Mihail Vakulovski

Cartea Vinului

Cînd am aflat că scriitorul chinez Mo Yan a cîştigat premiul Nobel pentru literatură – în detrimentul a mulţi scriitori preferaţi – mi-am zis că avem un Nobel made in China. Dar citind „Sorgul roşu” am fost surprins la maximum (pozitiv, fireşte!) şi am înţeles imediat că Mo Yan merită orice premiu din lume! „Sorgul roşu” mi-a amintit de realismul magic al lui Gabriel García Márquez, doar că scriitura lui Mo Yan e şi mai vie, şi mai intensă; mai postmodernă, de fapt. Aşa că apariţia noii traduceri în română, „Ţara vinului” (Humanitas Fiction, 2015; traducere de Luminiţa Bălan), m-a bucurat nespus, mai ales că titlul m-a atras din start, ca şi notiţele de pe coperte. Aşadar, după descrierea rachiului din sorg a venit şi rîndul vinului, atît de cunoscut şi în ţările româneşti.

Romanul are două linii de subiect şi două teme de bază, care la un moment dat se întrepătrund. Temele principale sunt băutura şi canibalismul, ambele practicate în Ţara Vinului, un oraş imaginar din care Mo Yan primeşte scrisori de la un autoproclamat discipol, Li Yidou, doctorand în vinuri. Aceasta e a doua linie de subiect, iar în cealaltă, de bază, Ding Gou’er, investigator special la Procuratura Populară a provinciei, este desemnat să facă cercetări în legătură cu un denunţ, conform căruia în mina Loushan din Ţara Vinului se practică gătirea şi mîncarea bebeluşilor. Ding Gou’er are 48 de ani, o viaţă de familie insipidă şi o amantă… cînd adorabilă, cînd îngrozitoare. Doar investigaţiile în dosarele sale îi aduc bucurie. Altfel, nu ştie dacă-i place mai tare viaţa sau moartea. În drum spre Ţara Vinului are peripeţii cu şoferiţa cu care vine şi care va deveni personaj foarte important, fiind chiar soţia suspectului principal, Jin şi nu mai ştiu cum (Jin e suficient pentru noi, chiar dacă chinezul Jin nu bea „puţîn cîti puţîn”, ci cît se poate de mult!), activist politic şi mare băutor, care organizează chiolhanuri cu mult alcool şi cele mai alese mîncăruri. Ajuns la locul faptelor, Ding Gou’er e îndemnat mereu să bea, după obiceiul locului, altfel toată lumea se simţea jignită şi o lua personal, exact ca-n satele din R. Moldova. Bea cu şeful securităţii minei, ca să afle cum ajunge la secretarul de partid, cu care bea ca să afle cum ajunge la Jin Gangzuan, care apare la chef, uimindu-l pe investigator prin atitudine şi rezistenţa la băutură. Văzînd în ce hal ajunsese, Jin porunceşte „să mănînce şi tovarăşul Ding” şi „imediat două chelneriţe îmbrăcate tot în roşu şi-au făcut apariţia ducînd o tavă aurită, mare şi rotundă pe care trona un băieţel auriu, uns bine cu ulei şi care răspîndea o aromă incredibilă”. Aşadar, Ding a ajuns foarte repede la răspunsul investigaţiei pe care trebuia s-o facă, la secretul la care trebuia să ajungă. Practic investigaţia lui se putea încheia în prima zi, aproape înainte să înceapă, la pagina 77. Dar romanul are 551 de pagini, pentru că investigatorul special Ding Gou’er intră în jocul infractorilor, virusat de toate viciile lor, de la cele amoroase la cele legate de corupţie. Dar şi din cauza celei de-a doua linii de subiect, pentru că discipolul nu se limitează la scrisori, ci-i trimite (personaju)lui Mo Yan proze (nu prea) scurte, pe care cere să i le comenteze şi să i le trimită la revista Literatura Poporului, România lor Literară, cum ar veni. Toate aceste proze scurte, publicate în carte, au aceleaşi teme şi personaje ca-n „Ţara Vinului”, oraş în care la finalul cărţii ajunge şi Mo Yan, ca invitat al primei ediţii a unui festivalul local, legat, fireşte, de vinuri. Astfel scriitorul Mo Yan sugerează că literatura sa are rădăcini adînci în realitate şi social, că nu e vorba de o simplă ficţiune, ci de o proză realistă.

