Mihail Vakulovski

Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori

Coperte: Ştefan Doru Moscu

(fragment din partea a II-a a rockmanului Tovarăşi de cameră,

Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2015)

Adrian mi-a zis că s-a întîlnit cu Mikealangelo, a trecut prin Chişinău şi a citit poezii de-ale mele, le-a dus magistrului lor de la Braşov, tătucul Şcolii de la Braşov, şi ăla i-a zis că vrea să mă vadă. S-a înţeles cu Mikealangelo să ne întîmpine în gară, mai ales că-i apăruse cartea şi voia să-şi facă o lansare la Braşov, unde îşi luase licenţa şi de unde era şi prefaţatorul – prozatorul teoretician George Crăciun. Am luat trenul, la gară au venit şi redactorul şef cu directorul „Contraconfortului”, care i-au dat nişte exemplare pentru scriitorii braşoveni, pe drum Adrian mi-a zis că i-a întrebat de ce nu-mi publică articolul şi au zis că… mă au în vizor, la graniţă vameşul m-a întrebat unde mă duc.

- În vizită, am zis.

- Tu ce ai acolo?

- Cărţi, a zis Adrian.

- Nu ştiţi că n-aveţi dreptul să comercializaţi atîtea cărţi, ce faceţi, domnu’, bişniţă?

- Eu sînt scriitor! s-a răstit Adrian şi toţi oamenii din compartiment s-au întors spre noi.

Am coborît în Iaşi, am aşteptat cîteva ore pînă la trenul care trecea prin Braşov, „trenul foamei”. Eram prima oară cînd călcam pe pămînt românesc, n-a fost o prima dată prea plăcută, era noaptea, gara era plină de copii ai străzii, de care nu vedeai în Chişinău, aurolaci care suflau, nu ştiu de ce, într-o pungă, cerşetori care ţi se băgau în suflet, paraşute decăzute la maximum, beţivi agresivi, tot felul de oameni, iar Adrian era tare trist, apatic şi foarte obosit. În schimb era în aşteptarea spectacolului, ştia că profu’ la care ne duceam, poet şi teoretician, e foarte răutăcios cu poeţii tineri. L-a picat şi pe el la un examen şi din cauza lui nu mai scrie acum poezie – la un cenaclu l-a desfiinţat şi atunci a hotărît că nu mai are rost să scrie poezie. Drumul a fost lung, mai lung decît dacă aş fi traversat Moldova de la sud la nord, de-a lungul „strugurelui”, dar am nimerit într-un vagon cu o babă care tot spunea bancuri, în special despre canibali, ceea ce-l dispera pe Adrian („La ce se gîndeşte un canibal cînd vede o femeie gravidă? – La Kinder cu surprize”). Nu ştiu de ce înclinase la tema asta, dar turuia întruna: „Un canibal se plimba pe plaja de la Mamaia, unde vede o mulțime de femei goale. Ce fac femeile astea aici? – întreabă. Se prăjesc la soare. Da’ ce, crude nu sînt bune?”; „Care este mesajul de întîmpinare pe aeroportul din Ţara Canibalilor? – Bine aţi venit, mînca-v-aş”!

În gara din Braşov nu era nici urmă de Mikealangelo. La început încercam să-l încurajez pe Adrian, tot mai deprimat, că poate că-i pe drum, c-a pierdut autobuzul, că nu-i nimic dacă aşteptăm şi noi un pic, ia ce munţi faini se văd, şi aerul e foarte curat, chiar dacă rece, şi chiar şi cerşetorii par mai manieraţi decît cei din Iaşi, uite cum cere ăsta bani de cafea: „Vă supăraţi dacă-mi oferiţi şi mie, un bătrîn sărman, un leu pentru o cafeluţă, şefu’?”. Dar la un moment dat începeam să mă îndoiesc de existenţa vreunei înţelegeri între cei doi foşti tovarăşi de cameră, încă nu-l cunoşteam prea bine pe Mikealangelo, nu eu fusesem coleg de facultate şi de grupă cu el.

- Băi Adrian, sigur aţi vorbit să ne aştepte?

- Da sigur, gigantule, m-a sunat şi ne-a invitat, apoi te-am căutat pe tine, ne-am înţeles cînd să ne ducem, m-a sunat iar, i-am spus data şi ora cînd vom ajunge, şi-a însemnat, că l-am pus să-şi noteze. A zis că avem unde sta, că locuieşte singur într-o casă din Codlea.

- Atunci nu-ţi fă probleme, poate că a pierdut trenul din Codlea şi va veni mai tîrziu.

- Simt eu, băi gigantule, că pe poet îl doare în cur de prieteni, el are treburile lui, problemele lui, să vorbeşti cu el sau cu chioşcul ăla gol e cam acelaşi lucru, crede-mă, presimt eu că n-o să vină poetul…

- Lasă, băi Adrian, ce dacă întîrzie juma’ de oră… Nu are telefon?

- N-are.

- Ai adresa lui?

- Nu, că a zis că ne întîmpină el şi că oricum va trebui să mergem împreună la Codlea. Dar sînt prost-prost-prost, mi-am promis de o mie de ori că n-o să mai am încredere în poetul-dramaturg, m-am jurat, dar de fiecare dată după ce iau ţeapă uit şi totul se repetă, de parcă aş fi blestemat…

Şi Mikealangelo n-a mai venit. Ne-am plimbat prin oraş, am luat un troleibuz şi am coborît în centru, am urcat pe strada Republicii – nu-mi venea să cred, eram vrăjit de frumuseţea oraşului, parcă aş fi căzut într-o poveste. Fiecare bloc era altfel, avea altă personalitate, altă înfrumuseţare, printre ele se vedeau, din orice poziţie, munţii, iar pavajul îmi ameţea şi mai mult imaginaţia. Nici nu-mi închipuisem că Braşovul e atît de fermecător. Adrian bombănea ceva despre Mikealangelo, pe mine nu mă interesa ce-o să facem diseară, eram gata să mă întorc la noapte înapoi, dar deocamdată mă bucuram de frumuseţea oraşului, de mirajul munţilor care te chemau de după toate clădirile, şi ele super faine. Pe Republicii fiecare casă e operă de artă, fiecare are alte ornamente, altă poveste, altă istorie. Strada pavată mi se părea ceva de basm, iar faptul că pe acolo nu mergeau maşini mă încînta şi mai tare. Aşa ceva n-am mai întîlnit nicăieri, în URSS nu există asemenea discriminări – că şoferii au dreptul şi pietonii nu, că pietonii au dreptul şi şoferii – nu. Apoi am ieşit în Piaţa Sfatului, după biserica aia din centrul pieţei, cu cel mai vechi clopot din oraş, unde acum e Muzeul de Istorie, după care se vedeau turnurile, turnul alb se numeşte Turnul Negru, iar turnul negru se numeşte Turnul Alb. Uşor de ţinut mine, nu? Muntele se numeşte Tîmpa, iar rîuleţul de după ziduri – Spurcata… Şi Biserica Neagră – cea mai mare biserică de la răsărit de Viena, şi Strada Sforii – cea mai îngustă stradă din Europa de Est... Cel mai-cea mai, ce mai! Am intrat în librării, mi-am umplut geanta cu cărţi, ştiam că acum o voi căra după mine, dar mă temeam că nu-l vom găsi pe Mikealangelo şi va trebui să ne întoarcem la noapte acasă fără nici o carte. Ne-am întîlnit cu nişte basarabeni, prieteni de-ai lui Adrian, care nu mai ştiau nimic de Mikealangelo, am fost pînă la facultate, unde nu-l văzuse nimeni pe Mikealangelo, ne-am întîlnit cu alţi basarabeni, care au zis că l-au văzut cu vreo cinci minute în urmă, se ducea la universitate, ne-am dus la universitate, de unde Mikealangelo abia plecase, ne-am întîlnit cu Crăciun, magistrul lui Adrian, care ieşea cu o gagică din facultate. S-au salutat – „Salut – Salut”, aşa ceva, şi Crăciun s-a pornit cu tipa aia pe bulevardul Eroilor, apoi pe „15 noiembrie” în jos. Adrian s-a luat după el, Crăciun vorbea cu tipa aia tînără, gesticulau languros, Adrian din cînd în cînd îi ajungea din urmă şi se băga în discuţie, ei mergeau mai departe, noi ne ţineam din urma lor, ca-n Harms, cînd cineva era urmărit de altcineva, care, neştiind că e urmărit, mergea pur şi simplu pe caldarîm, dîgîdîm-dîgîdîm…

- Băi Adrian, dă-i în pula mea, nu vezi că nici nu te ia în seamă, de parcă n-ai venit din altă ţară, ci s-ar fi întîlnit c-un vecin pe care-l vede zilnic, ce, crezi că lu’ magistru-tău nu i se scoală pula? Nu vezi că-l doare-n cot de tine?

