Simona Antonescu

Fotograful Curţii Regale

(fragment)

Editura Cartea Românească, 2015

Capitolul 10

Al doilea copil

Ciobanul de la Stâna Regală de deasupra Castelului Peleş avea patru copii: o fată mai răsărită şi trei prunci de băieţi.

Copiii nu aveau mamă. Murise de difterie în urmă cu doi ani, dimpreună cu ultimul dintre născuţi. Fetiţa rămăsese să îngrijească de frăţiori cum ştia mai bine. De la sosirea Majestăţii Sale Regina în noul castel, povara de pe umerii copilei se mai uşurase. Domnia sa le aflase povestea şi îşi luase obiceiul de a trimite zilnic de mâncare sus, la stână.

Pe lângă priciul de chirpici al stânei, fetiţa de curând scăpată de grijile de gospodină trăgea după ea un căruţ închipuit dintr-o lădiţă căreia o mână cam neîndemânatică îi pusese roţi de lemn. Îngrămădise toţi cei trei copilandrii de băieţi în căruţ şi îi trăgea acum după ea. Căruţul se răsturna adesea şi copiii râdeau cu mare poftă.

Simandicoasa adunare din poiană nu-i impresiona defel. Întreaga Curte Regală, suita de doamne şi domnişoare a Reginei, vreo doi miniştrii şi cei mai renumiţi artişti ai vremii se adunaseră împrejurul coşurilor cu merinde aduse de armata de slujnice vesele de la Castel. Se făceau aluzii la cele mai potrivite soluţii politice pentru ţară, în discuţii ocolite diplomatic mai întâi pe la starea vremii, şi se evita cu dibăcie curtenitoare intrarea în astfel de discuţii nepotrivite a unora dintre domnişoarele cu vederi mai îndrăzneţe din suita Reginei Elisabeta.

Nimeni nu-i vedea pe cei patru copii de pe lângă peretele căsuţei.

Atras de hârjoana copiilor, Ursu îşi întoarse către ei capul mare şi lăţos. Cel mai mic dintre băieţi, cam murdar şi cu părul tăiat fără nicio rânduială de un foarfece nepriceput, atât cât să-i descopere ochii luminoşi, şi cu buzele vineţii, sări jos din căruţul lor şi se apropie de Ursu. În urma lui, lipsit de bruma de echilibru pe care o avusese până atunci, căruţul se răsturnă din nou, împrăştiind copiii pe jos.

Din locul său din poiană, Franz îşi întorsese aparatul de fotografiat către scena ce se petrecea lângă priciul stânei şi privea totul fermecat, prin obiectiv. Copilul prinse capul mare al câinelui în braţe şi începu a-l legăna ca pe un prunc neînţărcat. Băiatul nu avea mai mult de un cot înălţime, aşa fel că Ursu se văzu nevoit să-şi plece capul către braţele lui. O vreme răbdă dovezile de prietenie. Când scăpă, se scutură tot, din cap şi până în vârful cozii, şi dădu un strănut cu răsunet.

Pe neaşteptate, fără niciun motiv vădit, copilul ţinti o privire spre vale, către poiană, şi ochii lui se înfipseră într-ai lui Franz, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Franz tresări sub căutătura limpede şi precisă. Buzele băiatul erau vineţii, ca şi cum i-ar fi fost foarte frig, lucru de mirare de vreme ce vara era în toiul ei şi soarele ardea din băierile cerului. Cel dintâi instinct al trupului său fu acela de a îşi îndrepta spatele ca să verifice, pe deasupra aparatului, direcţia privirii copilului. Îşi stăpâni însă acest imbold.

„Nu poate pătrunde cu privirea de acolo şi până aici. Este doar un copil curios faţă de aparat”, îşi spuse, şi zâmbi pe sub pânza neagră ce îi acoperea capul. Rămase nemişcat, cu ochii într-ai copilului, până când Despina apăru lângă el cu o rugăminte:

-Majestatea Sa Carol doreşte o fotografie împreună cu Regina, numai domniile lor singuri. Vă roagă să ajutaţi la alegerea unui loc potrivit pentru aceasta, un loc care să fie pe placul domniei voastre ca lumină, îi spuse ea, amintindu-i motivul pentru care se afla în ziua aceea acolo.

În lumile ce trăiau în mintea lui, Franz văzuse întotdeauna copii în jurul său şi al soţiei sale.

În vremurile de demult, când aşeza două şevalete sub nucul din capătul curţilor familiei Dieter şi tot singur, adesea, făcea două desene pe care mai apoi Greta şi Filipa mică se iscăleau, fără să se complice prea mult cu probleme de conştiinţă, lumile acestea din mintea lui găseau în fetiţe un sprijin. Planurile lui Franz se hrăneau din joaca celor două copile, şi el se vedea patronând cu blândeţe o masă de familie în jurul căreia se înghionteau alte două copile, ale lui şi ale Annei.

Mai târziu, peste ani, ori de câte ori privea prin obiectivul aparatului său câte un copil adus la fotografiat de părinţi, gândurile lui scăpau din frâiele raţiunii: „ar fi bine dacă ar avea ochii aceştia”, se surprindea el gândind, „dar nu ar fi blond. Ar avea părul castaniu, moale şi buclat al maicii sale”.

Pe măsură ce anii se scurgeau şi copiii nu se iveau în casa lor, Franz întârzia tot mai mult cu privirea asupra acelora sosiţi în atelier. Îi studia cu răbdare şi mintea lui crea unul al lor, perfect: ar fi avut surâsul celui mic al doamnei Ghenadie, privirea şăgalnică, pusă parcă pe şotii, a fetei celei mijlocii a domnului general Filipescu, ochii albaştrii, senini, ai Despinei la vremea când avea numai trei ani şi îşi sprijinise mânuţa mică pe sabia tatălui său, într-o fotografie. I se dusese vestea că este neîntrecut la fotografiile pentru copii.

Lipsa copiilor din casa lor, după atâţia ani de căsnicie, nu o punea pe seama soţiei sale.

Era încredinţat că este vina lui, fără a face însă din această încredinţare o dramă. Nu renunţase niciodată la visul lui, în care masa le era înconjurată de copii care mai de care mai neastâmpăraţi. În jurul lor, oamenii vorbeau despre o soartă căreia nu i te poţi împotrivi, dar el era încredinţat că sunt mai multe sorţi posibile, mai multe drumuri ce rămân deschise o vreme, până când te hotărăşti să cercetezi mai amănunţit unul dintre ele.

Credea şi el, cuviincios, că Dumnezeu are un plan pentru el, pentru Anna. Dar socotea cu cale să iasă în întâmpinarea acestui plan, să-l caute. Între deşteptările şi trezirile lui, Franz aflase demult câteva minute pe care le folosea, zi de zi, pentru a plănui. Acolo se găsea el cel întreg, neciuntit de dorinţele altora, neîntinat de luptele lor. Se găsea numai el şi lupta lui. Tăcuta lui luptă.

Dimineţile, îşi petrecea minutele dintre deşteptare şi trezire încercând să afle prin care anume locuri nu căutase încă planul acesta al Lui Dumnezeu, unde i se putea ascunde soarta? Copilul acesta ce-şi aţintise privirea într-a lui, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ar fi putut fi unul dintre drumurile rămase deschise în faţa lui, în aşteptarea unei hotărâri.

Către sfârşitul zilei, când întreaga suită se retrăsese pentru pregătirile de seară, în odaia lor din Economatul plin de oaspeţi al Peleşului, Franz vorbi Annei despre copilul cel mărunţel de la Stâna Regală. Annei îi părea lucru de mirare ca un bărbat să pună atâta preţ pe un copil. Neîmplinirea pe care o simţea ea nu avea a face cu motivele pentru care umbla acum soţul său după un prunc lipsit de mamă, al muntelui şi al Pietrei Arse, crescut în ultima vreme de o copilă de numai câţiva ani. Ar fi dorit să ştie ce neîmpliniri simţea inima acestui aproape-pictor, soţul său care nu-i găsise nicio vină pentru toate acestea şi nu se arătase niciodată în faţa ei abătut din astfel de pricini.

-Facem cum doreşti, îi spuse ea.

Cu îngăduinţa Reginei, Franz se întoarse a doua zi la Stâna Regală. Timpul părea să fi rămas pe loc aici. Copiii şi căruţul erau, la fel ca şi în ziua trecută, pe lângă priciul căsuţei. Ursu îi veghea cu priviri leneşe strecurate pe sub coama ca de leu. Valea răsuna de râsetele lor. În spate, la grajduri, ciobanul adăpa animalele. Sub privirile curioase ale celor mici, Franz îl aşteptă să isprăvească treburile.