Romanul conţine personaje foarte ciudate, legende şi istorioare miraculoase, întîmplări incredibile, discursuri ştiinţifice despre băuturile alcoolice în general şi despre vinuri în special (aici doar Venedikt Erofeev e mai bun!), dar şi foarte multe fragmente pe care ţi le subliniezi în timpul lecturii, numai bune pentru a fi postate pe pagina de socializare: „Scandinavii vechi ofereau băutura cu miere drept dar de nuntă și iată cum s-a format expresia „luna de miere”, folosită în întreaga lume”; „Cei mai mulți dintre noi muncesc jumătate de viață și tot nu cîștigă îndeajuns pentru a putea cumpăra cîteva kilograme de cuiburi de rîndunică”; „Relația dintre omenire și băutură acoperă mai toate contradicțiile implicate în existența și procesul evoluției omenirii”; „O fiică măritată este precum apa vărsată din căldare”… Un roman foarte bun, dar dacă încă n-aţi citit nimic din Mo Yan, vă recomand să începeţi cu „Sorgul roşu”! Lectură plăcută!

Mo Yan, „Ţara Vinului”, Humanitas Fiction, colecţia „Raftul Denisei”, 2015;

traducere de Luminiţa Bălan

Mihail Vakulovski

„De ce fierbe copilul în mămăligă”

Aglaja Veteranyi s-a născut în 1962 la București, a scris în germană, dar a locuit în Elveția (în 2002, la 40 de ani, s-a sinucis, „am să mor tînără”, p. 132). Aglaja făcea parte dintr-o familie de artiști de circ, iar excepționala ei carte de debut, „De ce fierbe copilul în mămăligă”, este în mare parte autobiografică, mai ales că pentru scriitoarea de origine română autobiograficul e ceva mai cuprinzător. „E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că și fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii… și de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie”, spune ea în primul interviu în limba română, realizat de Rodica Binder, care semnează și postfața, texte pe care le putem citi în extraordinara traducere în română a Norei Iuga, apărută la editura Polirom.

