Iulian CIOCAN

Tuşa Frosea

(fragment de roman)

 

     Din cauza sacoşelor grele, bucşite cu dovlecei şi cartofi, pasul alergător al tuşei Frosea amintea de mersul legănat al pinguinilor. Femeia se grăbea, gîfîia, iar sudoarea îi brobonea fruntea încreţită. Trebuia să ajungă cît mai curînd acasă. Fiecare minut era de aur. O vecină i-o luă înainte, aruncîndu-i din mers: “Mai răpidi, Frosea, mai răpidi, că începe imediat…” O trecură fiorii: dacă va întîrzia? Se opri cîteva clipe pentru

a-şi trage răsuflarea sub un panou de afişaj pe care scria ПЕРЕСТРОЙКА! ГЛАСНОСТЬ! ДЕМОКРАТИЗАЦИЯ!, apoi îşi continuă cursa istovitoare. Un bărbat, cu o sticlă de coniac subsuoară, ţîşni dintr-o alimentară, urcă într-o maşină care porni în trombă. O mamă îşi trăgea după sine fetiţa plîngăreaţă, încăpăţînată, somînd-o să se mişte mai repede. O gospodină electrizată îi strigă de la balcon soţului – care bătea covoarele în curte – să lase totul baltă fiindcă “stă sî înceapî”. Toţi trecătorii alergau spre casele lor. Străzile redeveneau cu repeziciune pustii ca în toiul nopţii. Ceva extraordinar plutea în aer. Oraşul obosit de aşteptarea chinuitoare jinduia clipa izbăvitoare.

     Cînd, în sfîrşit, tuşa Frosea ajunse lîngă blocul în care locuia, afară nu mai era ţipenie de om. Liniştea era aproape deplină. Se auzea numai scîrţîitul unui scrînciob din care sărise un minut înainte o fată mînată de o dorinţă arzătoare. Pătrunsă de un presentiment rău, tuşa Frosea urcă scările cu ochii boldiţi. Sacoşele pline, imense, îi tăiau palmele bătătorite. Împinse, cu umărul, uşa apartamentului şi se prăvăli – lac de sudoare – în antreul obscur în care se îngrămădeau pantofi, sandale şi cizme din diferite vremuri. Tolănit într-un fotoliu, soţul se holba la ecranul televizorului. Auzind zgomotul din antreu, bărbatul strigă nemulţumit: “Şi ti mocoşeşti atîta, fa?! O-nşeput Isaura!” Tuşei Frosea i se strînse inima: ratase secvenţe preţioase din drama nesfîrşită a sclavei Isaura! Şi simţi dintr-odată o ciudă pe care nu o mai cunoscuse în lunga ei căsnicie. Îl privi pe soţ cu o ură surdă. De ce, îşi zise, trebuia numai ea să facă piaţa? De ce numai ea trebuia să care sacoşele grele? Şi, întrînd în cameră, se răsti prima oară la soţul care rămase tablou: “Dar tu, măi Vova, di şi nu vrei să mă ajuţ? Sau numai eu trebuie sî cumpăr mîncare?!”

                                                     * * *

    Cînd, într-o seară ploioasă din toamna anului 1988, tuşa Frosea îi remarcă pe sticlă pe eroii primei telenovele latinoamericane difuzate de televiziunea sovietică, o încerca o durere acută de măsea. Însă anecdota  filmului fu într-atît de palpitantă, încît, spre sfîrşitul episodului, îi luă durerea cu mîna, cum nici un anestezic n-ar fi făcut-o. În viaţa ei nu mai văzuse tuşa Frosea ceva mai fascinant. Niciodată nu mai simţise atîta nelinişte lăuntrică după vizionarea unui film. Era mişcată de parcă o rază de soare îi străbătuse întreaga fiinţă. Filmele sovietice nu mai contau. Rămîneau, fireşte, acelea indiene – o pasiune mai veche a ei –, dar în telenovela latinoamericană totul era altminteri:  muzica mai exuberantă, vegetaţia mai luxuriantă, atmosfera mai dramatică, întîmplările mai autentice iar relaţiile dintre personaje mai complicate. Ulterior, la aceste trăsături distinctive se vor adăuga suspansul mai lung şi finalul mereu amînat şi mai imprevizibil. O durea sufletul de mila sclavei Isaura – o fată frumoasă şi cuminte, asuprită de un latifundiar cîinos cu numele de Leoncio. Stăpînul nu numai că o exploata abuziv, nu doar o înjosea, ci şi îi făcea apropouri supărătoare. Însă Isaura avea tărie de caracter şi nu accepta să se culce cu asupritorul, fiindcă îl iubea pe un om liber – Tobias –, căruia gelosul şi tiranicul Leoncio îi purta pică. După fiecare episod vizionat, tuşa Frosea simţea nevoia să le împărtăşească prietenelor sentimentele care o covîrşeau. Participarea emotivă la frămîntarea eroilor o împingea spre dezbatere. Se întîlnea, în curtea blocului, cu Viorica Ionovna şi Olga Leonovna pentru a vorbi ceasuri întregi despre drama Isaurei. Se întindeau cu vorba acolo şi alte gospodine ale tranziţiei. Tuşa Frosea era mereu oripilată de suferinţa sclavei braziliene.