-Bine aţi venit, domnule, spuse el, ivindu-se din spatele grajdurilor, încercând a-şi curăţa palmele muncite de iţarii din pânză aspră. Să vă dau un boţ de brânză proaspătă pentru domniţe, să-l duceţi jos când ăţi coborî?

-Bună dimineaţa. Nu am venit după brânză, răspunse Franz, cu ochii la băiatul ce i se proptise în faţă. Ţi-e frig? îl întrebă el apoi, observându-i din nou buzele vinete.

Copilul scutură din cap în semn că nu, apoi dezveli două şiruri de dinţi mărunţi ca mărgelele, într-un zâmbet încrezător.

-Ia mergi de aici, Gheorghiţă al taichii, îl îndemnă ciobanul, punând palma lată pe umărul micuţ şi întorcând copilul cu spatele către ei, ca să-i fie limpede direcţia în care avea de mers.

Poiana îl privea încurajator, şi Franz se simţi recunoscător că poate sări peste toate introducerile posibile. Într-un loc ca acela – din care Dumnezeu parcă niciodată nu se ridicase la ceruri, ci păşea încă şi astăzi pe pământul acoperit cu ierburi fierbinţi – convenţiile născocite între timp de oameni pentru a se îndepărta unii de alţii nu erau necesare. În poiana Lui Dumnezeu nu puteai vorbi decât direct, fără ocolişuri.

-Dă-mi-l mie, spuse Franz, cu ochii într-ai ciobanului.

Omul îşi căută singur toate răspunsurile de care avea nevoie în privirile deschise ale domnului din faţa sa, care se lăsa cercetat. În locurile unde viaţa nu este uşor de trăit, înţelegerile vin mai repede. Căile sunt mai drepte între oameni şi lucrurile mai limpezi. „Eu cu ale mele, el cu ale lui”, gândi ciobanul, fără a scoate ochii din ochii lui Franz.

-Nu te osteni, domnule, că-i bolnav, spuse apoi cu glas coborât, cât să nu fie auzit de copiii din apropiere.

-Ce are?

-Apoi, eu de unde să ştiu ce are? ridică omul din umeri şi intră în casa scundă din chirpici de unde se întoarse cu o bărdăcuţă de lut şi două păhărele ciobite pe la buză. Cade din picioare secerat, mai spuse el în vreme ce turna din bărdăcuţă în cele două păhărele. Nu-ţi lăsa inima la el, boierule, că-i bolnav. Aşa l-a făcut mumă-sa, fie-i ţărâna uşoară.

Şi ciobanul înclină paharul lui către pământ, lăsă să picure un strop pentru răposata, apoi dădu restul pe gât dintr-o singură înghiţitură. Franz urmări o vreme joaca celor mici. Încălţă din priviri picioarele desculţe ale copilului cu buze vinete în pantofi moi de piele, îi puse pe umerii slăbuţi o cămeşuţă albă şi deasupra un veston de postav, pe cap mintea lui îi aşeză o pălăriuţă cu panglici marinăreşti la spate, aşa cum aveau copiii din fotografiile lui. Îi dădu un cerc în mână şi-l văzu apoi alergând cercul prin faţa atelierului de fotografie, în Piaţa Teatrului.

-Măria Sa, ţine-o Doamne, l-a chemat la dânsa, jos, atunci când a ajuns aici pentru întâia oară doftorul dumnealor. Mi l-a cercetat un ceas încheiat. Apoi şi-a mai adus un doftor alături de dumnealui şi l-au cercetat amândoi. După care mi l-au trimis înapoi, aici sus, cu vorbă că suferă de sânge albastru. A venit pe lume cu inima frântă, spun babele noastre, că nici vorba lor nu trebuie dată la spate, să ştii dumneata, domnule. Se joacă ce se joacă, apoi odată cade la pământ. Îşi vine singur în simţiri după o vreme, iar eu mă bucur numai că nu-l doare nimica. Va avea şi el atâtea zile câte va voi Dumnezeu, la fel ca şi mine, ca şi dumneata, domnule dragă.

Când a aflat că e bolnav, Franz l-a îndrăgit şi mai mult. A dus vestea Annei, apoi au tăcut amândoi peste toate acestea câteva zile. Anna vedea crescând în el o hotărâre pe care nu voia să i-o întoarcă.

-Îl luăm, spuse într-una din nopţile lipsite de somn şi plină de lună, Franz.

Întreaga Curte se pregătea de plecare. Fusese cea din urmă seară petrecută la Castel. În salonul cel mare se făcuse muzică până târziu, în noapte, şi domnişoarele Majestăţii Sale Reginei Elisabeta jucaseră o scenetă scrisă de însăşi Majestatea Sa. Adunarea se risipise cu greu pe la odăi, ba încă din cele ale tinerilor se mai auzise o vreme chicot şi râsete. Economatul Peleşului era plin de viaţă la ora la care cocoşii Sinăii dădeau primul semn.

-O să merg mâine dimineaţă la domnişoara Elena Văcărescu. Am să o rog să anunţe pe Majestatea Sa că te vei întoarce la Bucureşti ceva mai târziu, după ce vei împlini acestă hotărâre a ta, spuse Anna.

În odaia luminată de lună se lăsase tăcerea. Veselia oaspeţilor se stinsese. O pasăre cu glas necunoscut, puternic, răguşit, îşi striga cântecul peste păduri. Pe galeria din aripa opusă a clădirii trecu cineva cu o lumânare aprinsă în mână. O slujnică uitase pesemne să lase carafa cu apă în vreuna dintre odăi, şi cineva s-a trezit însetat.

Franz adormi privind lumile din spatele frunţii lui, în care copilul ciobanului de la Stâna Regală creştea în casele lor de deasupra atelierului din Piaţa Teatrului, alergând cercul prin faţa prăvăliilor, întorcându-se cu genunchii juliţi de la cursurile Colegiului Sfântul Sava ori punând casa în pericol din pricina încăpăţânării de a aprinde singur lumânările din bradul de iarnă.

Nu a mai aflat copilul atunci când a ajuns pentru cea de-a treia oară la căsuţa scundă, din chirpici.

Ursu nu s-a ridicat să-l întâmpine şi să-l anunţe stăpânului său. Îşi plecase capul mare pe labele din faţă şi dădu semn că l-a văzut numai din urechile ciulite pentru o clipă. La marginea poienii, fetiţa cea mare şi ceilalţi doi băieţi îşi făceau de lucru cu câteva beţişoare în pământul moale.

-Au alergat cu toţii după Ursu prin văile astea, spuse ciobanul cu glas scăzut când dădu cu ochii de oaspetele său. Se rătăcise o mioară şi lor li s-a părut a joacă. Ăl mic odată s-a învineţit la faţă, a căscat larg gura căutând aer, a căzut şi atâta a fost. L-au adus ceilalţi pe braţe.

În spatele maestrului său, purtând respectuos pe braţe teancul de fotografii noi ce trebuiau aranjate în vitrină, Zamfir aştepta ca Franz să-i ceară câte una. Ploile de toamnă începuseră mult mai devreme în anul acela, şi drumul era pustiu din pricina şuvoaielor care făceau să şiroiască apa din toate copertinele străzii.

Zamfir purta pe braţe fotografii ale Reginei Elisabeta, şi faptul acesta îl ridica în proprii săi ochi. Le cercetase în amănunt pe toate în dimineaţa aceea, înainte de sosirea lui Franz. Călătorise cu ajutorul lor prin locurile în care Franz şi Anna îşi petrecuseră săptămânile de vară. Unele fotografii îl duseseră prin sălile castelului de pe vechea moşie a Pietrei Arse, altele îl urcaseră tocmai sus, pe Stâncile Şoimilor de deasupra Văii Prahovei, iar altele îi arătaseră poiana plină de pălării şi albine de la Stâna Regală.

Nu arătase prea mare interes faţă de fotografia în care o fetiţă cam murdară trăgea după ea un căruţ strâmb, plin cu copii.

Franz însă întrebă mai întâi de ea. În vitrina spălată de ploaie pe dinafară, îi potrivi un loc ascuns de unde privirile copiilor puteau lesne vedea, dar ar fi fost greu de descoperit.

Încă un copil pierdut.

Gândul apăru fără veste între celelalte, cuminţi, ale lui Franz, şi el se hotărî să-l încerce, supunându-l unei întrebări: cum poţi simţi că l-ai pierdut, când niciodată nu a fost al tău?

A fost pentru inima ta, pentru o lume care, timp de o zi, a trăit în mintea ta. La apus, lumea creată acolo, în spatele frunţii tale, se pregăteşte să moară. Dimineaţă, în clipele dintre deşteptare şi trezire, o nouă lume se naşte în spatele frunţii.