„De ce fierbe copilul în mămăligă” e roman exact așa cum „Moscova – Petușki” de Venedikt Erofeev e poem. În sens că „Moscova – Petușki” e roman toată ziua, iar „De ce fierbe copilul în mămăligă” e o bijuterie poetică de o frumuseţe cruntă. Narator e o fetiţă (pe la sfîrşitul cărţii are 13 ani) de circari care-s mereu pe drumuri. Dar înainte să fie ba aici, ba acolo, părinţii ei erau renumiţi la ei în ţară, în România, fiind artişti celebri la Circul de Stat. De aceea fetiţa nu are un acasă, se simte peste tot străină şi îşi aminteşte adesea de România ceauşistă, de unde au fugit. O Românie şi înapoiată, şi duioasă, cu cozi la orice, sărăcie lucie, interdicţii la toate, dictator sinistru… dar şi familia care a rămas acolo, prietenii, faima, respectul şi mîncărurile cele mai bune din lume. Şi pentru naratoare, şi pentru scriitoare, „acasă” e ceva existenţial, ceva foarte important, cu toate acestea, străinătatea e mereu mai aproape. „Cred însă că noi toți sîntem în această lume „în străinătate”. De aceea cartea pe care am scris-o nu este o „istorie”, o poveste despre circ sau despre România, ci o poveste despre oameni, în primul rînd”, spune Aglaja Veteranyi în interviul amintit. Apropo de străinătate, tema, dar şi stilul cărţii mi-au amintit şi de volumul de debut al Athenei Farrokhzad, „Albdinalb” (Editura Pandora M, 2013), carte experimentală, cu o construcţie foarte interesantă, care se bazează pe o idee ingenioasă şi originală, cu un eu liric pe cît de discret, pe atît de plin de personalitate. Şi la Athena e vorba de o familie care emigrează („Tatăl meu a spus: noi sîntem mereu acolo, chiar dacă timpul ne-a separat de locul acela”) şi care încearcă să se integreze cît mai bine în noua lor patrie, dar în acelaşi timp îşi recreează într-o variantă de bucătărie universul de unde se trag şi de care rămîn foarte legaţi. Şi pe Aglaja Veteranyi bucătăria o ajută să-şi amintească de patrie, să-şi cîştige mai simplu intimitatea de care are nevoie. Povestea familiei este văzută prin ochii fetiţei („în gura mamei povestea sună de fiecare dată altfel”), aşa cum e şi viziunea despre circ („Copiii vorbesc despre circ ca despre grădina zoologică. / Ochii încep să le strălucească și chicotesc. / Ei cred că toți circarii sînt rude, se iubesc, dorm în același vagon / și mănîncă din aceeași farfurie. / Și pe urmă trăiești în mijlocul naturii și ce frumos! / Nu-și pot închipui că repeți tot timpul și trebuie să ai grijă ca / alții să nu-ți copieze numărul și că s-ar putea să cazi seara de / pe cupolă și a doua zi să fii mort. Își închipuie că totul e o glumă. // DACĂ MAMA CADE, NU MOARE ÎN GLUMĂ”). Fetiţa e mereu îngrijorată că mama ei se va accidenta şi va muri, frica fiind omniprezentă în povestea asta. Într-un final mama ei suferă un accident cumplit, iar familia „s-a spart în străinătate cum se sparge sticla”. Mamă-sa încearcă să facă un ban cu ajutorul unui număr de magie, pe care-l prezintă într-un club de noapte, unde fetiţa e descoperită de Pepita, care o ia să lucreze la varieteu. O duc foarte greu, iar rudele din ţară le cer mereu cîte ceva, crezînd că-s realizate şi fericite, ceea ce le adînceşte şi mai mult neputinţa şi depresia (p. 132). La un moment dat e concediată, se întoarce la căminul unde a mai stat cu soră-sa, încearcă să intre la actorie, unde i se spune: „ne pare rău, dar aici nu suntem la circ”. Cartea se încheie cu o amintire-vedenie cu taică-so în rolul lui Dumnezeu, mamă-sa e bunica lui Dumnezeu, iar ea e îngerul lui păzitor. Toţi trei „mănîncă mămăligă de rămas bun. // În final, bunica stă în uşă şi face cu mîna”.

„De ce fierbe copilul în mămăligă” e o carte foarte frumoasă şi foarte tristă, scrisă într-un stil poetic abstract şi existenţial în acelaşi timp, imaginaţia fetiţei-narator pornind mereu de la un moment biografic şi dezvoltîndu-se imediat în lumi paralele suprarealiste. O carte care ar trebui să facă parte din lecturile obligatorii!

Aglaja Veteranyi, „De ce fierbe copilul în mămăligă”

(traducere de Nora Iuga), Editura Polirom, 2013

Mihail Vakulovski

„Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire”

Scriitorul francez de origine rusă Andrei Makine era un autor de mare succes (Premiul Goncourt etc.) cînd a recunoscut că Gabriel Osmonde e tot el. Asta s-a întîmplat abia în 2011, cînd editase deja patru cărţi cu masca G.O. („Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire” – 2001, „Cele 20 000 de femei din viaţa unui bărbat” – 2004, „Lucrarea iubirii” – 2006 şi „Alternaștere” – 2011).

Primul roman publicat cu pseudonim, „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire”, este cea mai nouă carte a sa publicată în limba română, la editura bucureşteană „Univers”, în traducerea lui Irinel Antoniu, datorită căruia se poate citi în română şi „Lucrarea iubirii”.