- Gigantule, ce moldoveneşte vorbeşti.

Au intrat în „Casablanca”, un fast-food roşu cu multe îngheţate şi salate, lîngă cinematograful Patria, Adrian – după ei, şi eu… după el, ce aveam să fac, Crăciun şi tipa s-au aşezat la o masă cu două locuri, deşi majoritatea erau din alea cu patru. Mi-am luat un suc, Adrian şi-a luat o sana, la un moment dat Crăciun l-a chemat la el şi i-a dat două halbe de bere. Eu nu beam bere, dar am gustat, şi berea era, într-adevăr, altfel, dar mi se acrise – mi se scîrbise de discordanţa dintre acest oraş vechi şi locuitorii lui noi. Oamenii nu-mi păreau din acelaşi film, nu păreau a fi locuitorii acestui oraş de poveste, oamenii nu păreau cu nimic mai civilizaţi decît chişinăuienii sau oamenii de la noi din sat, nu aveau nimic în plus, nimic special, doar că vorbeau fără accent moldovenesc, adică aveau un uşor accent ardelenesc, dar nu prea mare. Apoi mi-a părut foarte ciudat că mulţi dintre ei au un accent moldovenesc-moldovenesc, apoi m-am convins că unii vorbeau mai moldoveneşte decît la noi în sat. Am aflat că Braşovul e un oraş muncitoresc, care s-a numit şi Stalin, şi-n care au adus foarte mulţi moldoveni – din Moldova voastră, nu a noastră –, că aveau nevoie de muncitori în uzinele abia deschise, apoi mai era şi planul lui Ceauşescu de moldovenizare a ţării. Aşa au devenit moldovenii (ai voştri) „sîrma uăi” – veneau foarte mulţi şi, fiindcă nu încăpeau în trenuri, urcau şi pe trenuri, şi cînd se apropia vreun cablu, primii strigau „sîrma uăi”, apoi strigau ceilalţi, ceilalţi, ceilalţi. „Sîrma uăi” şi aşa le-a şi rămas porecla. Iar Braşov a devenit Iaşov. Apoi Adrian i-a spus lui Crăciun că-s poet şi i-a dat şi cartea cu prefaţa lui şi Crăciun ne-a invitat la masa lor de două locuri şi am vorbit despre literatură şi despre lansarea lui Adrian. Crăciun a zis că e mîine, că Mikealangelo a organizat totul. Acum cărţile din geanta mea începeau să fie mai grele. Ne-am dus iar la universitate, de unde abia plecase Mikealangelo, lui Adrian i-a venit să mergem la un curs de-al poetului, era în pauză, am urcat la etaj, unde urma să aibă loc lecţia, Adrian vorbea în hol cu studenţii, a trecut un chelios foarte rău îmbrăcat, slăbănog, antipatic şi respingător, a intrat în WC, s-a pişat fără să închidă uşa după el, nici în WC, nici în cabină, a tras o beşină lungă, a ieşit fără să se spele pe mîini, a dat mîna cu băieţii, a intrat în sală.

- Acesta este poetul, gigantule.

- Fuţi capu’.

- Crezi că acum îmi arde de glume, gigantule, cînd nu putem să-l găsim pe Mikealangelo şi am un fel de presimţire că nici n-o să-i dăm de urmă…

- Las’ că ne întîlnim la lansarea cărţii…

- Şi înnoptăm sub Tîmpa, în bîrlogul urşilor…

A fost o oră destul de plictisitoare, despre de toate şi despre nimic, dar nu mă prea impresionase, n-a spus nimic ce n-aş fi ştiut, numai chestii generale pe care le citeşti în cărţi, plus nişte speculaţii pe care nu le-a luat nimeni în seamă… şi a repetat de cîteva ori tot ce-a mai spus. Am scris şi o poezie la lecţia aia, în care mă gîndeam cam cîte filoloage din sală acum sînt chin(m)uite de ciclul menstrual. După lecţie Adrian ne-a făcut cunoştinţă şi mi-am amintit că nu s-a spălat pe mîini, a zis să ne vedem „şi să povestim” despre poeziile mele şi a plecat, zicînd „Salut-salut”, ca Osadch. Am umblat toată ziua prin oraş, pe trasee mikealangiene, dar era mereu cu un pas înaintea noastră, a lui Adrian, că eu n-aveam de unde să bănuiesc unde poa’ să umble tînărul poet. Seara ne-am dus la căminele studenţeşti, de unde Mikealangelo, evident, abia plecase, am vorbit cu băieţii, care ne-au zis că dacă nu-l găsim să rămînem la ei şi asta era o veste foarte bună. Dar Adrian nu voia să se lase şi şi-a mai amintit o variantă – căminul de fete de lîngă terenul de fotbal, unde Mikealangelo era, ca şi-n literatură/viaţă, un artist. Am zis că nu mai urc cu el şi-l aştept afară, era frig, am intrat pe hol, la intrare, trecuseră vreo 20 de minute şi Adrian nu mai ieşea, la un moment dat a trecut un tip, încetişor, uitîndu-se oarecum bănuitor în părţi:

- Mikealangelo?

- Hai, tu eşti? Salut. Ce faci?

- Te aşteptam pe tine.

- Hm… Da’ Adrian… hm… unde-i… hm…

- Te caută prin cămin.

- Hm, mă duc să-l caut.

- Mai bine să-l aşteptăm împreună, ca să nu ne căutăm în continuare.

- Hm, ai dreptate, hmm… Cum a fost drumul?

Mikealangelo era scriitorul meu preferat din acea perioadă, gîndacii şi muştele din poeziile lui îmi păreau foarte originale şi-i ofereau multă importanţă eului poetic, evidenţiat de prezenţa insectelor şi micilor animăluţe, ceea ce-i permitea să vadă lumea din cu totul altă perspectivă decît pînă la el, găsind alt unghi, altă lume, alt stil.

- Ce mai faci, Dimitrie?

- Ea venea călare pe o muscă pe un fluture prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele bine bine îi răspundea dimitrie fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer departe departe dimitrie se descălţa de pantofi un şobolan îi mînca degetele i le mînca de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa da tu cine eşti o întreba dimitrie o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd…

Adrian, coborînd:

- Băga-mi-aş picioarele, Dimitrie!