 

Sursa foto: Asociaţia Muzeul Jucăriilor (Cristian Dumitru)

 

Andrei Doboş

Valea rea

(CR, 2015)

În lumina stelei apropiate

În lumina stelei apropiate

organismele pozează;

bipedul

apasă pe buton

declanşează afectul

femelei. Drona a înregistrat

un şir de şapte cifre

de astfel de recurenţe

într‑o singură zi.

După ce steaua apune

se face încet întuneric

şi rece, culoarele se golesc,

se pregăteşte

o rupere de nori,

plouă temeinic

furtuni electromagnetice

bruiază frecvenţele.

 

Aprilie, singularitate

Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas

cîţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrîni

la umbra florilor de piersic.

Privesc puiul de vişin

înverzit, crenguţele lui crescute dezordonat

seamănă cu părul neatins al unei cerşetoare.

Mă gîndesc cît de mult mai are

pînă la lumea virtuală. Milioane de ani.

Cînd dăunătorii îi vor sfredeli scoarţa

El va secreta necontenit răşini. Va îndura frigul

Şi seceta, şi ploile lungi de toamnă. Va muri

Iar vîntul îl va purta în locuri sălbatice

Printre mesteceni şi frasini. Va fora acolo

Casă nouă pentru rădăcinile sale. Fructele lui vor deveni

Aspre, atît de acre că nimeni nu va mai putea

Să le mănînce. Va pieri încet

Sub greutatea altor specii, alte păsări şi alţi viermi

Vor găsi acolo hrană şi adăpost. Doar gustul

O să rămînă acelaşi, înregistrat pe softuri. Sucuri

Şi siropuri şi drajeuri de vişine. Imaginea (poate şi senzaţia

Tactilă – luciul şi carnaţia bobului – duritatea umedă

A sîmburelui). Parfumul şi culoarea

Florilor tinere. Fluxuri de biţi

Din motorul hologramatic –

Fluturi ce se topesc la contactul

Cu lumina rece: Copii

ce se joacă seara în livadă, se opresc

gălăgioşi lîngă pomul cu crengi aplecate –

culeg, unii de jos, alţii scutură,

alţii se caţără sus pînă la vîrf

 

Lui Vlad

Eram cu V.

în noul lui apartament

umbros din Floreşti

făceam toamna aia

vipaşna

şi mergeam peste tot cu şuriul la mine

cădeau capete la mese

în stil japonez

pe el îl neliniştea

un cuplu de sexagenari

alcoolişti vecini de dedesubt

şi nu pot

asculta muzică tare

mă deprimă vai

cum se tot ceartă

odată s‑au şi bătut

strîngere de inimă

m‑am gîndit eu

lîngă pai mu tan‑ul aburind

în adăpostul de noiembrie tîrziu

la prînz

afară soarele rece puţină bură

îl vedeam în maiou

îi strălucea chelia

cu revolverul în mînă

Dar în ziua aia

de duminică

– după un drum la Tăuţi

pînă unde se putea merge cu maşina

am urcat un dîmb

şi‑n iarba bătrînă

unde bălteau tulbure

apele

am sprijinit

minute bune pruni –

nu se auzea de jos nimic

doar muh muh din ţigări

în bucătărie

şi ceai

aruncam plase

deşi prada îmi scăpa

aşa că ne‑am mutat

în cameră să ne întindem

(asta ţine şi

de ficat)

şi acolo pe canapea

pornise centrala

la laptop

mooji reorchestrat

pe downtempo

pe reggae

de un grup de tineri

devoţi (de fapt era un singur dj

jean cristophe,

pe care l‑am cunoscut

mai tîrziu şi am aflat

că se băgase din cauza unei tipe

pe care‑o plăcea

şi care stătea de ani buni

la picioarele maestrului)

cu asta am adormit

şi nu ştiu ce s‑a întîmplat în somnul acela de amiază

de numai 20 de minute

de care de obicei mă feresc

fiindcă intoxică

dar cînd m‑am trezit

nimic

dar nimic

nu mai era la fel

deşi m‑am întors acasă

bine merci

cu rechinul

din staţie

tocmai începuse să plouă

însă noroi

se făcuse mai demult

Comunicare?

Femeie

obscuritatea a crescut

subiectul îşi pierde centralitatea

şi fuzionează cu spaţiul

Viaţa e sufocantă

în văditul erotism,

ceaţa împinge ferestrele înalte

ca într‑un amplu roman

ostil. Lumina şi tenebrele

prin nucii ruginoşi, tuia

scăldată de şpreiul monoton

al apelor de toamnă. Cîştigăm

puţină informaţie: aici

e spaţiul vivant. Materializarea teribilă

a celor rămase în urmă.

 

Grădina cu pruni

Copii încă în satele în care s‑au născut

la jumătatea secolului douăzeci

într‑o vară cu multe ploi

laptele izbit cu spumă de şiştare smălţuite

pline de iarbă

cizmele pe care le‑am încălţat

mai mult să cobor

spre mlaştina

de care bivolii

nu se mai satură.

Aveam mame de pămînt

cu pielea ca noroiul uscat

ce mai tîrziu aveau să povestească

nepoţilor

despre trudă

deşi truda

nu începuse cu adevărat

şi soarele la apus

din grădina cu pruni

unde ne bucurăm

că ajungem

cînd insectele alină

şi se lasă a două rouă a zilei

iar viţelul de numai o lună

ne prinde, bucuros, din urmă

 

Goran Mrakic

Punk requiem

Blumenthal, 2015

Minimalismul punk ni se potrivea ca o mănușă de box pe copita unei vaci gestante. Trăiam la periferia unui oraș est-european, sau mai exact într-un sat, și ne petreceam după-amiezile apăsând în draci butoanele „play” şi „rec” ale casetofoanelor forjate şi aşchilopate, cu deck-urile care se închideau doar dacă li se aplica un strat de bandă adezivă sau dacă se înfigea un vârf de pix într-o tastă care păcănea întruna. Sunetul hârșâit al casetelor zgâriate şi re-re-reînregistrate cu Exploited, D.A.F, Ramones, Billy Idol şi Nina Hagen se asorta cu decorul kitch-os al încăperilor noastre socialiste ca lucrările lui Andy Warhol într-o biserică ortodoxă din Maramureș, dar noi eram mult prea preocupaţi să redecorăm spaţiul psihotic al grotescului colectivist care ne înghiţea ca o mlaştină carnivoră, astfel încât ambalajul în care se petreceau ritualurile acustic-epurative nu era foarte relevant.

În serile pe care le petreceam bând vin de casă cu sifon şi dând din cap pe „White wedding” sau „Anti-UK” ne autoconvingeam că adevăratul spirit punk nu poate supravieţui decât la sat. „Marile oraşe vor ucide acest spirit. Îl vor transforma la un moment dat într-o modă de căcat, aşa cum s-a întâmplat cu rock-ul”, spunea plin încredere Mişi, tovarășul meu, trăgând cu nesaţ dintr-un „Carpaţi” fără filtru. Din când în când se deschidea uşa camerei şi înăuntru îşi făcea apariţia faţa nebărbierită şi acoperită de o bască unsuroasă a tatălui său, care spunea: „Daţi mai încet maimuţele alea în pula calului! Ce drecu cântă ăştia de fapt?”, întreba uitându-se la albumul Death before dishonour, „despre dinozauri?!”

Cel mai „punk” lucru pe care ne-am decis să-l facem a fost să NU ne îmbrăcăm asemenea punkerilor britanici, pe care îi copiau vestimentar toţi tinerii de-a lungul şi de-a latul continentului, îndrăciţi de muzica lor. Am hotărât că doar fenserii de la oraş simt nevoia să se exhibiţioneze vestimentar pentru a atrage atenţia asupra lor. Noi, cei care am pătruns de la bun început în miezul lucrurilor, ne-am detaşat de această etalare făţişă a icoanelor anti-sistem. Protestul nostru urma să fie atât de underground încât eram convinşi că va ajunge până în epicentrul fiinţial şi organic al întregii comunităţi.

Noi, punkiştii under-cover, pe care mamele îi puneau să strângă seara puii de pe stradă şi să cureţe la porci, noi, anarhiştii care scrijeleau zvastici întoarse pe dos pe ţiglele casei netencuite a babei Saveta, noi, minimaliştii care înţelegeau profunzimea „dadaismului” muzical până în măduva oaselor de vită, pe care, evident, le rodeam și le sugeam după ce lingeam tot „rinflaişul” duminical... Noi eram eroii anonimi de care nu urma să audă nimeni niciodată şi eram deosebit de mândri de acest lucru.