Simţindu-se ca un peştişor într-un acvariu dintr-un restaurant chinezesc abandonat şi ca un scorpion într-o bilă de sticlă în care nu prea ai cum să respiri, personajul principal al cărţii, Laura Baroncelli, ajunge la concluzia că această viaţă e de netrăit. Construcţia cărţii face ca naraţiunea să poată fi împărţită în două părţi: viaţa de familie a personajului principal, Laura B., şi viaţa de după ce aceasta devine văduvă. Un roman care începe cu un posibil sfîrşit („Doamna Baroncelli avea de gînd să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor”), de fapt de la mijlocul naraţiunii, fiind o sinucidere ratată… sau o viaţă salvată. Sau viaţa trăită în necunoaştere şi viaţa de după ce descoperă că a trăit o altă viaţă decît credea, a jucat un rol despre care nu avea habar, într-o piesă de a cărei existenţă nici măcar nu ştia, „scrisă” de cineva despre care credea că ştie absolut totul. Descoperă că viaţa ei e precum tablourile „făcute” de soţul ei – culori peste nişte reproduceri, care, „agăţate, par cît se poate de autentice”. Laura nu devine isterică atunci cînd află că e înşelată, ci descoperă, observă, analizează, iar cînd se hotărăşte să-i ceară socoteală, să se despartă şi să plece, soţul ei moare într-un accident rutier împreună cu iubita sa mult mai tînără şi decît ea, şi mai ales decît el, cu 12 ani mai în vîrstă decît soţia sa. Atunci Laura ar fi vrut să se sinucidă, dar Serge îi lăsase datorii incredibile, de care nu ştia nimic, aşa că a amînat pasul acesta ca să plătească datoriile soţului, iar în momentul în care începe cartea amînă sinuciderea pentru că observă o urmă a unei tălpi goale pe podea şi hotărăşte mai întîi să dezlege misterul. Talpa care e ca arma din actul întîi din piesele lui Cehov – va fi foarte importantă în partea a doua a cărţii, de care n-o să vă povestesc/citez, ca să puteţi citi romanul cu plăcere şi interes şi dacă citiţi cronica asta.

De la momentul încercării sinuciderii, cînd Laura are aproape 50 de ani, cartea se construieşte pe un fel de refacere a vieţii personajului central. O reconstrucţie bazată pe amintirea (stil de jurnal) şi analiza celor mai importante momente din viaţa ei (doar Laura studia filosofia cînd a fost agăţată de viitorul soţ şi are mania de a analiza şi – mai ales – formula totul). În afară de planul filosofic-existenţialist despre viaţă, sunt foarte interesant exploatate şi fricile Laurei, pe baza cărora Gabriel Osmonde creează adevărate teorii. Laura se temea foarte tare de trecerea timpului („se înfricoşa de vîrsta ei”), de faptul că altcineva decide întotdeauna pentru noi („a decis să facă din mine o „bunică”, iată, costumul e gata, rolul e scris”) şi – mai ales – de propria corporalitate. Paginile despre corporalitatea feminină sunt foarte vii şi realiste, ca şi cele despre trecerea vieţii, de altfel. Delicioase sunt şi paragrafele despre paradoxuri: al copilului (Laura, participantă înfocată la evenimentele din ’68, o lasă prea liberă pe fiica sa, ceea ce-o s-o cam coste); al soţului şi al speranţei (vorba lui Shalom Auslander: „Speranța: o tragedie”). Pentru Laura viaţa e ca o bibliotecă personală, o constatare care ne face să aruncăm o privire contemplativă spre bibliotecile noastre („Lîngă salon, se opri lîngă rafturile pline de cărţi. O idee, atît de evidentă, încît părea prostească, o izbi: alegerea acelor volume retrasa, într-un mod stupid şi exhaustiv, întreaga ei viaţă. Pe rafturile de sus erau înghesuite cărţile din vremea studiilor ei de filosofie la universitatea din Nisa. După această etapă, întreruptă de naşterea copilului, veneau alte titluri. Foarte sincer, ea sperase, pe atunci, să devină o mamă ideală, să-i ofere fiicei sale tot ceea ce volumele scrise de psihologi onorabili propuneau drept benefic şi modern… Rafturile următoare adăposteau cărţi tehnice: contabilitate, drept comercial, cataloage de băi, manuale pentru instalatori. Unele cărţi care se strecuraseră printre aceste lucrări profesionale arătau, de altfel, cu cît de puţină seriozitate îşi privea ea, la început, munca în magazin: o broşură despre puterea mineralelor (vestigiu al perioadei sale ezoterice), cărţi de bucate, cîteva albume despre „frumuseţea plastică a corpului” cu fotografii şi descrieri de exerciţii fizice. Doamna Baroncelli parcurgea titlurile, dar bilanţul era deja anunţat: viaţa ei condensată. Bibliografia vieţii ei. Bibliografia unei existenţe…”).