- A, Adrian, hm, salut…

Am plecat la gară, în „orăşelul copiilor” de acolo, am sorbit cîte o bere, apoi am urcat într-un personal aproape gol, ceva ce-mi amintea de „Moscva-Petuşki” (mai ales controlorul, dar şi atmosfera, şi personajul principal), am coborît în Codlea (nu adormisem şi nici nu ne îmbătasem ca Venicika, dar nici cetatea din Codlea nu e chiar Kremlin, no), am mers pe şoseaua principală pînă la casa neterminată în care locuia Mikealangelo. Era vila soţului unei profesoare, care l-a lăsat pe el să stea acolo pînă o vor termina. Am intrat, Mikealangelo s-a descălţat şi a băgat bocancii şi ciorapii într-o pungă pe care a legat-o la… gît. A doua zi am fost cu el la ore, iar Adrian a plecat cu noaptea în cap „în oraş”, adică la Braşov. Mikealangelo făcea şi gazeta de perete, unde erau poezii de care nu găseai în cărţi, le scria pe toate el, dar le punea pseudonime, făcea şi gazeta de perete a puşcăriei (într-un capăt florărie, la mijloc puşcărie, în celălalt capăt porcărie, ghici ciupercă ce-i – Codlea). Zicea că puşcăriaşilor le plac poeziile fără rimă, „dar chiar le plac, pe bune, crede-mă, Hai, dacă nu reuşesc să le schimb numărul pe data de unu a lunii se supără, că pe poeziile din numărul trecut le ştiu pe de rost, nu-mi dai nişte poezii de-ale tale pentru gazeta de perete a puşcăriei?”. Ne-am trezit cam tîrziu, întîrziasem vreo 15 minute, am intrat în clasă, elevii s-au ridicat în picioare.

- Ce-avem pentru astăzi? a întrebat Mikealangelo.

- Eugen Lovinescu, a zis, căscînd, o elevă.

- Da, am citit Eugen Lovinescu, mare scriitor, da, mare critic, l-am citit…

Ăştia se ridicau din bancă, ieşeau, nu se sinchiseau nici de mine, deşi nu ştiau cine-s, Mikealangelo se uita într-o carte, apoi a întrebat ceva despre critica literară românească şi ochelarista din prima bancă a bolmojit ceva de George Călinescu, tipul din ultima bancă l-a rugat să le dea voie să plece mai repede, că au lucrare de control la lecţia următoare şi vor să se pregătească.

- Numai să nu faceţi gălăgie, a zis Mikealangelo, şi-a strîns cărţile de pe birou şi a venit la mine.

Elevii ieşiseră în fugă, punîndu-şi piedici şi ţipînd „La revedere, dom’ profesor”.

- Cum a fost lecţia?

- …originală.

- Cei de la lecţia următoare sînt şi mai buni, ai să vezi.

- Scuze, grande poete, dar trebuie să ajung şi-n Braşov. Nu ziceai că ai de dus nişte cărţi de la şcoală acasă? Hai să ducem acum o tură, pînă începe lecţia următoare.

Am cărat un gentoi de cărţi, pe drum ne-a ajuns un vlăjgan care ţipa:

- Dom’ profesor! Mi-aţi promis că-mi anulaţi nota aia, dar nu mi-aţi anulat-o.

- Stai liniştit, totul va fi bine.

- Dar astăzi este ultima zi şi dacă nu mă treceţi voi rămîne corigent, a spus băiatul şi a fugit mai departe.

- Ce vroia ăla, Mikea?

- A, m-a rugat să nu-l las repetent, dar am uitat să-i trec o notă mai mare în catalog.

- Şi nu-i pui?

- Ar trebui, dar n-am chef să mă întorc, lasă că nici el nu trebuia să-şi amintească abia acum.

Am intrat într-o librărie, dar erau numai pixuri, hîrtie şi vreo două cărţi de colorat. Am întrebat unde-s cărţile şi librara s-a supărat: „Dacă vrei cărţi – du-te-n oraş, la Braşov”.

- Cine-i scriitorul ăsta, Mikealangelo?

- Ăsta-i mai mişto decît Boddy.

- Dar ăsta?

- Ăsta-i mai naşpa.

- Şi ăsta?

- Ăsta-i cam de talia lui Boddy.

L-am prins într-o perioadă cînd îi compara pe toţi scriitorii tineri cu Boddy. Nu s-a mai întors la liceu – ne-am dus la Braşov, am intrat prin librării, mi-am cumpărat un Vasco Popa, pe care, fiindcă-i plăcea şi era unicul exemplar, i l-am dăruit. Nu mai avea cartea sa de debut, „falsul dimitrie”, aşa că m-a rugat să-l aştept un pic şi a intrat într-un bloc, a ieşit cu exemplarul pe care-l am şi acum în biblioteca mea, în raftul cu cărţile mele şi ale prietenilor, carte cu prima pagină ruptă. Apoi ne-am dus la poetul universitar, care mi-a promis că-mi va scrie prefaţa la volumul meu de debut, dar să-l adun cu grijă, poemele îi plac, dar depinde şi cum voi aranja volumul şi cum va fi primit ş.a.m.d. A doua zi am fost la biblioteca judeţeană la lansarea cărţii lui Adrian, am pus pe masă şi „Elefantul promis” al lui Baştovoi şi s-a vorbit şi despre poezia din Basarabia, apoi ne-am dus într-un bar şi-am băut vin de-al lui tata, pe care l-a lăudat şi Crăciun, şi ceilalţi, am fost şi la Boddy, pe Dealul Cetăţii, şi la Crăciun, într-un bloc din Tractorul, îmi amintesc de Muki, căţeluşul său alb şi haios; i-am zis că muki în rusă înseamnă chinuri. „Muki”, a zis Crăciun mulţumit şi căţeluşul a venit iute şi i-a sărit în braţe, în fotoliul de sub un tablou în care o căpiţă stătea să cadă, era ceva foarte nesigur în tabloul ăla, ceva care se mişca, exact ca şi în fotografiile lui Crăciun, mai ales în aia în care un om trece dealul, la orizont…

Apoi Mikealangelo ne-a petrecut la gară, era foarte tîrziu, i-am zis să nu mai meargă cu noi, că nu va avea cu ce să se întoarcă la Codlea, dar a insistat să ne petreacă. Mi-l amintesc şi acum cum flutura, pe peron, din mînă, iar trenul se tot îndepărta, Adrian era în compartiment, eu îi făceam cu mîna din uşa deschisă a trenului, el îşi flutura mîna de pe peronul care rămînea în urmă, Mikealangelo se făcea tot mai mic, tot mai mic, apoi a dispărut după mîna care se mişca din dreapta în stînga, din stînga în dreapta, din dreapta în stînga, din stînga în dreapta…

(…)

Au fost multe momente romantice, am încercat de multe ori să ne despărţim, dar de fiecare dată ne trezeam iubindu-ne iar şi iar ne împăcam, iar cînd a trebuit să plec a doua oară la Braşov, după prefaţă, a zis: „Ştii ce mi-e dor de ăia!”, adică de părinţi, şi că se duce şi ea acasă şi că Braşovul îi este în drum. În tren i s-a făcut rău, eram singuri în compartiment şi m-a tras peste ea, dar s-a auzit imediat o bătaie puternică în uşă, s-a deschis, înainte de a mă gîndi măcar că e controlorul sau a zice da sau nu – o silabă. A intrat un moş burtos, vesel şi afumat, chel, descheiat la cămaşă şi cu pacheşti. „Se poate?”, se aşează pe patul liber şi începe să-şi povestească viaţa. „Ştiţi, am lucrat toată viaţa ca medic. Nu doctor, cum zic ăştia, ci doar medic, aş vrea eu să fiu doctor, e-he-he! Dar acum e cam tîrziu pentru aşa ceva, cum să zici că eşti doctor cînd eşti doar medic? Am fost chirurg, am avut sute, mii de operaţii, am operat şi miniştri, şi senatori, şi doctori adevăraţi, nu medici! Cînd ai o operaţie, oricît de mică, cel mai bine e ca înainte să tragi o duşcă-două, de dorit vodcă rusească, dom’le, vodca rusească e cea mai bună băutură, o băutură care te atinge la suflet, îţi încălzeşte interiorul, după care e apa de izvor. De ea capul nu te doare şi de pi… nu ţi-e dor, iertaţi-mă, dar asta cam aşa e, de apa de izvor vorbesc, că vodca rusească e cu sufletul” – „OK, spuneţi”, am zis. „Nu vă supăraţi, fumaţi?” – „Nu” – „Ce bine, puteţi să-i treceţi graniţa bătrînului 10 pachete de ţigări?” – „În regulă”. S-a întors peste cîteva minute, povestind despre vînătoare şi despre cîţi urşi şi ce căprioare şi mistreţi a împuşcat şi de ce lupilor li se zice doctorul pădurii şi dacă am citit „Doctor Jivago”. La graniţă vameşii basarabeni ne-au întrebat dacă sîntem soţ şi soţie şi ne-au căutat prin genţi, iar după ce s-au schimbat şinele vameşii români ne-au umblat prin genţi, întrebîndu-ne unde ne ducem şi de ce şi dacă avem arme şi droguri şi alte căcaturi. Apoi a pornit trenul, uşa nu se încuia şi am blocat-o cum s-a putut, am aruncat hainele de pe noi şi am sărit unul peste altul – oricum era mişto, nici nu trebuia să faci nimic, că trenul se mişca pentru noi, Ana uitase că i-e rău, luîndu-se la întrecere cu trenul la tors, doar că deodată s-a auzit un scrîşnet al uşii – cineva încerca din toate puterile să deschidă uşa şi acel cineva era – surpraiz? – „doctorul”. Ana s-a băgat sub cearşaf, cu faţa la perete, am reuşit să arunc pe mine un tricou şi să-mi trag pantalonii de sport, am scos ţigările şi i le-am dat prin crăpătura uşii. „Dar să vă las un pachet de ţigări”, a zis doftoru. – „Nu, mulţumim, nu fumăm”, iar el, insistînd să intre: „Să vă povestesc cum am împuşcat ultimul urs – record european” – „Spasibo, ne nado!”, i-am tras uşa în nas. – „Să vă las un pachet de ţigări”, nu se lăsa moşu’. Acum Anei chiar că îi era rău... „Sigur nu vă las un pachet de ţigări?” – s-a auzit în coridor.