Ne-am dat seama că majoritatea punkerilor urbani din Occident sunt nişte rahaţi după ce i-am văzut la televizor cum protestau chipurile împotriva capitalismului, după care stăteau la coadă să pună mâna pe alimentele expirate şi aruncate din supermarketuri. Erau revoluţionarii care se mulţumeau să mânănce căcatul produs de sistemul excretor al celor împotriva cărora protestau. Nişte şobolani complăcându-se în mizeria hedonismului subteran şi relaxându-se în bazinele de urină clocotită ale îmbuibaţilor ignoranţi. Aşadar, am renunţat scârbiţi la pseudorevolta şoarecilor mai patetici decât propriii noştri taţi, care din tot rock`n`roll-ul puteau digera cel mult o piesă a celor de la Dire Straits.

Şi totuşi, trebuia să ne semnalăm cumva prezenţa. Am citit într-o revistă că o trupă de punk din Iugoslavia avea de gând să cânte o singură dată. Oamenii nu aveau nume, nu ştiau să cânte, nu aveau nici un repertoriu...Voiau doar să-şi facă apariţia la un concert, între alte două trupe, să zdrăngâne maxim două minute şi să urle „Rusi dolaze” („Vin ruşii”). Atât. O singură apariţie, prima şi ultima, pentru intrarea definitivă cu bocancii rupţi în istorie. O contribuţie esenţială adusă eticii haosului. Ne-am umplut de o bucurie aproape mistică citind acel articol despre trupa fără nume din oraşul Rijeka. Când s-au urcat pe scenă pregătiţi să înceapă măcelul sonor, cineva a tăiat curentul. Un pensionar, la fel de obscur ca ei, le-a venit de hac. A fost o intervenţie divină, cu un puternic background titoist. Nu au mai apucat să cânte nimic, dar legenda despre o trupă anonimă, venită din hăul intestinal al celor mai tenebroase neguri socialiste, a început să germineze pe buzele ornate cu pirsuri ale punkiştilor prezenţi la concert. Unii se jurau că „sigur aveau de spus ceva mega-pizdos” din moment ce le-au tăiat curentul. Dintr-o „trupă anonimă” deveniseră peste noapte „trupa anonimă”. Inspiraţi de această capodoperă minimalistă, ne-am hotârăt să săpăm mai adânc în abisurile negării.

Aşadar, l-am interpelat pe maistrul şcolii noastre generale, care se ocupa cu sonorizarea la toate serbările şcolare. „Ce pula mea mai vreţi şi voi, ciudaţilor?” „Vrem să susţinem un concert la sfârşitul primului trimestru”. „Voi?!” „Da, noi, ce are?” „Ai să-mi bag pula-n dracu! La ce instrumente ştiţi voi să cântaţi, băi rahaţilor?” „Ştii, asta cumva nu-i treaba ta, nea Acule”. „Bine, vorbiţi cu directorul, dacă vă dă el voie, faceţi ce vreţi, pe mine mă doare fix pe la pulă de voi”, spuse maistrul scoţând o sticluţă din halatul albastru, pătat şi rupt în mai multe locuri, pe care îl purta de când s-a născut. Luă o duşcă serioasă şi ne trânti uşa atelierului în nas, vizibil plictisit de discuţia cu noi, nişte papagali pe care cu siguranţă nu dădea nici doi bani.

Spre marea noastră surpriză, directorul şi-a dat acceptul să cântăm, cu condiţia „să respectăm normele eticii socialiste”. „Ce caru meu o mai fi şi alea?” mă întrebam în timp ce închideam fericit uşa cabinetului directorului. Acea ușă capitonată era chintesenţa a tot ce dispreţuiam în societatea cenuşie care ne era impusă de aceşti imbecili în costume cenuşii, cu pălării, cravate şi căciuli cenuşii. Of, cât de tare uram căciulile lor odioase de Astrahan, sub care zăceau surse inepuizabile de căcat, cu care împroşcau trecutul, prezentul și viitorul...

Sfidarea culturală pe care o pregăteam trebuia să fie colosală, stilată, bolnavă. Mişi şi-a luat un pulovăr cu două numere mai largi, iar peste el un cojoc de oaie al străbunicii sale. A găsit o chitară „Reghin” care mai avea două corzi şi și-a agâțat-o de gât cu lanţul de care era legat unul dintre câinii săi din curtea a doua. Eu mi-am tras o helancă neagră tip Fantomas şi nişte blugi mulaţi, făcuţi franjuri. Nu am găsit altceva în afară de o vioară dezacordată, pe care aveam de gând s-o folosesc pe post de chitară miniaturală. Ne mai trebuia însă un tobar. În ziua concertului, cu o oră înaintea începerii marelui spectacol, l-am interpelat pe Zel, un băiat cu sindromul Down, care stătea la capătul străzii și care striga într-una „Chem puţu vas”. N-a înţeles prea bine despre ce e vorba, dar părea încântat de ideea de a bate cu polonicul semi-ruginit într-o troacă de lemn. Când am ajuns la Cămin, acolo unde se ţinea serbarea, ne-a întâmpinat maistrul Acu: „Băi ciudaţilor, mereţi în spate, că vă aşteaptă tovarăşul director”. S-a dus numai Mişi, pentru că pe mine m-a lovit o diaree soră cu tzunamiul. „Avem o problemă”, mi-a zis când s-a întors. „Cică nu ne lasă să apărem pe scenă până nu aude ce vrem să cântâm. Şi nici într-un caz îmbrăcaţi aşa. Şi nici Zel n-are voie, că zice că-i dilău”.

Ne-am dus pentru a doua oară să ne vedem cu tovarăşul director. Condiţia era să ne îmbrăcăm civilizat şi să arătâm ce vrem să cântăm. L-am convins că hainele fac parte din decor, la fel ca şi celelalte rechizite. „Bine”, spuse oftând, să vedem ce vreţi să cântaţi. N-aveam încotro, aşa că am început: Mişi dădea cu sălbăticie peste cele două corzi scoţând nişte sunete odioase, eu mă prefăceam că vioara e o chitară electrică, iar Zel bătea în troacă dându-şi ochii peste cap şi îngânând şamanic: „Chem puţu vas, Chem puţu vas, Chem puţu vas”. Inițial voiam să cântăm anti-hitul nostru „Fuck the poor”, dar singurul refren de care ne-a venit în acel moment în minte era, evident: „Chem puţu vas!”

Directorul ne-a privit consternat, după care a spus: „Sper că glumiţi, nu?” „Nu, de ce? E un manifest minimalist al negaţionalismului prin artă”. „Hai, marş afară, că vă mănâncă şcoala de corecţie, putorilor”.

Cam la asta s-a rezumat revolta noastră punkistă împotriva sistemului. Eram convinși că această ispravă se va păstra undeva în adâncurile subconștientului colectiv și că într-o zi va erupe asemenea unei eczeme pentru care nu există leacuri politice și sociale. Noi aruncasem sămânța, depășindu-i în abordarea minimalistă a artei pe anonimii de la Rijeka. Nereușita noastră era atât de imaculată și de puternică, încât se apropia de perfecțiune.

Generațiile următoare au fost înghițite de tot felul de sunete electronice, sintetizatoare, stroboscoape și ritmuri disco. O retribalizare zgomotoasă, dar plicticoasă, asemenea unui rachiu parfumat de la care îți plesnește capul a doua zi.

După căderea comunismului am hotărât să ne lăsăm de punk. Egalitarismul pe care înainte îl promova sistemul se mutase acum în underground și începea să cocheteze discret cu sunetele atonale ale subsolului muzical. Punkerii care vorbesc astăzi despre egalitarism, promovându-l printr-o artă de ploşniţe pleoştite, sunt cei mai jalnici oameni, care nu au înțeles nici o iotă din această filozofie în care doar individul decide ce este şi ce trebuie să devină în raport cu societatea. Imitarea este păcatul originar care se pedepseşte cu retrogradarea în desuetudine. Punkul este plăcerea râgâitului la liber, spre distracția sau dezgustul celorlalți, dar și a libertății de a te pune de-a curmezișul dictaturii mainstream-ului. Când însuși punkerii devin mainstream, trebuie să se debaraseze de toate hainele parfumate ale trecutului și să se redescopere într-o altă dimensiune a originalității. A sfintei și inalienabilei inegalități.

Ca orice punkiști rasați care au depus în tinerețe un jurământ relativist față de incertitudine și imponderabilitate ideologică, am ratat cu mare artă toate micile țeluri pe care ni le-am trasat. Eu am ajuns un ziarist obscur, în timp ce Miși lucrează ca instalator într-un orășel din Austria. Singurul care mai ia troaca la bătaie când își aduce aminte de Sex Pistols este Zel. Uneori iese pe stradă și bate cu pumnii în banca de lemn din fața casei, strigând: „Chem puţu vas, „Chem puţu vas”. Nimeni nu ştie ce înseamnă, dar nici nu contează. E unicul prea-fericit pe care am reușit să-l infestăm pe termen lung, poate chiar pe viață.