    “Săraca Isaura, cum poati trăi ea în robie? Cum poati suporta cruzimea banditului Leoncio?” îngîna, ştergîndu-şi lacrimile, tuşa Frosea.

    “Ai dreptate, Frosea. Vai şî amar de pielea ei…” ofta din greu Viorica Ionovna, ţinîndu-i isonul.

    În schimb Olgăi Leonovna îi plăcea să-şi zădăre prietenele: “N-o mai jeliţi atîta! Că n-o duce chiar foarte rău… O ţineţi întruna cu robia. Dar ce folos că eu sînt liberă, dacă n-am fost niciodată mai departe de Koblevo? Am bani să plec acum în Brazilia? Nu am. Şi dacă i-aş avea,  mi-ar permite autorităţile?”

    Pe chipul tuşei Frosea se aşternea un aer perplex: “Şi tot spui, Oliga? Îţi dai sama ce înseamnă să fii rob? Îi adevărat că nu trăim ca în sînul lui Avram, dar măcar sîntem liberi. Iar acum, cu perestroika asta, poţi vorbi şi vrei… ”

   Aici intervenea implacabil o veterană de război care avea convingerea că Gorbaciov e un agent provocator şi un lingău al americanilor.

    “Cu perestroika asta o să ajungem la sapă de lemn! O să ajungem să-i invidiem pe robii lui Leonsio! O să vedeţi, nu mai e mult pînă acolo!” le avertiza veterana de război şi discuţia ajungea într-un punct mort.

     Cel mai zguduitor episod fu al paisprezecelea. Leoncio cel crud îi întinse o cursă lui Tobias. Iubitul Isaurei se lăsă ademenit şi fu mistuit de flăcări într-o clădire dezafectată. Moartea lui Tobias era o nedreptate strigătoare la cer! Cum putuse fi atît de credul? De ce trebuia să moară? De ce ea trebuia să se despartă de un personaj îndrăgit? Urmau alte episoade şi tuşa Frosea nu-şi imagina cum poate continua povestea fără Tobias. În noaptea aceea, tuşa Frosea n-a mai putut aţipi. S-a zvîrcolit în pat pînă-n zori, stîrnind mînia soţului. Acesta trebuia să plece dis-de-dimineaţă la uzină şi-l înjură în sinea sa pe nesocotitul erou al telenovelei. După ce soţul, cu ochii roşii de nesomn, ieşi din casă, trîntind uşa, Frosea sări din pat şi o sună pe Viorica Ionovna.  

    “Ce-o să facă oare acum Isaura? Crezi că va mai putea trăi fără Tobias?”

    Viorica Ionovna fusese şi ea profund bulversată de moartea intempestivă a iubitului Isaurei: “Of, Frosea, e o adevărată catastrofă. Sărmănica de ea era distrusă. Ai văzut ce faţă avea? Şi ştii… mă tem că poate fi şi mai rău…”

     “Ce vrei să spui?”