Mikealangelo mă aştepta în gară, l-am văzut pe fereastră, stătea cu mîinile în buzunare şi se uita în gol. Am pornit pe jos, că nu ne grăbeam nicăieri. „Vezi piatra aia – zicea Mikealangelo – ce-ar fi putut fi piatra aia? Ce vezi în piatra aia?” Nici acum Mikealangelo nu reuşise să se întoarcă în Braşov, era tot prof la Codlea şi făcea gazeta de perete a puşcăriei, doar că nu mai locuia în vila profesoarei, ci într-un cămin părăsit. Stătea într-o cameră pe care şi-o amenajase destul de bine, avea tot ce-i trebuie unui om, poet contemporan sau nu: o masă, rafturi cu cărţi, un dulap, două scaune, două paturi şi-o fereastră de la care se vedea oraşul. N-avea ceas, dar asta am aflat abia dimineaţa. Cînd l-am întrebat cît e ceasul, Mikealangelo n-a spus nimic, a ieşit şi cînd s-a întors a zis: „E 7 şi 33”. Din camera vecină – care n-avea nici măcar geam, n-avea nimic, doar gunoaie şi soba care nu funcţiona, ca şi cea din camera lui Mikea – de acolo se vedea ceasul de la Cetatea Codlea şi cînd voia să afle cît e ceasul Mikealangelo se ducea pînă-n camera vecină şi se uita la ceasul bisericii cetăţii. Pentru baie & WC trebuia să cobori două etaje, un WC obişnuit pentru un cămin, doar că nu curgea apa şi n-avea uşi, dar oricum Mikealangelo era singur în cămin, aşa că nici n-avea nevoie de uşi. „Vezi norul ăla – ce vezi în norul ăla, cu ce seamănă norul ăla? Caracterizează-l”. Adusesem patru iepuri afumaţi, nici Mikealangelo, nici Ana nu mai gustaseră iepuri afumaţi şi cred că le mai ţin minte şi acum gustul, au fost delicioşi, dar n-aş fi ţinut minte şi acum gustul lor dacă nu i-ar fi lăudat ei atît de frumos şi de convingător. A fost o mîncare ca o băutură foarte veche susţinută de un toast care nu se uită. Mikealangelo s-a dus la şcoală, eu – s-o petrec pe Ana, a intrat în tren să lase geanta şi pînă să ajungă în compartimentul ei s-a pornit trenul, aşa că nu ne-am mai luat rămas bun, m-am uitat pe ferestre şi am văzut-o vorbind c-un tip, nici nu s-a mai uitat spre peron.

În Piaţa Sfatului erau foarte mulţi porumbei, prefaţa era gata, oraşul era mai mult livresc decît real – ceva dintr-o carte veche sau dintr-un film străin, ne-am întîlnit cu Mikealangelo la facultate, am stat de vorbă, la un vin moldovenesc îndelung lăudat, cu tinerii scriitori, studenţi, prieteni de-ai lui, iar noaptea m-am trezit de la ţipetele lui Mikealangelo. „Cine eşti? Cine eşti?”, striga, apoi s-a ridicat brusc şi a vrut să se arunce pe fereastră, l-am prins de cot şi l-am tras înapoi. A deschis ochii: „Tu eşti, Hai?”, m-a apucat de mînă, s-a liniştit şi a adormit instantaneu. În următoarea seară a mers să mă petreacă, deşi, ca şi data trecută, am insistat să rămînă acasă, că n-o să aibă cu ce să se întoarcă. „Ba am un tren pe la 3-4”. Adunasem banii pe care-i mai aveam, că Mikealangelo voia să mergem pînă undeva cu taxiul, i-am zis să ne ducem cu autobuzul, dar el ţinea cu tot dinadinsul să mergem cu taxiul, că-l convinge el pe-un taximetrist să ne ducă pînă unde ne trebuie, umbla de la taxi la taxi şi întreba: „Ne puteţi duce pînă la gară cu atîta?”, apoi am urcat într-un autobuz, Mikealangelo se uita la geam: „Geamul acesta e plat, autobuzul acesta e plat, femeia asta e plată şi geanta pe care o ţine în braţe e plată…”, femeia s-a mutat în altă parte, „Ţara asta e plată şi planeta e plată, viaţa noastră e plată şi femeia asta e plată, eşti plată, femeie, şi duci o viaţă plată într-o ţară plată ca şi visele tale, plate”… Am stat în gară la o bere brună şi am vorbit despre literatura contemporană, despre poeziile lui Sachi cu copilul care i se va naşte, pe care Mikealangelo le publicase în „Erată”, apoi am urcat în tren şi am stat în uşă, se vedea faţa luminoasă a lui Mikealangelo, mîna care flutura încet, apoi umbra lui, unica umbră pe tot peronul, o pată întunecoasă, stăteam în uşă şi-i făceam semn cu mîna pe care o scosesem afară, ţinîndu-mă cu cealaltă de mîner, Mikealangelo dispăru în depărtare şi deja îmi era tare dor de el...

 

Chuck Palahniuk

Beautiful You

Traducere din limba engleză şi note de Mihaela Negrilă

Biblioteca Polirom

Seria Actual

(fragment)

Chiar şi în starea în care e, cuprinsă de spasmele extazului care‑i cutremură tot trupul, Penny simte cum vârful pantofului lui Maxwell îi alunecă în sus pe interiorul piciorului. De la gleznă până la genunchi, duritatea lui catifelată cutreieră tot mai sus, până ce o împunge între picioare. Îi aduce aminte de momentul în care s‑au întâlnit prima oară: ea întinsă pe covor, văzându‑şi chipul vraişte reflectat în bombeul lustruit al pantofilor lui lucraţi manual. Nu poate să vorbească. Cu mâini tremurânde, atinge poala rochiei şi constată că e umedă. Şervetul din poala ei e şi el ud. Fără să se gândească la chelner, împinge la o parte piciorul lui Max şi se chinuie să se ridice. Apucând strâns de spătarele scaunelor, deranjându‑i pe înstăriţii lor ocupanţi, merge împleticindu‑se către toaletă. Picioarele îi tremură, slăbite de spasmele de plăcere. Când aproape că a ajuns la uşă, o lasă genunchii şi se prăbuşeşte. Este atât de extenuată... Cu părul atârnându‑i pe faţă, face ultimii paşi târâş şi se refugiază în sanctuarul căptuşit cu faianţă şi gresie. Ascunsă în siguranţă într‑o cabină, îşi ridică rochia jilavă şi îşi vâră două degete înăuntru. Simte mărgica roz, dar nu reuşeşte să o prindă. Siliconul e prea alunecos.