Zel este singurul om care se bucură cu adevărat de concertele pe care le pregătește în fiecare zi. Nu are nevoie de public, de fani, de droguri sau de recenzii. Nu are nevoie de ideologii sau adversari politici. El este ceea ce noi nu am reușit să devenim vreodată. El e altfel. El e punk.

 

 

 

UNU ROȘU

În luna iunie a anului 1986 tocmai terminasem clasa întâia, luasem premiul I și toată lumea era mândră de mine. Nu conta că în clasă eram doar șase elevi și că trei primisem cea mai înaltă distincție, familiei mele îi plăcea să se laude că are un copil premiant. Abia așteptam vacanța de vară, pentru că sincer, mă cam plictisisem de școală. Era o chestie prea riguroasă din punctul meu de vedere și știam că mă voi distra mult mai bine la bunicii mei din Timișoara. Dacă toți copiii mergeau în vacanță la bunici la sate, eu făceam tocmai invers, veneam de la Variaș la Timișoara, acolo unde locuiau părinții mamei. Îmi plăcea la nebunie să vin la Timișoara, care era doar la o oră și douăzeci de minute de mers cu trenul, să mă relaxez prin parcuri, să merg la filme și să dau iama în magazinele cu jucării. Totuși, cea mai mare plăcere a mea era să mă plimb cu tramvaiele. Bunica avea un program la foc automat când veneam în vizită. Trebuia să mă ducă în toate librăriile din oraș pe care le știa, să căutăm cowboy și indieni de plastic, să mă asiste la toate filmele western și de acțiune ale căror afișe le reperam pe strada Alba Iulia sau pe panoul de lângă cinematograful Capitol, să mă ducă la teatrul de păpuși din Iosefin și să mă plimbe ore în șir cu tramvaiul, prin toate cartierele orașului. Și evident, să-mi cumpere merdenele cu brânză de la Bega Mică, înghețată de la Trandafirul și jucării de oriunde se găseau. Ce mai, eram topit după Timișoara și după camera mea plină cu jucării, acolo unde mi-am creat zeci de microuniversuri paralele: fie că evoluam la un campionat mondial de fotbal, fie că zburdam călare prin preeriile nord-americane alături de iscusiții călăreți apași, fie că eram vatmanul tramvaiului 6, șoferul mașinii de pompieri, Zoro spadasinul, detectivul Mike Hammer sau Clint Eastwood într-un film american, mă simțeam în largul meu.

Tot în acea lună iunie în care venisem să-mi petrec prima vacanță de vară la Timișoara, se discuta încă aprig despre dezastrul de la Cernobâl, din URSS, care avusese loc cu două luni în urmă. Dar, cum nici un subiect nu ține o veșnicie, au început să apară altele, e adevărat, nu atât de senzaționale. Se zvonea că prin Timișoara mișună niște misterioși răpitori de copii, iar zvonul s-a transformat în realitate panicardă atunci când o femeie de la noi din zonă și-a pierdut nepoțelul în tramvai. Copilul pur și simplu dispăruse între două stații, iar femeia nu-și putea explica ce s-a întâmplat. Seara, la cină, îi auzeam pe bunicii mei dezbătând acest subiect. Își dădeau cu părerea, vehiculau diverse ipoteze și mă instruiau cum să reacționez în caz că – Doamne ferește – se întâmplă să fiu acostat de vreun necunoscut pe stradă. M-au pus să repet de zeci de ori: „Mă numesc Goran Mrakic, stau pe strada cutare, numărul cutare, blocul cutare”. Fiind un mare iubitor de tramvaie, am fost pus să învăț destinația fiecărei rute: tramvaiul 1 merge în Iosefin, tramvaiul 1 roșu la gară, tramvaiul 3 în Freidorf, tramvaiul 4 la noi în zonă, în Circumvalațiunii, tramvaiul 5 în Ronaț, tramvaiul 6 în Lahovary, tramvaiul 7 acolo unde stă Ljubinka (doar așa am reușit să învăț, aceasta fiind o prietenă a bunicii mele, care locuia într-o casă de pe strada Glad din Calea Șagului și pe care o vizitam destul de des) și tramvaiul 8 în Calea Buziașului. Buziașul era un oraș pe care îl asociam invariabil cu sticlele verzi de apă minerală la 1 litru și nu îmi imaginam că acolo poate exista și altceva în afară de fluidul ușor carbogazos, cu un gust specific.

Așadar, devenisem unul dintre cei mai buni cunoscători ai tramvaielor din Timișoara și asociam diverse zone și locuri din oraș cu plimbările mele pe șine. Știam că tramvaiul 1 merge la teatrul de păpuși, tramvaiul 7 la tanti Ljubinka, iar simpaticul tramvai 5, cel mai oropsit dintre toate, ne ducea până în capăt în Ronaț, acolo unde aproape de ultimele stații puteai vedea țigani cântând la vioară între scaune sau pe trepte și tot felul de personaje ponosite care mă fascinau.

Era însă un lucru care mă exaspera: lipsa tramvaiului 2! Pur și simplu nu înțelegeam de ce nu există, chiar dacă ai mei au încercat să-mi explice. Mi se părea o imperfecțiune intolerabilă, o chestie ilogică, o piesă care lipsește nemotivat dintr-un mozaic ambulant și fascinant, o figură geometrică ciobită. Am început să urăsc tramvaiul 1 roșu. Nu îi înțelegeam sensul și rostul. Mă întrebam cum de nimeni în afară de mine nu observă arivismul acestui uzurpator, nonșalanța cu care se plimbă în locul 2-ului pe străzi şi contrastul cromatic deranjant între restul numerelor scrise cu negru și al acestuia cu roșu…Simțeam că trebuie să fac ceva pentru ca 1 roșu să dispară, dar mă apăsa faptul că eram prea mic pentru a fi băgat în seamă de cineva, iar cei care puteau schimba lucrurile stăteau în clădirile acelea sumbre, pline cu uși capitonate, în spatele cărora niște tovarăși serioși, în costume cenușii, vorbeau mereu la telefon și lăsau impresia că discută numai lucruri extrem de serioase, capitale. Toată această situație mă descuraja în demersul meu de a căuta dreptatea pentru tramvaiul 2. Mi-am propus solemn ca primul lucru pe care îl voi face atunci când voi crește va fi să reinstaurez ruta tramvaiului 2, care în mintea mea avea deja o conotație aproape mistică. Să fi fost vorba de vreun traseu ascuns, uitat? De o conspiraţie împotriva lui? Sau de vreun cartier de care nu știam pentru că nu exista un tramvai adecvat care să mă ducă acolo? Dacă în acel cartier neştiut există librării şi cinematografe în care nu am fost niciodată? Dacă acolo e plin de cowboy şi indieni plasticați de care eu nu ştiu nimic? Era clar că 1 roșu e o minciună și o prefăcătorie și că oamenii nu înțelegeau câtă nedreptate i se comite sărmanului 2. Din acest motiv am început să simpatizez fotbaliștii care purtau numărul 2 pe spate. Erau cumva la polul opus al geometriei fotbalistice din capul meu, dar nu conta. Eu eram stângaci şi îmi plăcea să evoluez în atac, să dau goluri, să înving portarii, să ridic tribunele imaginare în aer, iar „doiarii” erau de regulă fundaşi-dreapta. Puteam oare să încalc regulile nescrise ale fotbalului şi să devin vârf-stânga purtând numărul 2 în locul numărului 11?

Într-o zi tatăl meu a adus acasă echipamentul de rezervă al echipei de fotbal Steaua Roșie Variaș, al cărei medic, evident, amator, era în timpul liber. Erau într-o sacoșă, mototolite și transpirate. Am scos primul tricou și m-am uitat fascinat la el – numărul 2, purtat de jucătorul Mile Petkov. Când mă întrebau vecinii după ce veneam de la meciuri cine a jucat cel mai bine, spuneam invariabil: „Mile”, indiferent de scor sau de evoluţia fundaşului nostru. Am tras tricoul pe mine în fața oglinzii fără să-mi pese că-mi ajungea aproape până la genunchi. L-am îndesat în șort, mi-am încălțat tenișii și am ieșit în curte cu artexul julit, palmat de la stadion. Purtam în sfârșit un tricou de fotbalist adevărat, mamăăăă, de când îmi doream așa ceva! Îmi imaginam că sunt pe un stadion plin și că spectatorii își spuneau unul altuia: „Bă, uitaţi-vă la ăla cu numărul 2, ce meseriaș e…uite-l cum driblează, ce şut are, fiiiii ateeeent ce goool a daaaat, fraaate!” Eu loveam mingea cu sete şi aveam impresia că forţa fizică mi s-a dublat, că am crescut instantaneu cu câţiva ani, că şutul meu poate face praf poarta verde care despărţea cele două curți ale casei noastre…Şi totul din cauza magicului număr 2 de pe spate!