     Viorica Ionovna tăcu preţ de cîteva secunde, oftă, apoi spuse cu voce înăbuşită: “Mă tem, Frosea, mă tem că Isaura va ceda în faţa lui Leoncio…”

     Tuşa Frosea simţi că i se taie răsuflarea. Gîndul că Isaura ar putea să se tăvălească cu ucigaşul lui Tobias era de-a dreptul insuportabil.

     Dar şi mai mult o speriară pe tuşa Frosea  reflecţiile Olgăi Leonovna. Acesteia nu numai că i se păru plauzibilă supoziţia sinistră a Vioricăi Ionovna, ci şi i se înrădăcinase convingerea că Isaura trebuie negreşit s-o lase mai moale: “Păcat că Tobias a murit. Dar haide să fim sincere, Frosea, şi s-o spunem pe şleau că el era cam pricăjit şi mititel pe lîngă Leoncio. Nu pricep cum a putut Isaura să-l iubească. Poate că o să te superi, dar eu cred că Isaura asta va fi proastă dacă nici acum nu-l va dori pe Leoncio. E înalt, afurisitul, şi are ochi frumoşi…”

     “Dar… înţăleji cî el vre numai sî se culce cu ea? Înţăleji că nu o va lua de soţie?” bîigui tuşa Frosea.

     Olga Leonovna înţelegea, dar nici nu întrezărea o alternativă mai îmbietoare.

     Toată ziulica tuşei Frosea îi stătuse gîndul la alegerea pe care urma s-o facă Isaura. Încercînd să ghicească intenţiile nefericitei sclave, uitase să pregătească mîncarea pentru cină. Apoi, după ce îşi aminti şi trebălui o vreme în bucătărie, uitase de antricoate şi le-a ars. Flămînd şi obosit, soţul se întoarse cu puţin timp înainte să înceapă episodul 15, care promitea să fie lămuritor în multe privinţe. Se duse iute în bucătărie, văzu carnea scrumită din tigaie şi înjură de mama focului: “Undi, blea, îi mîncarea?” Tuşa Frosea se catapultă din fotoliul în care aştepta febril începutul episodului. Se simţea vinovată, îi spuse că îi prăjeşte imediat nişte ouă şi încercă să-i explice că de vină e moartea lui Tobias. Nenea Vova bolovăni ochii, apoi răcni: “Băi, muiere proastă şi eşti, cum, blea, sî mănînc eu ouă după şi am lucrat ca un cal tătî zîua? Şî cum, blea, să nu înţăleji că actoru n-o murit? O murit gheroiu, fa!”

    Tuşa Frosea îşi plecă capul. Ea nu putea şi nici nu voia să distingă actorul de personajul interpretat de actor.

 

                                                * * *                  

     Tuşa Frosea, nenea Vova şi fiul lor Valeriu locuiau de-o viaţă într-un apartament comandat de 42 metri pătraţi. Blocul de locuinţe fusese dat în folosinţă în 1953, anul morţii lui Stalin, şi împlinea – în toamna în care tuşa Frosea descoperea America Latină iar Valeriu se întorcea din armată – 35 de ani! Ca oricare altă stalinkă, îmbătrînise înainte de vreme, dar tuşa Frosea era mulţumită: să ai un apartament, fie şi comandat, în Chişinău, să fii orăşean nu era puţin! Necazurile Isaurei îi întăriseră această convingere. În comparaţie cu suferinţele sclavei braziliene, problemele ei erau floare la ureche. Da, soţul ei devenise cam irascibil de la o vreme încoace, ba chiar se îmbăta clei uneori şi-i striga să se ducă în pizda mă-sii, dar parcă puteai să compari aceste mici excese cu ferocitatea diabolicului Leonsio. Tuşa Frosea ştia că bărbatul ei era în esenţă un om bun şi milos. Da, apartamentul lor comandat devenise parcă mai strîmt după ce, în anii ’90, Valeriu le aduse nora borţoasă pe cuptor şi mai ales după naşterea nepotului, pe care tuşa Frosea îl luă în primire pentru a nu periclita studiile tinerilor părinţi. Dar Isaura nu avea nici măcar un şopron al ei! Da, după ce strigase zile în şir “Unire, moldoveni!” împreună cu Olga Leonovna, împreună cu miile de oameni adunaţi în piaţa din centrul oraşului, tuşa Frosea se simţi înşelată de “românizatorii” care lăsaseră uitării economia. Uneori nu mai aveau bani de coşniţă iar tuşa Frosea, o jumătate de an, a vîndut în stradă conserve de peşte pe care le cumpăra la un preţ mai scăzut dintr-un magazin de la celălalt capăt al urbei. Căratul conservelor s-a terminat brusc într-o zi ploioasă de toamnă în care tuşa Frosea, chircită de durere, se prăbuşi, cu sacoşele pline, într-o băltoacă imensă. Medicii Salvării, care au dus-o la spital, îi identificară o banală hernie de disc. Dar parcă robii loviţi cu biciul pe plantaţii o duceau mai bine? Adevărat că uzina nu-i mai dădea salarii la timp lui nenea Vova şi chiar l-a concediat în cele din urmă, deşi omul nu ieşise încă la pensie. Însă robii lui Leoncio nici nu visau să aibă vreodată salarii şi pensii!