Arcuindu‑şi spatele, Penny îşi bagă două degete în anus şi încearcă în van să găsească mărgica neagră.

— Nu ţi le poţi scoate singură, zice o voce din spatele ei.

E Alouette. Vedeta de cinema a intrat după ea în cabina de toaletă. Stă acolo, evaluând cu calm dilema erotică a lui Penny.

— Anul trecut, am fost captivă exact în această toaletă, îi mărturiseşte Alouette. Un picol mi‑a salvat sănătatea mintală. Un adolescent curajos. Mi‑a supt mărgica neagră din posterior ca pe un venin de şarpe.

Împingându‑şi înainte pubisul expus, Penny o imploră:

— Te rog...

Vocea ei nu e decât un scâncet.

Alouette îi cântăreşte din ochi vulvele dezgolite şi fluieră încetişor :

— Aşadar, asta îl atrage pe Maxwell la tine, şoricelule. Ai cea mai frumoasă păsărică pe care am văzut‑o vreodată. Minunată, adaugă ea, umezindu‑şi buzele.

Secreţiile lui Penny picură pe pardoseală, unde încep să se strângă într‑o mică băltoacă.

— Dă‑ţi drumul, o sfătuieşte Alouette. Doar fluxul intens al lichidelor tale intime poate disloca piatra iubirii de la locul ei, trăgând‑o afară după ele.

Alouette îngenunchează pe gresie şi o apucă de şolduri pe Penny. Punându‑şi gura ei de vedetă deasupra vaginului picurând al femeii mai tinere, începe să sugă. Penny se lasă în jos, călărind faţa aceea minunată ca pe o şa. Simte degetele lui Alouette explorându‑i rectul.

Treptat, valul de stimulare scade. Alouette îşi ridică gura de pe vintrele lui Penny şi scuipă mărgica roz în vasul de toaletă. Despărţită de partenera ei, mărgica neagră alunecă afară cu uşurinţă, prinsă între degetele actriţei, care o ridică în sus, să o poată examina Penny, apoi îi dă drumul în apă. Cei doi magneţi se lipesc cu o forţă înspăimântătoare, cu un păcănit, iar Alouette trage apa după ei. Evaluând daunele aduse înfăţişării lui Penny, îi zice :

— Nu‑mi mulţumi, şoricelule. Într‑o zi, îţi vei dori să te fi lăsat să mori de plăcere. Ducându‑se la oglindă şi începând să‑şi retuşeze rujul întins, adaugă: Deja e prea târziu pentru tine. În curând vei fi la fel ca noi, celelalte – sclava lui.

Când nu se ospătează cu mâncare savuroasă înconjuraţi de oameni celebri, şoferul îi duce cu maşina de la apartamentul de lux din Paris la castelul de pe Valea Loarei sau invers. La castel, Penny colindă prin saloanele în care răsună ecoul, examinând nepreţuitele obiecte vechi care au aparţinut atâtor celebrităţi înainte de Max. Să fii faimos implică o anumită izolare. Penny hoinăreşte prin grădinile în stil parterre ale castelului, în timp ce patrulele de la serviciul de pază o urmăresc înarmate cu mitraliere de pe acoperiş, iar camerele de luat vederi ale sistemului de televiziune cu circuit închis folosit pentru monitorizare şi supraveghere îi înregistrează fiecare pas.

Penny îşi muşcă până la sânge încheieturile degetelor pentru a‑şi înăbuşi ţipetele de extaz. Crede că, dacă s‑ar delecta în exces timp de câteva luni, această supradoză de plăcere ar lăsa‑o satisfăcută pentru toată viaţa. E posibil ca, pentru o clipă, să se gândească la vreun subiect mai important, cum ar fi foametea din Sudan, dar apoi Max strecoară în taină în ea cine ştie ce nou produs care‑i dă fiori de plăcere, iar mintea ei se goleşte. Euforia şterge tot. Nu îi mai rămâne energie să se îngrijoreze pentru cariera ei juridică aflată în impas sau pentru viitorul sumbru al părinţilor care îmbătrânesc în Nebraska. Sau pentru schimbările climatice de pe glob. Este complet ancorată în trupul ei, în momentul prezent al minunatei senzaţii. Nu există nici trecut, nici viitor, iar Max poate să o ţină aici pe veci. Sub atingerea lui, lumea se prăbuşeşte. Nu există nimic în afară de Paris, de patul lui, de clitorisul ei care pulsează.

Primeşte tot ce a fost învăţată că o va face fericită – haine Gucci, sex nemaipomenit, numele ei devenit celebru –, dar se simte mai nefericită cu fiecare zi. Nu o ajută nici faptul că lumea se aşteaptă ca ea să fie în al nouălea cer. Nimeni nu vrea să audă de problemele unei Cenuşărese dezamăgite ; se presupune că o să trăiască fericită până la adânci bătrâneţe. Însă asta... nimic din toate astea nu reprezintă marea misiune a vieţii ei, pe care spera să o descopere.

Numără zilele aproape cu nerăbdare. Au mai rămas doar optzeci şi şapte.

La vârsta ei, Penny ştie că s‑ar cuveni să trăiască la limită, să lase oamenii să se apropie de ea şi să aibă parte de peripeţii. Tânjeşte să se facă praf la una dintre petrecerile alea zgomotoase pe care probabil că le dă prietena ei Monique chiar în acest moment. S‑ar mulţumi chiar şi cu o petrecere Sigma Chi udată din belşug cu bere de la butoi şi unde băieţii din frăţie îşi folosesc erecţiile permanente pentru a‑şi ameninţa colegele.

În apartamentul luxos sau la castel, când sunt singuri, Max nu vrea niciodată să stea de vorbă. Vrea doar să‑şi testeze chestiile alea tantrice pe ea. Penny îşi spune că Max e stresat. Cum până la lansarea pe piaţă a gamei Beautiful You mai e doar o lună, totul trebuie să fie perfect. Totuşi, ea încearcă să‑i îmbunătăţească starea de spirit. Îi spune bancuri. Îi face complimente pentru maşinile pe care le are, la păr, la haine, însă el nu‑i ia în seamă laudele.

Nici măcar legendarele cumpărături în capitala franceză nu sunt cine ştie cât de distractive. Nu după ce a intrat în nenumărate buticuri elegante săptămâni în şir. Creatori de modă de top se iau la întrecere să le poarte ea hainele. Indiferent ce probează, ei îi spun că arată fantastic. Ba chiar îi oferă şpăgi ca să le poarte mărcile la evenimente foarte importante. Totul este extrem de fals. Penny ştie că arată groaznic şi că ei nu vor decât să‑şi facă reclamă. Are gâtul prea scurt şi prea gros. Sânii sunt prea mici şi nici măcar nu au dimensiuni egale. Are şoldurile prea late. Oglinzile din ateliere nu mint.

Înainte să ajungă faimoasă, oamenii din New York îi insultau făţiş corpul, dar măcar îi spuneau adevărul.

Singura parte frumoasă a anatomiei ei sunt organele genitale. Însă Penny nu prea poate să‑i ceară lui Christian Lacroix să creeze o rochie care să i le pună în evidenţă.