Din păcate, echipamentul a fost spălat şi dus de acolo a doua zi. Sunt convins că aş fi ajuns un mare fotbalist dacă aş fi putut păstra tricoul cu numărul 2. În schimb, bunica mi-a cusut cu ceva material roşu pe un alt tricou, alb, numărul 11, să seamăn cu o veritabilă extremă stângă. Astfel, în loc să distrug porţile inamice purtând numărul 2, am fost condamnat să port toată copilăria două numere de 1 roşu pe spate. Ca un tramvai care strică ordinea firească a lucrurilor.

 

NEW YORK, VIA MEHALA

„Dragul meu J, știu că vei fi mirat când vei primi această scrisoare. Te vei întreba de unde până unde m-am găsit să-ți scriu tocmai ție, având în vedere că nu ne-am văzut de cel puțin 20 de ani. Chiar dacă ne cunoaștem din copilărie, nu am fost niciodată foarte apropiați, în sensul că nu eram cei mai buni prieteni sau ceva de genul ăsta. Nici măcar nu făceam parte din aceeași gașcă atunci când am devenit adolescenți. În aceste condiții, de ce m-am hotărât să mă confesez tocmai ție, copilului unor vecini cu care nu am schimbat nimic în afară de câteva vorbe lipsite de obligație și consistență?

Îi cunoști pe părinții mei, am fost vecini în copilărie. Dumnezeule, au trecut mai mult de trei decenii de atunci! Ai mei sunt oameni gospodari, țărani conservatori mutaţi la oraş, paori de rit vechi, cum s-ar spune. Mamei nu i-am dat niciun semn de mult timp, nu am curaj, nu îmi găsesc cuvintele. De când am ajuns în America i-am scris doar de câteva ori. I-am spus că lucrez într-un spital, că sunt asistentă medicală, că am un salar bun și că mi-am găsit o casă frumoasă. Evident, totul a fost o minciună.

Adevărul e că nu am fugit doar de comunism, de Ceaușescu și de România. Am fugit de Timişoara, de Mehala, de întreaga comunitate conformistă, de câmpie, de pusta Banatului, de propria familie. Nu mai suportam acea lume mică, dichisită, plictisitoare și autosuficientă. Nu mai suportam colindele de Crăciun, mersul la slujba de duminică, tăiatul porcilor, papricașul unsuros, caltaboșii, bețiile grețoase, curățenia generală de Paști, ciocnirea ouălor colorate, mersul la cimitir, văruirea pomilor fructiferi, făcutul țuicii, rinflaișul de duminică, supa de cocoș, spartul sticlelor la nunți, jugul patriarhatului și toate obiceiurile care mi se păreau a fi niște ritualuri burlești, lipsite de orice consistență. Nu aveam absolut niciun sens și nicio perspectivă în acea lume mică și colorată a Banatului, pe care am ajuns să-l disprețuiesc din toți rărunchii. Mă prefăceam că mă bucur, că-mi pasă de datini, că mă interesează ceea ce mi se spune, că-mi doresc un viitor călduț lângă un soț mustăcios, grăsuț și lacom, care linge tot gulașul din farfurie cu un colţ de pită, care bea șpriț după şpriţ după fiecare masă și râgâie sonor, care se întoarce cu spatele spre mine când se bagă în pat și se beșește ca un nesimțit, care sforăie și se scobește în nas, care mi se adresează hlizindu-se cu apelativul „muiere” în faţa haverilor şi căruia va trebui să-i gătesc, să-i spăl chiloții căcați la cur și ciorapii împuțiți toată viața...Nimeni nu-şi poate imagina cât de înspăimântătoare este această perspectivă în mintea unei adolescente însetate de viaţă. Te rog, nu mă considera nebună...

Nu-mi aparţinea nimic din tot ce trebuia să moştenesc de la ai mei. Nu-mi trebuia nimic din acel microcosmos al şliboviţei, verzei murate şi şuncilor afumate, din acel labirint de pivniţe, hambare, şifpoduri şi verande, din acea scorbură a plafonării şi din acea comunitate care deborda de o decenţă de-a dreptul...neruşinată!

Eu îmi doream să fiu artistă, să fiu o femeie independentă şi emancipată, să fiu o creatoare liberă și cugetătoare, adică tot ceea ce Banatul nostru dispreţuieşte prin toţii porii săi. Mă gândeam seară de seară cum să fac să evadez din această seră în care mă sufocam, din acest garaj obscur în care trăiam, din această lume care mă ţinea prizonieră din naştere. Voiam să mă dedic lumii, muzicii, artei, voiam să interacţionez cu oameni care vorbesc despre cultură, să merg la evenimente mondene, să cunosc diverse personaje sofisticate, să colind marile oraşe, să mă înfrupt din gastronomia specială şi fină a ţărilor dezvoltate, să-mi scot o dată pentru totdeauna capul din jgheabul cu sarmale, cârnaţi, răcituri şi tobă de porc.

După cum probabil ştii, am fugit din ţară cu prima ocazie care s-a ivit. N-am regretat nicio secundă pentru ceea ce lăsam în urmă. Nu mi-am întors capul nicio clipă în acea noapte după mama care dormea liniştită, după caisul înflorit din curte, după grădina noastră frumos mirositoare, după coteţele din curtea din spate, după camera în care mi-am petrecut copilăria, după casa noastră făloasă din Mehala și după trăsura din grajd – mândria bunicului, pe care o lustruia, vopsea, pregătea şi orna permanent pentru nunta mea...Nu m-am întors nici măcar să-l mângâi pentru ultima dată pe Maţi, câinele meu flocos cu care mă jucam în fiecare zi.

Am ajuns în Iugoslavia, iar mai apoi în Austria, unde am stat într-un lagăr de emigranţi timp de două luni. Chiar şi acolo mi se părea mult mai frumos şi mai uman decât în România. Priveam în fiecare noapte printr-o fereastră cu gratii şi mă simţeam incomparabil mai liberă decât acasă, acolo unde babele din vecini îţi urmăreau fiecare mişcare, acolo unde toată lumea te bârfea la colţ de stradă, acolo unde viaţa îţi era planificată în detaliu din naştere până la moarte, acolo unde plictiseala te omora ca o otravă invizibilă.

După câteva luni am reuşit să plec în America. Când am pus piciorul în New York mi-am făcut cruce pentru prima dată în viaţa mea. Mi-au dat lacrimile de fericire. Iubeam fiecare pietricică, fiecare băltoacă, fiecare homeless negru care bea alcool din pungă, fiecare câine vagabond, fiecare clădire, fiecare maşină...Of, Doamne, eram în New York şi pentru prima dată în viaţă eram cu adevărat fericită, pentru că totul mi se deschidea ca o carte, totul mă absorbea cu sete şi toţi mă aşteptau cu braţele deschise. Mă plimbam relaxată noaptea pe acele bulevarde largi şi superbe, sub luminile şi reclamele multicolore, sub luna care îmi surâdea mie şi numai mie...

La început mi-am găsit de lucru într-un aprozar de legume şi fructe a unui asiatic. Seara umblam prin baruri şi mă interesam dacă e cineva curios să apeleze la talentul unei fete care ştie să cânte la chitară şi saxofon. Uneori mi se mai oferea câte o şansă, cântam blues, dar nimic pe termen lung. Oamenii mă ascultau, aplaudau, câştigam câţiva dolari, după care dispăream în noapte. Eram mulţumită cu puţin, pentru că simţeam că inspir libertate în fiecare fracţiune de secundă. După o perioadă am început să cred că am acumulat atâta tristeţe în copilărie încât nici blues-ul nu mă putea suporta. Chiar şi sclavia negrilor, transpusă într-o muzică mistică, ritualică şi protestatară, mi se părea mai ademenitoare decât inerţia existenţială şi marasmul civilizaţional din îndepărtatul Banat, care îmi revenea în minte asemenea unui coşmar. Încercam uneori să-mi imaginez ce fac cei de-acasă, cum o mai duc, dar îmi luam repede gândul, absorbită de noua şi incomensurabila mea libertate în cel mai frumos şi sclipitor oraş al lumii. Nu câştigam mult, dar eram mulțumită. Noaptea mă plimbam pe străzi şi ascultam muzică la căşti. Fumam şi mi se părea că inhalez toată bezna dintr-un fum. Viaţa mea devenise un dans lent printre zgârie-nori, departe de acoperişurile joase şi înzăpezite ale unui cartier din pusta Panoniei.