    Şi tuşa Frosea era mulţumită. Gîndindu-se la viaţa Isaurei, Mariei, Leticiei, la viaţa altor eroine ale telenovelelor latinoamericane, tuşa Frosea se pătrundea de adevărul că avea o soartă aurită. Exista, ce-i drept, o mică dramă: telenovelele se sfîrşeau cînd păreau să nu mai aibă un sfîrşit şi cîteva zile femeia se simţea debusolată. Dar începea neapărat un nou serial şi tuşa Frosea îşi recăpăta prezenţa de spirit şi optimismul. Totul era bine! Ar fi fost de-a dreptul feeric ca şi Isaura - Maria -  Leticia  să învingă greutăţile sorţii, dar asta, nu se ştie de ce, era imposibil. Şi tuşa Frosea le compătimea.

   Într-una din zile, i se furişă totuşi în suflet o îndoială. Îşi aminti de prietena Isaurei – bucătăreasa Januaria, negresa care gătea mîncare din zori şi pînă-n noapte şi care o alina pe Isaura. În mod ciudat, deşi era sclavă, deşi muncea pe brînci, Januaria era senină şi smerită. Ea îl ura pe Leonsio, dar nici nu încerca să i se opună. Îi spunea Isaurei să fie răbdătoare, căci cîndva va fi bine. Ciudată sfătuitoare! Inexplicabilă resemnare! Tuşa Frosea era nedumerită. Cum putea fi această negresă împăcată cu soarta? Păi, era la îndemîna ei să-i pună nişte otravă în mîncare latifundiarului şi să scape de asupritorul crud! Dar Januaria nu făcea nimic. Era culmea absurdităţii. Se temea de consecinţe? Sau poate… îi plăcea viaţa de sclavă? Asta chiar ar fi fost de rîsul curcilor! Altceva era la mijloc, fireşte, numai că tuşa Frosea nu înţelegea ce anume…

 

                                                * * *

     Ieşind într-o seară la balcon pentru a căuta un lighenaş printre vechiturile îngrămădite acolo, tuşa Frosea aruncă o privire în curte. Era frig şi mîzgă. Oamenii se aciuaseră prin casele lor. Un bomj bărbos scotocea în gunoiul din pubelă. O cioară croncăni trist într-un copac golaş. Blocul de locuinţe de vizavi părea o cazarmă adormită. Totul era cenuşiu, şters.