Când iese la cumpărături, caută cadouri care ar putea să‑l amuze pe Max, dar asta e ceva foarte greu de realizat. Ce să‑i ofere bărbatului care are tot ? Care a avut pe toată lumea ? Singurul lucru care pare să‑i facă plăcere lui Max este când un prototip sau o formulă nouă o aduce pe Penny pe culmi şi mai înalte ale extazului. Cu cât e mai mare excitarea ei, cu atât creşte şi entuziasmul lui. Dându‑şi seama de asta, Penny decide să‑i ofere un dar în singurul fel posibil.

 

Irvine Welsh

Viaţa sexuală a gemenelor siameze

Traducere din limba engleză de Carmen Toader

Colecţia Biblioteca Polirom

Seria Actual

(Fragment)

…clipesc şi mă scol parcă încleiată, cu o echipă de muncitori în construcţii minusculi care toarnă fundaţia unui nou Walgreens în capul meu. Lena Sorenson stă în picioare şi se uită la mine. Pe podea sunt mai multe pungi cu mâncare nesănătoasă, McDonald’s şi Taco Bell, lângă cele două găleţi.

— Aceeaşi poveste, dar cu reguli puţin diferite, o aud cum îmi explică, iar eu am gâtul prea uscat ca să protestez. O să stai aici până ajungi la nouăzeci de kilograme. Se poate : trei mii cinci sute de calorii pe zi înseamnă o jumătate de kilogram de grăsime în plus. Dacă te îndopi, o să scapi de aici cât ai zice peşte. Am pentru tine Cola şi chipsuri, doze de bere şi lăzi cu vin…

Mă uit la pungile pe care mi le pune în faţă. Am gura uscată ca hârtia. Nu există apă, aşa că iau o doză de Coca‑Cola. Simt un gust de acid de baterie în gură şi pe gât, şi e încă mai corozivă când îmi ajunge în stomac, dar mă ajută să‑mi recapăt glasul.

— Lena, îmi dau seama de ce îţi doreşti să faci asta, dar trebuie să mă asculţi… La tine acasă…

— Ţine‑ţi gura, pizdă psihopată şi fascistă ce eşti ! Nu mai ascult nimic ! Acum tu o să faci bine şi o să mă asculţi pe mine ! urlă ea. O să te îndop ca pe o gâscă din Franţa, să mor eu ! Nouăzeci de kilograme ! O să scapi de aici când cântarul ăla de rahat o să arate că ai greutatea asta !

Intru în panică şi mă ridic în capul oaselor.

— S‑a întors mama ! O să treacă în curând pe aici !

— Ai spus că mai avem două săptămâni, mincinoasă cretină ce… zice şi se întrerupe. Eşti o mincinoasă, în pizda mă‑tii !

De fapt avem chiar mai mult timp ; pleacă la Tel Aviv mâine dimineaţă. Mă aşez şi mă uit la porcăriile din faţa mea. Văd şi telefonul pe masă, cu aplicaţia Lifemap pe el.

— Am… trebuie să‑ţi spun ceva…

— Am zis că tu ai terminat cu zisul de lucruri…

— E VORBA DESPRE JERRY ! L‑AM OMORÂT, SĂ‑MI BAG PICIOARELE !

Se uită uluită la mine.

— Nu fi cretină, cum ai fi putut să‑l omori pe Jerry ? E în New York…

— E pe covorul tău şi are o gaură în cap.

— Eşti nebună de legat ! zbiară Lena, dar expresia din ochii ei îmi sugerează că mă crede.

— Nu, nu… ascultă, insist eu, zbătându‑mă şi chinuindu‑mă să respir.

Lena se uită la mine cu gura căscată. Îi scapără ochii.

— Am trecut pe la tine pe acasă ca să văd ce ai primit prin poştă, iar el aştepta afară. Eram zăpăcită, mă certasem cu tata şi nu eram prea lucidă…

— Deşi de obicei tu eşti normală şi gândeşti raţional… mă întrerupe Lena cu jumătate de gură.

— M‑a păcălit să‑l las să intre în casă. A scotocit peste tot, căuta nişte porcării care sunt la mine, mărturisesc eu, clătinând ruşinată din cap. Am o scrisoare, un carnet şi nişte fotografii în geantă, zic şi‑i fac semn din cap spre scaun.

Ea se duce la geantă şi scoate pachetul. Se uită la fotografii, citeşte scrisoarea şi răsfoieşte carnetul. Ochii i se cască, apoi devin sticloşi, pe urmă mijiţi. Se chinuie să respire regulat şi îşi umflă nările.

— Cum ziceam, l‑am lăsat să intre. Nu gândeam limpede. Pe urmă mi‑am dat seama ce făcea şi am încercat să‑l dau afară. L‑au apucat pandaliile, ne‑am caftit şi am crezut că o să mă omoare ! Mă imobilizase, iar eu am întins o mână în spate şi l‑am lovit cu toporul ăla decorativ pe care îl tot ascuţi, pentru că îl foloseşti uneori ca să tai cadavrele de animale… A fost un accident, Lena, jur ! Încercam să mă apăr, n‑am vrut să‑l omor !

Sorenson se uită în continuare la fotografii. Pe urmă se răsu­ceşte pe călcâie şi iese din apartament.

— LEEENAAA ! ! !

Aud uşa trântindu‑se, iar ea pleacă. Eu rămân să contemplu ultima masă din viaţă pe care nu o mănânc la închisoare. Iau un Big Mac (540) şi o porţie mare de cartofi prăjiţi (540) şi încep să muşc din ele, să mestec şi să înghit, lăsând zahărul, sarea şi substanţele toxice să intre în mine. Mă ameţesc şi mă fac să vreau şi mai multe… Pe urmă simt cum se ridică ceva în mine, căci corpul meu respinge otrava de căcat…

Mă uit cu ochii umezi la balta de vomă de pe jos, din faţa mea. Trebuie să fac asta. E pedeapsa mea. Mă duc la pungă şi mai fac o încercare, de data asta cu înghiţituri mici. Simt cum zahărul şi sarea îmi inundă tot corpul. Mănânc şi beau excre­mente chimice preparate în fabrică, aşteptând ca sirenele înde­părtate ale maşinilor de poliţie să se apropie, poliţiştii să vină şi să mă aresteze, iar eu să păţesc la fel ca McCandless şi Balbosa. Apoi, pe măsură ce se scurge timpul, îmi dau seama că poate să fie şi mai rău ; poate că descreierata de Sorenson o să se ducă la Home Depot şi o să‑şi cumpere instrumente cu care să mă tortureze şi să mă mutileze, la fel cum i‑am făcut eu lui Winter, sau chiar să mă distrugă, cum am făcut cu Jerry.

Sunt speriată şi trag de cătuşă ; încerc s‑o smulg de pe stâlpul neclintit, urlând de furie, teamă şi frustrare preţ de nici nu ştiu cât timp. Ea lipseşte o veşnicie, iar afară e beznă. Stau pe saltea, istovită de atâta plâns, holbându‑mă la tavan şi trecând de la gânduri înfricoşătoare la vise de groază. Simt povara unei sufe­rinţe atât de vechi, încât pare să izvorască din Grădina Edenului. Pe urmă aud oribilul trosnet al încuietorii uşii şi îmi aştept sfârşitul vieţii sau cel puţin al unei părţi din ea. E aproape ziuă când se întoarce Lena, hărtănită şi epuizată, cu o geantă grea atârnându‑i pe umăr.

— Lena… ce s‑a întâmplat… Ce‑ai făcut ? Unde‑ai fost ?

— Acasă. M‑am oprit la Home Depot ca să‑mi cumpăr nişte unelte.

Of, Doamne, chiar o să se întâmple…

— Lena, te rog… zic şi mă trag spre stâlpul de susţinere.

Ea clatină din cap spre mine, punând geanta jos.

— N‑am de gând să te torturez, zice pe un ton dispreţuitor, iar eu mă simt ca o proastă ridicolă. Am aranjat totul.

— Ce… ?

— Ţi‑am curăţat mizeria.

— Dar…

— Doar atât trebuie să ştii. N‑o să mai vorbim niciodată despre asta şi n‑o să‑i mai pronunţăm numele. Ai înţeles ?