În partea a doua a cărţii Gabriel Osmonde îi rezervă o cu totul altă soartă Laurei, care într-una din nopţi observă că un necunoscut are treabă la ea în casă, de fapt – în anexa numită „galeria oglinzilor”. Un tînăr plin de mister, aşa cum este şi cartea de aici încolo, dar şi soarta şi viaţa Laurei, pe care vă las s-o descoperiţi citind cartea. Fiindcă e un roman frumos şi autentic, care merită citit. Lectură plăcută şi utilă!

Gabriel Osmonde, „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire”

Traducere Irinel Antoniu

Colecția Romanul secolului XXI

Editura Univers, 2014

Mihail Vakulovski

Soloviov şi Larionov

„Dacă scoţi dintre paranteze timpul,

graniţa dintre realitate şi ficţiune dispare”

Evgheni Vodolazkin este un om de ştiinţă care a debutat în literatură cu romanul „Soloviov şi Larionov”, luînd prin surprindere toată lumea literară din Rusia, apoi din afara graniţelor ţării sale. Asta şi pentru că romanul, deşi foarte bine scris, nu seamănă – ca stil – cu scriitorii ruşi din vîrful piramidei: Mamleev, Erofeev (ambii), Sorokin, Pelevin, Sadulaev, Lorcencov, Prilepin, Elizarov. Dar prin „Soloviov şi Larionov” Vodolazkin doar a salutat marea literatură rusă, pentru că următorul lui roman ar fi putut fi semnat EuGeniu, atît de bun e! E vorba, fireşte, de „Laur”, un roman excepţional, care ocupă un loc sigur pentru autorul lui în literatura universală.