     Dintr-odată tuşa Frosea avu o revelaţie. Înţelese de ce o apucau de ochi peisajele sud-americane: ele nu conţineau cenuşiul. Culorile Lumii Noi erau vii, frapante! Universul Isaurei, cu oceanul lui azuriu, cu fructele exotice şi palmierii umbroşi, cu papagalii zurlii şi plajele scăldate în lumina orbitoare a soarelui, era fermecător! Nu, nu putea Moldova, cu iernile ei lungi, friguroase, să facă faţă Lumii Noi. Apoi, aproape imediat, tuşa Frosea fu încolţită de stupoare: dar cum putea exista sclavia în acel univers paradiziac? Cum putea să apară exploatarea omului în mijlocul acelei frumuseţi? Era o nepotrivire flagrantă pe care tuşa Frosea n-o pricepea nici în ruptul capului. Îi plăcea clima Braziliei, dar o îngrozea sclavagismul. Brusc tuşa Frosea se lumină: păi, Isaura şi toţi ceilalţi robi aparţineau unei lumi apuse, acum în Brazilia nu mai exista sclavie! Or ea, cîţiva ani buni, trăise cu sentimentul că Isaura îi era contemporană, că suferinţele sclavei ţineau de viaţa prezentă. Mai mult, şi dramele noilor latinoamericani, ale eroilor epocii actuale, tuşa Frosea le văzuse prin prisma suferinţelor Isaurei. În mod inexplicabil, toţi eroii nedreptăţiţi ai telenovelelor fuseseră pentru tuşa Frosea nişte “sclavi”. Această nouă revelaţie o buimăci. “Evadarea” Isaurei într-un alt plan temporal o neliniştea. Tuşa Frosea voia cu toată fiinţa ca  ea şi Isaura să aparţină aceluiaşi Timp, aceleiaşi clipe…

                                            fragment din romanul Tărîmul lui Saşa Kozak

Alexandru Vakulovski

 157 de trepte spre iad

Salvaţi-mă la Roşia Montană

(fragment de roman)

 

Te plimbi prin liniştea din galeriile din Roşia Montană. Eşti doar tu, piatra şi apa care te înconjoară. Încerci să eviţi noroiul de pe jos, pentru că ştii că dacă te atinge nu-l vei mai putea scoate din haine. Dar degeaba, pentru că noroiul e plin, culmea, de aur, argint, fier, cupru, zinc, arsenic şi nu e doar la picioare, dar şi sus, deasupra capului, de unde îţi curge în cap ca nisipul dintr-o clepsidră.

E o linişte dubioasă, pentru că poţi distinge mii de voci de copii, femei şi bătrâni care vor să-ţi spună ceva, îţi şoptesc la ureche încontinuu, ţipă, le auzi, dar nu le poţi înţelege şi te gândeşti că poate cândva vei putea descifra măcar o singură propoziţie din rumoarea liniştii. Simţi mirosul transpiraţiei morţilor, dacă atingi pereţii le simţi ultimele zvâcniri ale vieţii. Le simţi grijile, disperarea, visele oarbe şi speranţele.

 Sunt prea multe aici, aşa că singurătatea nu e o problemă în mine. Din contra, dacă încerci să te protejezi de voci şi de la ce vor să-ţi transmită, oboseşti, de parcă ai fi într-o mulţime gălăgioasă, în care fiecare vrea să spună ceva.

 Apoi ca dintr-un uter ieşi afară prin vaginul celor 157 de trepte. Vezi că în tot acest timp deasupra ta au fost pietrele funebre romane, pietrele tale, cioplite cu mult, mult înaintea naşterii tale. Te miri cum de ai reuşit să ieşi, dacă deja aveai mai multe pietre funerare deasupra capului.

 Mai sus, şi mai sus, acum vrei să fii deasupra Roşiei. Dar drumul e foarte greu, pentru că pereţii caselor în paragină te apasă, parcă vor să se răzbune înainte de-a fi băgate înapoi în pământ - înmormântare legitimată de plăcuţe albastre bătute în cuie pe pereţi. Oamenii sunt ciudaţi, când te văd se opresc şi te conduc cu privirea, se uită lung, de parcă ar vedea pentru prima dată un om. E ceva obişnuit aici în Roşia. Fiecare om e studiat atunci când apare, gâturile se sucesc de parcă ar vedea o fantomă. Aşa fac şi şoferii, scad din viteză şi te urmăresc chiar şi atunci când deja te-au depăşit.

Treci pe lângă bisericile părăsite: greco-catolice, ortodoxe, unitariene, reformate, romano-catolice… - care încă au altfel de plăcuţe, de monumente istorice, dar oricum, fiind în hora celorlalte case cu plăcuţe albastre, ele cedează, vezi şi auzi cum plesnesc, cum sunt atacate de păianjenii mai vii şi mai activi ca oricând altă dată. Crucile de pe biserici, acolo unde încă au mai rezistat, scârţâie apropiindu-se în fiecare moment de pământ. Golurile din biserici sunt mai apăsătoare decât golurile de sub picioare. Pentru că mergând prin Roşia ai impresia că mergi pe o bulă de săpun, căci sunt peste tot mine. Nu ştii când te poţi prăbuşi.

