aşteaptă pe bancă, până terminăm, şi eu şi profesorul. De-acum, nu mai urcă. Uneori vine cu un căţel alb, care latră la oricine trece. De obicei, n-am chef să spăl borcanul; i-l înapoiez aşa, unsuros, dar asta nu pare s-o deranjeze. Asta sunt, un netrebnic. E bine să se ştie. E bine să se consemneze. El era un netrebnic. Ea era o ştrengară. Şşş... Ascultaţi!

Profesorul cântă. E cântecul unui nebun. Sau or fi ceilalţi? Nu, el e, el cântă aşa. Şi eu scriu, scriu, dar eu nu mai există. Totul este şi va fi la persoana a treia. Pe ultima copertă voi cere să fie scris limpede: „Nu e autoficţiune”. Autorul va ţine să precizeze din capul locului, ca să nu existe confuzii. Autorul va privi din josnicia mansardei răsturnate a turnului, peste lumea întreagă. Nu e autoficţiune, va fi o poveste la persoana a treia. Voi îngloba noi şi noi fragmente, detalii nebănuite, acoperind, descoperind, voi compune din bucăţele portretul magnific al Anei – Anna, Anna, lasă ciupercile! – voi reface cu mare migală, orbecăind pe drumul de sticlă, asta ar trebui să mă ţină ocupat până în primăvară. Apoi poate voi traduce în germană. Iarna e grea aici la mine-n celulă, soarele abia dacă bate jumătate de oră, după prânz. Muzica lor e proastă, e prea veselă, e muzica ignarilor şi-a cocalarilor. Şi barele, barele proiectate înnebunitor pe pereţi, în zig-zag-uri codificate ce se cer urmărite, descrise, încâlcindu-se tot mai tare pe măsură ce le priveşti mai intens căutând să pricepi preţul, ticăloasele... Şi zăngănitul, mereu zăngănitul. Prin mai, probabil voi trimite totul unei edituri occidentale, acolo unde Oraşul Nou, cu turnurile sale, şi toate acestea le vor părea atât de exotice! Nu, nu e autoficţiune, vor exclama încântaţi cititorii. Ce idee, ce construcţie!

Ce iluzorii plăceri, ce reale păcate! Scurtează-ţi lanţul, fă-l să-ţi intre în carne!

Ascultaţi, ascultaţi mărturisirea mea nesfârşită, umbre hrăpăreţe! Şi înghiţiţi totul, până la ultima picătură, o să revin, o să revin la nesfârşit pe text, până la greaţă.

Eu stau în celula mea, eu scriu, eu voi scrie şi rescrie la nesfârşit o poveste despre cum nu puteam să scriu o poveste, în care povestesc despre un om incapabil să ducă la capăt o poveste, o pedeapsă, o poveste, o povară, o poveste, o povară, o potoamnă...

(selecţiuni din romanul „Priviţi în cameră!”)