„Românul” Vodolazkin are o soartă extrem de fericită, pentru că la noi a apărut mai întîi LAUR, care a cucerit fulgerător piaţa literară. Să fim sinceri, nu prea are cum să nu-ţi placă romanul ăla, e ceva cu totul deosebit, e unul din acele romane care te marchează şi despre care ştii că nu au cum să nu treacă examenul timpului, mai ales că la Vodolazkin mai importantă e atemporalitatea decît trecerea timpului. Vedem asta şi din „Laur”, şi din „Soloviov și Larionov”. Iar acum… orice ar apărea semnat Evgheni Vodolazkin… vă face curioşi, nu? Păi, a apărut şi celălalt roman al autorului lui LAUR, tot la editura Humanitas Fiction, tot în traducerea Adrianei Liciu. „Soloviov și Larionov” e un detectiv filologic & un roman istoric cu două planuri şi două personaje principale, amintite şi în titlul cărţii – Soloviov (istoric din zilele noastre) şi Larionov (general din tată-n fiu, 1882-1976). Soloviov, crescut departe de lume, într-o haltă de trenuri cu doar şase case, învață la Petersburg, devine istoric şi ajunge să studieze biografia generalului albgardist Larionov. Generalul are o biografie foarte interesantă. În afara faptului că i-a bătut crunt pe cei din Armata Roşie, după ce albii au pierdut bătălia, şi-a salvat armata, evacuînd-o în afara graniţelor, n-a fost executat, ci chiar a trăit pînă la adînci bătrîneţe, pe malul mării („Plaja era pentru general locul unde triumfa viaţa, aşa cum cîmpul de luptă era locul unde triumfa moartea”), cu pensie de la sovieticii pe care i-a tot învins („Faptul că generalul a rămas în memoria urmaşilor în forma cea mai coaptă, ca să spunem aşa, poate fi considerat un succes absolut al său. Un succes şi mai mare a fost, poate, faptul inexplicabil că nu l-au împuşcat la sfîrşitul Războiului Civil”). E adevărat că a locuit într-o singură cameră din fosta sa vilă, alături de alţi locatari, şi a murit singur, dar a lăsat în urma sa o biografie fabuloasă, un fiu (căruia nu i-a dat şi numele) şi memoriile sale („De multe ori, lucrurile au viaţă mai lungă decît cel care le-a folosit. Doar se ştie că s-a păstrat lenjeria de pat cu iniţialele lui Cehov. E aşternută şi azi pe patul lui de la muzeu”). Pentru o conferinţă despre Larionov, dar mai ales pentru a căuta aceste memorii, Soloviov se duce în Crimeea, unde o întîlneşte pe fiica femeii care a scris memoriile dictate de general, Zoia, care lucrează la muzeul Puşkin din Ialta. Fata îl ajută să descopere mai bine istoria, dar şi tainele erotice nebănuite, scena din patul din palatul Voronţov făcînd ca timpul să dispară şi istoria să se îngemăneze cu realitatea, scenă geamănă cu acel pet de plastic de pe un cîmp din Evul Mediu sau cu scena în care Ambrogie îi povesteşte lui Arsenie (tot atunci, în Evul Mediu) că Auschwitz-ul este blestemat (p.216). De altfel, Evgheni Vodolazkin combină cele două biografii, acţiunile şi amintirile lui Larionov fiind cumva şi ale lui Soloviov (şi invers). Iar de la un moment dat personajul influenţează viaţa cercetătorului. Zoia îi aminteşte de multe „prima dată”, prima dată cu Liza, prietena dinainte să plece la studii, de la Kilometrul 715, unde nu s-a mai întors niciodată pînă a ajuns în Crimeea. Prima iubire (bibliotecara), cînd Zoia îl învaţă să înoate îşi aminteşte cum bunică-sa l-a învăţat să meargă cu bicicleta, apoi biograficul trimite la istoric. În Crimeea lui Soloviov i se pare că a dezlegat un mare mister, că tatăl Lizei ar fi fiul generalului (şi Liza e Larionov, doar că fiul generalului nu purta numele tatălui său). Se întoarce acasă, unde totul e părăsit, e plecată şi Liza, pe care o tot caută de aici încolo (vedeţi dac-o găseşte sau nu, dacă citiţi cartea!). Abundă şi notele de subsol (asemenea lucrărilor lui Soloviov, pentru că „în text, ca şi în viaţă, există lucruri care trebuie explicate”) şi trimiterile la alte cărţi, reale şi inventate sau intenţionat amestecate între ele, şi titlurile, şi autorii. Oricum, Vodolazkin scrie numai despre ce cunoaşte foarte bine, fie că e vorba de o perioadă istorică, fie că e vorba de un personaj. Bunicul său a luptat pentru albgardişti, armată în care a intrat benevol, iar viaţa ştiinţifică e mediul în care activează scriitorul. Astfel, că Evgheni Vodolazkin reuşeşte să scrie un roman interesant – şi tragic, şi hedonist, şi ironic în acelaşi timp. Un roman care se citeşte cu plăcere. Lectură utilă!

Evgheni Vodolazkin, „Soloviov şi Larionov”, Humanitas Fiction, 2015

Traducere de Adriana Liciu