Mersul prin cimitire e ca o pauză de respiraţie, ca o eliberare. Dar eliberarea scade în loc să crească, pentru că cimitirele din Roşia nu sunt crescătoare, cum ar fi normal, ci descrescătoare, în fiecare zi fiind eliberate de cel puţin un mort-doi…

 Tăurile te urmăresc ca nişte ochi atunci când treci pe lângă ele. Din când în când câte un şarpe se opreşte pe oglinda apei şi îţi aruncă priviri scurte. Dacă vei intra în apă te vei simţi ca într-un corp străin care în orice moment te poate înghiţi.

 Urmează pădurea. Te bucuri că aici nu vei întâlni oameni, sau - foarte puţini. La rădăcinile brazilor şi pinilor vei vedea pălăriile gălbeneilor şi crăiţelor. Cu cât vei înainta mai mult cu atât vei vedea mai multe mure, pe care le vei strânge între buze, iar seva lor roşie îţi va curge pe barbă şi pe gât.

 Sus te vei simţi în largul tău. Căci trebuie să fii ghinionist dacă şi acolo vei da de oameni. În schimb vei fi înconjurat de miliarde de afine. Vei fi la mijloc şi asta îţi va da un sentiment răcoros al libertăţii. Dar sus, cel mai sus, te vei mira când vei simţi un miros pestilenţial şi mii de muşte te vor înconjura. Dar nu tu eşti ţinta, ci alte ciuperci, care atrag prin mirosul sevei pe care o emană roiurile de muşte.

 Sunt nişte ciuperci - Phallus impudicus sau buretele pucios - un condiment nelipsit pentru farmecele de dragoste şi nu numai. Denumirea ciupercii spune tot, ciupercile puturoase şi gelatinoase au forma pulelor şi se ridică neobosite, până toamna târziu, când se fleşcăiesc – spre cer.

 De sus cobori printre afine şi Phallus impudicus până la punctul zero al Roşiei Montane, centrul comunei. Ca o copertă a unei cărţi, piaţa, dar şi întreaga comună, e încoronată cu peretele unei case ruinate. Da, doar un perete. Nu există nici un fotograf care a trecut prin Roşia Montană şi să nu fi pozat acest perete. Te aşezi pe fereastra peretelui şi nu ştii încotro s-o iei. Spre comună sau înapoi, acolo unde cândva era casa întreagă.

 (…)

 Se spune că beţivii au un Dumnezeu al lor. De fapt n-au nici un Dumnezeu. Îl au pe Omul de Gumă. Sau cel puţin pentru roşieni e rezervat Omul de Gumă. De Omul de Gumă sunt legate poate cele mai amuzante istorii din Roşia Montană. Amuzante, dar nu pentru beţivi, ci pentru restul.

 Eu îl ştiu de mică pe Omul de Gumă. Nu pentru că m-aş fi apucat de băut de mică, nu, asta s-a întâmplat mult mai târziu... L-am cunoscut cam după ce i-am întâlnit pe pitici şi pe Cavaler.

 De fiecare dată când bunicul nu mai apărea acasă şi se făcea târziu, bunica şi mama mă trimiteau La Popice să-l aduc. De multe ori nu era acolo şi eu rămâneam printre beţivi să-l aştept. Cel mai adesea el era la vreo soţie de beţivan care chiar în acel moment era La Popice. Bunicul uneori apărea, alteori nu. De fapt nici nu prea conta pentru mine. Din start ştiam că voi lua bătaie. Ori de la bunica, ori de la el.

 Cât aşteptam, beţivii n-aveau nici o treabă cu mine. Mi se părea un pic ciudat şi chiar îmi plăcea printre ei, spre deosebire de soţiile lor care nu-şi lăsau copiii să se joace cu mine. Beţivanii îmi dădeau să beau bere, dar mie nu-mi plăcea. Câteodată îmi luau câte-un suc şi îmi dădeau gumele şi bomboanele pe care le primeau rest.