— Dar…

— Te‑am întrebat dacă ai înţeles.

— Da, fireşte ! Dar Dumnezeule, Lena… îţi… îţi sunt datoare…

— La greu, se răsteşte ea, apoi bagă mâna în geantă şi scoate un platou plin cu produse de patiserie calde, coapte de dimi­neaţă, pe care mi‑l pune în poală. Iar acum mănâncă!

 

Mo Yan

Ţara vinului

(Humanitas Fiction,

Traducere de Luminiţa Bălan)

Prieteni, vă rog să luaţi loc un pic până mă duc eu la prietenul meu, Yu Yichi, ca să obţin discountul de 20%. Aici vi se îngăduie să fumaţi, să beţi ceai, să ascultaţi muzică şi să priviţi prin fereastra fără de pată peisajul din curtea aflată în spatele cârciumii.

Dragi cititori, iniţial plănuiam să iau împreună cu voi această cină somptuoasă, însă localul e neîncăpător pentru atâtea persoane, iar în Salonul Strugurilor sunt numai nouă locuri. Îmi cer mii de scuze. Aici fiecare mişcare trebuie să fie cât mai în văzul lumii, ca să nu existe suspiciuni că am ticlui te miri ce planuri criminale. În acest restaurant mă simt ca o căruţă uşoară pe un drum cunoscut, deci mi-e foarte la îndemână să-l găsesc pe Yu Yichi. Abia când am deschis uşa biroului mi-am dat seama că n-am nimerit într-un moment potrivit – prietenul meu, Yu Yichi, cocoţat pe masă, săruta o femeie corpolentă. „Mă scuzaţi, mii de scuze“, tot ziceam eu întruna. „Mă scuzaţi, am uitat bunele maniere. Ar fi trebuit să bat la uşă.“

Yu Yichi a sărit de pe masă, cu agilitatea unei pisici sălbatice. Văzându-mă cât sunt de stânjenit, pe faţa lui comică s-a ivit surâsul.

— Domnule doctor în oenologie, a spus el cu o voce piţigăiată, tu erai! Cum merge studiul despre licoarea „Maimuţa“? Vezi să nu ratezi festivalul dedicat acestei băuturi. Un lucru este cert însă: socrul ăla al tău a fost un prost, să se ducă el în munţi, să trăiască alături de maimuţe…

Vorbea fără şir, de mă adusese la capătul răbdărilor, dar cum eu venisem cu un scop anume, mai precis spus cu o rugăminte, n-aveam de ales – trebuia să-l urmăresc răbdător, cu o înfăţişare de om concentrat. Când, în sfârşit, s-a oprit din peroraţiile sale, am profitat de ocazie şi am spus:

— Am invitat câţiva prieteni să mănânce carne de măgar…

Yu Yichi s-a ridicat în picioare şi s-a dus direct la femeia cu care se giugiulea mai devreme. Imaginea care mi se desfăşura în faţa ochilor era jalnică: el abia de ajungea cu capul la genunchii ei – o tipă foarte frumoasă şi, după toate aparenţele, deloc inocentă. Avea mai degrabă aerul unei femei măritate, iar buzele cărnoase erau lipicioase, ca şi cum tocmai ar fi mâncat melci. Pe neaşteptate, el a ridicat mâna şi i-a tras una peste fund, spunându-i:

— Iubito, du-te tu înainte şi spune-i bătrânului Shen să fie liniştit! Yu Yichi e un om de cuvânt, şi dacă a zis că face ceva, îşi ţine promisiunea negreşit.

Femeia părea o persoană foarte degajată, aşa că, fără să se jeneze câtuşi de puţin, s-a aplecat – cu sânii cât pe ce să-i iasă din rochie, lăsându-se greoi peste faţa lui Yu Yichi, ceea ce i-a stârnit acestuia un rânjet înţepenit – şi l-a îmbrăţişat. Judecând strict după dimensiuni şi greutate, parcă era o mamă care îşi îmbrăţişa copilul, dar, desigur, relaţia dintre cei doi era cu mult mai complicată. Apoi, aproape cu sălbăticie, ea l-a sărutat pe faţă şi, ca la baschet, l-a aruncat pe canapeaua lipită de perete, după care şi-a ridicat braţele şi a spus pe un ton seducător:

— La revedere, bătrâne!

Corpul lui Yu Yichi încă vibra pe canapeaua cu arcuri, în timp ce femeia îşi unduia fundul acoperit de o fustă de un roşu ţipător, pierzându-şi urma după colţ.

— Pleacă de aici, spirit viclean de vulpe! a strigat el, cu ochii pironiţi pe spatele ei fermecător.

Am rămas singuri în încăpere şi numaidecât Yu Yichi a sărit de pe canapea, s-a îndreptat spre oglinda rezemată de perete, s-a pieptănat şi şi-a aranjat cravata. Apoi, şi-a frecat obrajii cu gheruţele şi şi-a întors brusc faţa spre mine, cu un aer sobru, de om important. Dacă n-aş fi asistat la scena de mai devreme, foarte probabil că m-aş fi simţit prea intimidat ca să glumesc cu el.

— Hei, prietene, te descurci bine cu femeile! Unul aşa mic ca tine să se dea la una cât casa! Zău că eşti tare, i-am spus eu pe un ton neruşinat.

El a afişat un zâmbet ce trăda cinismul şi parcă dintr-odată faţa a început să i se umfle, căpătând nuanţe ba verzui, ba roşietice. În ochi îi scăpăra o lumină verde. În momentul în care şi-a întins braţele ca un şoim, gata să-şi ia zborul, înfăţişarea lui a devenit absolut înspăimântătoare. Îl ştiam pe Yu Yichi de ceva vreme şi niciodată nu-i văzusem înfăţişarea aceasta. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că poate îi rănisem demnitatea, lucru care mă făcea să am remuşcări.

— Hei, micuţule! a spus el, scrâşnind din dinţi, în timp ce se apropia, pas cu pas, de mine.

Eu m-am retras puţin, cu ochii pironiţi asupra ghearelor lui ascuţite şi tremurânde de atâta furie. Simţeam că gâtul meu nu e deloc în siguranţă. Da, ar fi putut sări fulgerător în orice moment să mi-l sfâşie. „Scuze, frăţioare, scuze!“ Deja eram cu spinarea lipită de tapetul înflorat de pe perete, dar tot încercam să mă retrag, deşi fără sorţi de izbândă. Apoi, am avut o licărire de moment şi, ridicând mâna, mi-am tras mai multe palme cu sete. Poc-trosc! mi-au răsunat obrajii şi mi-au vâjâit urechile, în timp ce steluţe aurii îmi zburau prin faţa ochilor… „Scuză-mă, frate. Nu merit să trăiesc. Nu sunt om, sunt un nenorocit, sunt o mătărângă de măgar negru…“

Sub impactul spectacolului de prost-gust pe care l-am dat, faţa lui şi-a schimbat culoarea din vineţiu în alb; aripile ridicate în înalt au căzut încetul cu încetul şi odată cu ele şi trupul meu a încremenit, de parcă paralizasem instantaneu.

El s-a întors la tronul lui rotativ, îmbrăcat în piele neagră, însă nu s-a aşezat jos, ci s-a ciucit. După aceea, a scos o ţigară fină dintr-o cutie, a aprins-o cu o brichetă care scuipa flăcărui strălucitoare, însoţite de un fâsâit uşor, a tras cu sete din ţigară şi a eliberat fumul alene. Se uita fix la modelele tapetului de pe pereţi, cufundat în gânduri, cu o privire misterioasă, ca şi cum ochii lui erau două mlaştini întunecate. Eu mă ghemuisem lângă uşă, gândind cu groază: „Ce forţă nevăzută l-o fi făcut pe bufonul ăsta, care odinioară era de râsul lumii, să se transforme într-un tiran atât de puternic şi ameninţător? Cum se poate ca eu, un demn doctorand, să ajung să prind frica acestei creaturi hidoase, de numai o jumătate de metru înălţime şi mai puţin de cincisprezece kilograme?“ Răspunsul a venit ca un glonţ slobozit din ţeava pistolului, însă nu-i cazul să mai discut aici.

— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului!

Pe neaşteptate, din poziţia în care stătea s-a ridicat în picioare şi, cu pumnul ridicat ameninţător în aer, a anunţat solemn:

— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului!

Plin de vigoare, radiind de fericire şi cu pumnul înţepenit sus, în aer, a zăbovit aşa, nemişcat, multă vreme. Vedeam cum vâsle imaginare loveau cu iuţeală valurile gândurilor, iar conştiinţa lui, asemenea unei bărcuţe, se clătina pe talazurile spiritului, albe ca zăpada. Mi-am ţinut respiraţia, de teamă să nu cumva să-i spulber reveriile.

Într-un târziu, s-a relaxat, mi-a azvârlit o ţigară şi m-a întrebat cu blândeţe, zâmbitor:

— O cunoşti?

— Pe cine? am întrebat eu.

— Pe femeia de adineaori.

— Nu o cunosc… dar parcă îmi este familiară faţa ei…

— E prezentatoare TV.

— A! Mi-am adus aminte! am spus eu, lovindu-mă, uşor, cu palma peste frunte. Mi-am amintit… apare mereu cu microfonul în mână, cu un zâmbet dulce pe buze şi nu ne spune mai nimic.

— Asta e a treia! a precizat el pe un ton duşmănos. Asta e a treia!

Brusc, a amuţit, iar lumina din ochi i-a pierit. Într-o clipă, faţa ca de porţelan i-a fost acoperită de riduri şi din mic ce era s-a făcut şi mai mic, până s-a chircit de tot pe tron.

Eu fumam şi îl priveam cu durere în suflet pe acest prieten straniu, însă chiar mă simţeam incapabil, pentru moment, să mai rostesc vreo vorbă.

— Vreau să-ţi arăt… am îngăimat eu într-un târziu, rupând tăcerea.

El, ridicându-şi capul, m-a întrebat:

— Pe mine mă căutai?

— Am invitat câţiva prieteni în Salonul Strugurilor… am spus eu jenat. Sunt o gaşcă de intelectuali scăpătaţi…

A luat telefonul şi a mormăit ceva în receptor, după care a închis şi s-a întors spre mine.

— De vreme ce sunt prietenii tăi, am aranjat un banchet complet pe bază de carne de măgar.

Prieteni, ăsta e norocul gurmandului! Un banchet complet pe bază de măgar! Nespus de recunoscător, am făcut plecăciuni în faţa lui întruna. Revenindu-şi un pic, cum stătea aşa în şezut, s-a aşezat din nou pe vine, în timp ce lumina aceea strălucitoare i-a revenit în ochi.

— Am auzit că ai devenit scriitor. E adevărat? m-a iscodit el.

— Am scris doar nişte pârlite de articole, am spus eu temător. Nici nu merită amintite. Le-am scris ca să mai câştig şi eu nişte bani suplimentari pentru familie.

— Domnule doctor, ce-ar fi ca noi doi să facem un târg?

— Ce târg? m-am grăbit eu cu întrebarea.

— Tu îmi scrii autobiografia, iar eu îţi dau douăzeci de mii de yuani.

Eram atât de emoţionat, încât inima mea o luase la trap şi n-am putut rosti decât:

— Mi-e teamă că talentul meu modest nu-i pe măsura unei sarcini atât de importante.

— Termină cu falsa modestie! a spus el, fluturându-şi mâna. Gata, am stabilit! În fiecare marţi seara, vii la mine, ca să-ţi povestesc despre experienţele mele.

— Frăţioare, frăţioare, ce să mai discutăm despre bani? Pentru mine este o onoare, ca un om mărunt ce sunt, să scriu biografia unei personalităţi atât de impresionante. Ce să mai discutăm despre bani?

— Frate mai mic, a zis el rânjind, lasă-mă cu ipocrizia asta! Banii îl fac şi pe diavol să mute munţii din loc. Poate că sunt oameni în lumea asta care nu iubesc banul, dar eu n-am întâlnit nici unul până azi. De aceea, îndrăznesc să declar sus şi tare că vreau să călăresc toate femeile frumoase din Ţara Vinului. Fir-ar ai dracului de bani!

— Şi farmecul tău, frăţioare, este foarte important!

— Hm! a zis el. Du-te-n mă-ta! Preşedintele Mao a spus: „E esenţial să îţi ştii limitele“. Scuteşte-mă cu chestiile astea! Hai, dispari de aici!

A scos din sertar un cartuş de ţigări Marlboro, pe care l-a aruncat spre mine. De cum am prins ţigările în mâini, i-am mulţumit de mai multe ori şi m-am întors în Salonul Strugurilor, alături de prieteni, doamne, domni.

Aici câţiva pitici turnau ceai şi vin, aduceau farfurii şi boluri, învârtindu-se pe acolo de parcă aveau roţi la picioare. Ceaiul servit era marca Wulong, la care se adăuga Maotai şi, deşi nu exista nimic cu specific local, era limpede că acesta se dorea a fi un banchet de rang naţional. Mai întâi s-au servit douăsprezece platouri cu mâncare rece, aşezate în formă de lotus: burtă de măgar, ficat de măgar, inimă de măgar, intestine de măgar, plămân de măgar, limbă de măgar, buze de măgar… toate părţile componente ale măgarului. Prieteni, gustaţi câte un pic din bunătăţile astea şi mai lăsaţi ceva loc liber în burtă, fiindcă, după îndelungata şi bogata mea experienţă, minunăţia-minunăţiilor vine la sfârşit. Prieteni, aveţi grijă! A sosit mâncarea fierbinte. Voi, domnişoarelor, să nu cumva să vă opăriţi! O pitică îmbrăcată toată în roşu, cu buzele roşii şi cu bujori în obrăjori, cu pantofi şi chipiu roşii – într-un cuvânt, roşie din cap până-n picioare, ca o lumânare însângerată, aproape că s-a rostogolit până lângă masă, ţinând sus un platou cu mâncare aburindă. A deschis gura micuţă şi a scos câteva cuvinte care s-au rostogolit ca nişte perluţe fine: „Urechi de măgar fripte! Să aveţi poftă!“

— Creier de măgar fiert în abur! Vă rog să gustaţi!

— Perle-Ochi de măgar! Vă rog să gustaţi!

Ochii măgarului, atât de bine conturaţi, cu alb şi negru, pluteau pe un platou. Prieteni, puneţi-vă beţişoarele în mişcare! Nu vă temeţi! Chiar dacă par a fi adevăraţi, să ştiţi că totul e comestibil. Dar, atenţie, sunt doar doi ochi la zece oameni! Cum o să-i împărţim în mod corect? Domnişoară, ia arată-ne tu! Domnişoara „lumânare roşie“ a surâs şi a apucat o furculiţă de oţel, pe care a manevrat-o uşurel, făcând ca cele două perluţe negre să plesnească. Lichidul gelatinos s-a revărsat şi a umplut platoul. Tovarăşi, luaţi lingura şi sorbiţi câte un pic! Felul acesta de mâncare pare cam greţos, dar în realitate are un gust extraordinar. Ştiu că la Cârciuma Yichi mai există un fel de mâncare special, numit „Dragonul Negru se joacă cu perla“. Ingredientele principale sunt mătărângă şi ochi de măgar. Totuşi, azi bucătarul a folosit ochii ca să gătească „Perle-Ochi de măgar“, ceea ce înseamnă că nu-i rost de „Dragonul Negru care se joacă cu perla“. Asta dacă nu cumva azi mâncăm dintr-o măgăriţă, ceea ce ar exclude din discuţie orice alte aspecte.