Într-o seară am intrat într-un băruleţ din care se auzea o muzică în surdină. Mi-am luat un whisky şi m-am aşezat într-un colţ, la o masă mai retrasă. Pe o scenă mică, aproape improvizată, cânta Tom Waits. Nu-mi venea să cred ochilor şi urechilor. Mi-am scos din cutie chitara şi m-am dus la el ca în transă, întrebându-l dacă pot să-l acompaniez. S-a uitat chiorăş la mine pe sub borul pălăriei negre, a tras un fum din ţigară şi mi-a făcut un semn abia perceptibil cu ochiul. Am început să cântăm, iar eu am simţit să viaţa mea tocmai ajunsese la apogeul artistic mult visat. Când am terminat, Tom m-a întrebat de unde sunt, iar eu am minţit, pentru că nu ştiam ce să-i răspund. La fel am minţit-o şi pe mama, căreia i-am scris prima dată după şase luni. Mi-am făcut poze în faţa unei case frumoase şi i-am spus că e a mea. Am scris cam tot ceea ce ar fi vrut să audă. Într-un fel ciudat, începuse să-mi fie milă de părinţii mei. Nu era vina lor că aveau un copil ca mine. Nu puteam să le spun în faţă că disciplina lor mă scotea din sărite, că mă ucideau cu acel conformism ritualic, că grija lor era o zgardă care mă sufoca...Ei nu ar fi înţeles toate aceste trăiri şi m-ar fi întrebat cu lacrimi în ochi Cu ce ţi-am greşit? Ştiam că nu le pot explica şi arăta că de fapt n-au greşit cu nimic, dar nu mă puteam mula modului lor de a vedea şi înţelege lumea.

Din acea seară cu Tom Waits mi-a rămas o mică fotografie alb-negru. Eu şi Tom cântând The long way home...Iar mie, ca printr-un miracol, când închideam ochii îmi apărea în gând Banatul, în timp ce vocea lui răguşită plutea prin mica încăpere plină de fum. Cântam şi mă vedeam stând pe treptele trenului care şuieră înainte de intrarea în gară. Vedeam în depărtare plopii negri şi turlele bisericilor, asemenea unor mistere medievale, învăluite într-un amurg înmiresmat de aprilie, înaintea nopții de Înviere. Veneam dintr-o depărate nedefinită, purtată de valurile vocii bătrânului bluesman.

Viaţa te poartă însă pe cărări ciudate. Având în vedere că noaptea cântam în diverse locuri obscure, am avut de câteva ori ocazia să prizez nişte heroină. Senzaţia a fost extraordinară. Aveam impresia că le cânt oamenilor dintr-un rai compus doar din sunete şi că trupul meu este alcătuit dintr-o infinitate de plăceri interminabile. Oricare ar fi fost preţul acelor trăiri, eram convinsă că merită. I-am mai scris mamei o scrisoare, spunând că mi-am făcut un rost, că lucrez într-un spital şi că poate în curând mă voi mărita. Ştiam că acest lucru o va face fericită. I-am ataşat şi o poză în care purtam nişte ochelari de soare foarte mari, pentru a-mi camufla cearcănele imense.

Heroina m-a transpus într-o lume de basm. Obișnuiam să mă urc în vârful unui zgârie-nori și să admir panorama orașului, ascultând la căști refrenul Golden brown, texture like sun, lays me down, with my minde she runs... a celor de la Stranglers. Eram un arcuș în mâna megalopolisului. Sufletul meu emana doar pace și muzică. Mă plimbam noaptea prin ploaie și îmi injectam zilnic doza necesară de miere solară. Toate izvoarele raiului începeau să susure în adâncul ființei mele, curgând molcome prin poienițe verzi și livezi înflorite. Eram luntrașul tăcerii care vâslea prin apele liniștite ale muzicii. Mă speriam însă când ajungeam în largul fluviilor învolburate și tulburi, care doreau să mă verse în oceanul necuprins al morții. Când frica începea să mă doară fizic, îmi pregăteam o nouă doză și totul revenea la normal.

Între timp am ajuns pe nesimțite o umbră de om. Dependenţa de heroină m-a transformat într-o stafie umblătoare, fără să-mi dau seama. Pentru o jumătate vitală de gram făceam sex neprotejat pe oriunde apucam cu zeci de bărbaţi: portoricani, asiatici, africani, albi, indieni, arabi, mexicani, travestiţi, nu conta. Sadomasochism, sex oral în metrou, gangbang în moteluri jegoase, sex anal în toalete publice insalubre – nimic nu era suficient de degradant pentru a obţine praful care mă ajuta să fug din fața oceanului negru, ale cărui valuri deveneau tot mai mari, tot mai mari...

Momentan locuiesc într-un adăpost din cutii de cartoane. Sunt unul dintre sutele de mii de boschetari ai New York-ului. Am fost dată de mult afară din apartamentul în care stăteam cu chirie. Mi-am vândut saxofonul şi chitara. Chiar şi poza alb-neagră cu Tom Waits, pe care o păstram ca pe icoană în portofel, am folosit-o într-o zi pe post de filtru pentru a priza o linie.

Pentru mine nu mai contează nimic. Mă tărâsc printr-un labirint al groazei, în care moartea pândeşte după fiecare colţ. Trăiesc asemenea unei cârtiţe. Nu mai suport lumina, doar întunericul mă poate linişti. Mă trezesc şi mă învelesc numai cu negură, până când mă voi contopi definitiv cu ea. Nu îi mai pot scrie nimic mamei, după cum ţi-am zis. Îţi scriu ţie pentru că nici tu nu ești acasă și astfel poți să mă înțelegi. Ai fost singurul om care nu se prefăcea atunci când îmi vorbea. O dată, când eram doar nişte ţânci în pantaloni scurţi şi ne jucam de-a v-ați ascunselea, eu m-am pitit în pod după un horn, sperând că mă vei găsi. Tu m-ai văzut şi mi-ai spus că o să mor orice aş face, indiferent dacă rămân acolo sau cobor. Te refereai la joc, dar acele cuvinte m-au lovit ca un blestem. Tu ai fost singurul care ai simţit în subconştient ratarea mea inerentă şi irevocabilă.

Câteva vorbe, aruncate de cineva în treacăt sau în toiul unui joc de copii, pot reteza aripile unei vieţi. Pentru mine nu mai există nici „aici”, nici „acolo”.

Drogaţii alături de care îmi petrec ultimele clipe m-au întrebat odată de unde sunt de loc. Le-am spus că vin dintr-un tărâm imaginar binecuvântat, unde oamenilor le place să cânte şi să joace, unde belşugul e ceva firesc şi unde în fiecare an anotimpurile se întrec în frumuseţe. Abia după ce mi-am luat doza maronie şi am evadat din canalul în care-mi zăcea trupul sleit, mi-am dat seama că în mod inconştient vorbeam de Banat.

Nu mă voi mai întoarce niciodată acasă. Poate că în clipa în care citeşti aceste rânduri eu sunt trecută deja în lumea umbrelor, împachetată într-o pungă neagră de nylon, aşteptând să fiu arsă în crematoriul săracilor.

Nu știu adresa ta exactă, dar sper că scrisoarea va ajunge cumva la tine în Bosnia, țara strămoșilor, cum îți plăcea s-o numești. Țin minte că odată am fost la bunică-ta să mâncăm cornuleţe cu gem, iar afară ploua cu găleata. Tu spuneai că vine potopul și că în curând se va reface Marea Panonică, despre care ai citit că a existat în urmă cu câteva milenii pe teritoriul Banatului.

- Noi locuim pe fundul unui ocean, imaginează-ți! Oamenii care sapă adânc găsesc pe câmp alge fosilizate și scoici. Așa mi-a spus atunci, iar eu te ascultam fascinată.

Dorul de Banat mă doare fizic. Mai tare chiar decât dependenţa de heroină. Nu voi mai vedea niciodată cerul înstelat deasupra Mehalei, nu voi mai simţi niciodată mirosul zambilelor primăvara, nu voi mai simţi gustul pâinii de casă şi nu voi mai bea niciodată vinul din strugurii noştri. Dacă aş putea, aş da tot New York-ul numai să mai pot auzi o dată vocea mamei înainte de culcare. Din păcate, New York-ul nu-mi aparţine. Sunt doar una dintre victimele cu care se hrăneşte.