 Între timp eu îi buzunăream. Pentru că oricum ştiam că-şi vor pierde banii ori jucând cărţi, ori la popice, ori pe băutură, ori pe drum. Aşa că mai bine îi luam eu direct. Le luam şi brichetele şi ţigările. Nu ştiu de ce, pentru că nu fumam, dar mi se păreau frumoase, ca nişte jucării...

 Într-o seară când deja mă gândeam că o să trebuiască să mă întorc acasă fără bunic, deci că voi lua bătaie de la bunica, după ce îmi primisem guma şi le furasem destul beţivanilor, l-am văzut în sfârşit apărând şi pe bunicu’. Avea ochii tulburi, semn că primise palincă de la femeia de la care venea...

 S-a aşezat lângă mine. În sat el nu mă bătea, nu ştiu de ce. Bătaia îmi era rezervată întotdeauna acasă. Poate că îi plăcea atât de mult să mă bată că îşi lăsa această plăcere doar pentru el, nu vroia s-o împartă cu nimeni.

 A cerut palincă şi a început să discute cu beţivanii despre aur, despre fostul şi viitorul primar, despre soţiile beţivanilor care nu erau de faţă. La un moment dat bunicul nu mai putea vorbi. S-a ridicat brusc de la masă şi a ieşit val-vârtej din bar. Eu l-am urmat. Deşi era bine printre beţivani, nu vroiam să rămân şi să primesc bătaie de la ambii bunici...

 Bunicul mergea mârâind dintr-o parte în alta a drumului. Nu prea mai ştia să articuleze. Atunci mi s-a părut că aud nişte sunete ciudate. Ca o minge plină cu nisip pe care o trânteşti jos şi ea doar încearcă să se ridice înapoi, dar degeaba. M-am uitat în spate. De noi se apropia ceva ce părea că seamănă cu un copil, doar că se mişca de parcă ar fi adult. Ne-a ajuns din urmă. Când era lângă mine, fiinţa mi-a arătat toţi dinţii imenşi de aur.

 Chiar şi beat, bunicul era destul de sprinten, aşa că nimeni nu îşi încerca norocul. Câţiva l-au prins pe bunic în pat cu femeile lor, dar şi în curul gol el reuşea să fie mai tare ca ei. Unii dintre soţii înşelaţi s-au ales cu maxilarele rupte, alţii pur şi simplu trântiţi la podea cu bunicul pe ei dându-le palme în cap. Cel mai bine au ieşit cei care aşteptau să iasă din casă. Apoi ei puteau să facă orice cu nevestele lor. Pentru că erau ale lor.

 Omul de Gumă a sărit direct pe bunic şi el s-a lovit de un gard. Fără să-i dea prea mult de gândit, Omul de Gumă l-a trântit rapid de vreo patru ori pe bunic în noroiul roşiatic. Bunicul a reuşit să smulgă o scândură din gard şi l-a nimerit pe Omul de Gumă în cap. Omul de Gumă nu s-a ferit. Scândura a sărit înapoi din capul lui direct în capul bunicului, care a picat jos ca împuşcat.

 După asta Omul de Gumă ne-a condus acasă. De mine nu s-a atins, doar din când în când mă privea. În schimb pe bunicul îl arunca din gard în gard. A intrat şi în curte şi l-a trântit direct pe scările din faţa uşii.

 Eu am intrat în casă, m-am băgat sub plapumă, am închis ochii şi am început să-i aştept cu nerăbdare pe pitici şi pe Cavaler.

 De atunci am tot auzit de Omul de Gumă. Din când în când mă şi întâlneam cu el când eram în preajma vreunui beţiv. Omul de Gumă îngrozea chefliii din Roşia Montană. Îi vedeai a doua zi vineţi, zgâriaţi. Şi povesteau despre Omul de Gumă. Mulţi râdeau de ei.

- Mai puţin să bei, beţivanule, şi nu te întâlneşti cu nici un Om de Gumă, dacă ştii drumul spre casă...

 Iar bunicul după câteva întâlniri cu Omul de Gumă s-a lăsat de băut. Nu că nu ar bea deloc, cum să nu se bucure de palinca de 60 de grade din Roşia? Dar a lăsat-o mai moale cu beţiile şi s-a dedicat în totalitate nevestelor din comună.