Am plecat în lume pe urmele blues-ului, dar blues-ul era mereu ascuns sub caisul înflorit din curte. Eu nu voi mai vedea niciodată Timişoara, iar acest gând îmi accelerează căderea în abis. Nu le spune nimic alor mei. Lasă-i să creadă că sunt bine şi că mă pregătesc de măritiş cu un american înstărit. Noaptea trecută am visat că zbor deasupra unui ocean negru în trăsura ornată de bunicul. Ciudat, dar oceanul nu mă mai înspăimânta ca adineauri. Dacă am fost prea patetică, îţi dau voie să-mi rescrii viaţa după bunul tău plac. Ştiu că o vei face mai bine ca mine.

Sper că ai găsit ceea ce ai căutat în peregrinările tale arheologice prin Bosnia. Ți-am urmărit în trecut postările de pe internet, știu că erai fascinat de piramidele descoperite acolo. Poate că ne vom revedea într-o altă eră, mai bună. Pe fundul mării, în țara strămoșilor.

A ta, S.M.”

 

Florin Lăzărescu

Întîmplări şi personaje

(Polirom, 2015)

Doi pitici şi un bătrân

L‑am ajutat pe Iulian să‑şi cumpere şifonier. Ajutat, vorba vine. M‑a luat cu maşina, am mers împreună la magazin şi‑am supravegheat transportul până acasă la el.

Şifonierul, un animal! Mă durea spatele numai când l‑am văzut. Mi se părea imposibil de ridicat fără vreo macara ceva. Noroc că prietenul meu plătise nişte anga­jaţi de la magazin să se ocupe de transport. Au ei scule pentru asta, mi‑am zis. Dar când am mai văzut şi cine‑s băieţii care trebuie să‑l care, m‑a apucat durerea de suflet: doi pricăjiţi la un metru cincizeci bucata şi şapte­zeci de kile, puşi amândoi pe cântar. Practic, doi pitici. De ce‑ar angaja cineva doi pitici să care mobilă n‑am putut înţelege. N‑ar trebui să fie trecută atribuţia „cultu­rist“ în fişa postului unui asemenea job? Mă rog, cu toată durerea din suflet, nici nu mi‑a trecut prin cap să mişc un deget ca să‑i ajut. Şi‑au făcut‑o cu mâna lor. Doar erau plătiţi pentru asta.

Când s‑au pus ăia pe treabă, arătau săracii ca două termite inimoase care şi‑au ales limpede o sarcină mult peste puterile lor. Am pariat scurt în minte că nici nu mişcă şifonierul un centimetru, darmite să‑l urce într‑o maşină, să‑l coboare, apoi să‑l târâie pe scări într‑un apartament la etajul 1. Au câştigat pariul. Bine, au şi pier­dut prin transpiraţie jumate din greutatea corpului în timpul transportului. Mă uitam la ei şi nu‑mi venea să cred. Probabil erau telepaţi, ceva în genul ăsta, şi puteau mişca obiectele cu forţa minţii. La urmă, mă gândeam să‑i provoc să care din priviri maşina de spălat de pe hol în baie, dar cred că riscam să rămână din ei doar o baltă de sudoare, apoi să se evapore.

Aaa… şi‑am mai văzut în scara blocului de‑acolo ceva de poveste. Un bătrân îmbrăcat ca la ţară, cu bundiţă pe el, aşezat în fund şi privind cumva în gol către copiii care se jucau în parcul din faţă. Iulian a trecut pe lângă el, eu veneam din urmă.

— Un foc, n‑ai un foc?!… N‑ai?… a întrebat şi şi‑a răspuns tot el, fără să‑şi mişte capul.

M‑am apropiat, mi‑am scos bricheta şi i‑am întins‑o.

Mâna lui cu ţigara nici nu s‑a mişcat. I‑am aprins‑o eu. Când a auzit scăpăratul brichetei, a tresărit. Apoi a tras adânc din ţigară, privind cumva în gol către copiii care se jucau în parcul din faţă. Era orb.

Gustul cireşelor

Am fost la magazinul din colţ. Lângă cântar, era o ladă mare cu cireşe perfecte, din alea cum îţi închipui că pot creşte numai în Grădina Raiului. Până să‑mi dea doamna vânzătoare ce‑am cerut, mi‑a trecut prin cap instantaneu relaţia mea pasională cu cireşele.

În copilărie, după ce căpătau o oarecare formă ver­zuie, imediat după ieşitul din floare, le pândeam cum se coc, mergeam de câteva ori pe zi la copac să le verific evoluţia. La prima tentă de înroşire, mă năpusteam asu­pra lor, nu doar că le înghiţeam cu tot cu sâmburi, aproape că le haleam cu tot cu frunze, cu tot cu creangă, cu tot cu omizi. Repede‑repede, nu era timp de pierdut. Ca şi cum ar fi conţinut nişte grăsimi esenţiale supravieţu­irii, cu o poftă de urs grizzly care ştie instinctiv că somo­nii nu trec prin râul lui decât o singură dată pe an.

Oricât de multe ar fi fost – o găleată, o sacoşă, un sac –, aveam senzaţia că nu mă satur niciodată. Eram în stare să mănânc până crăp. Mă târa mama de‑un picior de lângă ele, când zăceam cu burta umflată, şi tot mai întindeam mâinile, mai înşfăcam doi pumni de cireşe şi le îndesam în gură. Să fie, acolo. Mai mergeau. Totdeauna mai era loc pentru măcar o cireaşă.

Acum n‑am fost tentat să‑mi cumpăr nici măcar una. Doar m‑am uitat câteva secunde la ele.

Dacă mi‑aş măsura cheful de viaţă în poftă de cireşe, azi aş fi un om terminat.

Magie

Pe la zece jumate am ieşit la cumpărături în Billa, chiar înainte să se închidă. Am remarcat că e cald ca într‑o noapte de vară.

La raionul de fructe‑legume, am întâlnit un cuplu gen Moni şi Iri. Moni, 1,90, superskinny, cu fustă ultrascurtă şi ciorapi albi, tricotaţi cu trandafiri – parcă erau copiaţi după mileul pe care îl puneam pe vremuri pe televizor, sub peştele‑bibelou. Însă faţa ei – de eschimos trecut de prima tinereţe, care‑şi maschează ridurile cu un kil de fard – trăda măcar vreo 40 de ani şi o scârbă infinită de viaţă: „Iubi, nu vreau asta!“. Iubi avea la vreo 65‑70 de ani. Ţi se rupea inima de el. Ţinea un avocado în mână cu mai multă tristeţe pe chip decât Hamlet cu capul săr­manului Yorick în palmă.

Am plecat mai departe. La casă, m‑am reîntâlnit cu Moni şi Iri. Iri părea şi mai deprimat, cu ochii ţintă spre ciorapii tricotaţi cu trandafiri sau niciunde. Doamna de la casă – aia care, de obicei, la sfârşitul programului, când nu e nimeni în preajmă, mi se plânge cât de tare o dor şalele – mi‑a bătut obrazul că tot amân de o săp­tămână să‑mi fac card Billa. Am păcălit‑o că‑mi fac mâine.

Am remarcat din nou că e cald ca într‑o seară de vară. Am urcat la mine în apartament, m‑am schimbat, mi‑am scos bicicleta din garaj şi am dat o tură de oraş. Şi‑am prins momentul ăla de spart al târgului la Sărbătorile Iaşului, când puhoaie de oameni se cară acasă, mai cum­pără ceva din mers, lăsând tone de gunoaie în urmă, când intervine Poliţia Rutieră să organizeze haosul, când Sfânta Parascheva rămâne singură şi se bucură de mira­colul liniştii. S‑au terminat artificiile, nu mai e concert în faţa Palatului Culturii – dum‑dum‑dum! a tunat seri la rând, îi sălta coşciugul Sfintei pe năsălia de lângă Mitropolie. Doar un film românesc – n‑am reuşit să‑l identific – mai rula în gol pe ecranul scenei, pe care nişte băieţi s‑au apucat să o demonteze.

A şi început să plouă, dar tot ca vara. M‑am dus şi eu acasă.

În faţa blocului, m‑am oprit şi am făcut o poză, con­vins că am prins ultimele minute de toamnă. Dacă ninge mâine, nu mă mir. Când am ajuns în casă, după miezul nopţii, m‑a sunat prietenul Florin din Burdujeni. Oleacă băut, dar nu mult, doar atât cât trebuie:

— Frate, îs într‑un bar din Suceava... N‑ai să mă crezi... Tocmai m‑am întâlnit cu doi călugări tibetani, am vorbit cu ei, stau la taclale aici, lângă mine... Îs culmea oamenii ăştia din Tibet!... Există o aşa magie pe lumea asta... N‑o să mă creadă nimeni.

Eu îl cred. Ştiu că omul a fost în Tibet de unul singur. N‑are cum să nu recunoască nişte călugări tibetani, magia.