Mihail Vakulovski

„Colonia fabricii”

Cînd te uiți la cuprinsul cărții „Colonia fabricii” de Moni Stănilă, vezi că volumul se împarte în trei părți care poartă numele a trei personaje principale, care trăiesc din 1900 încoace. Alexandru trăiește între 1900 și 1984, Ion – între 1908 și 1981 și Dan între 1946 și 2064. Un fel de păpușă românească cu trei euri lirice care-și povestesc viața.

Chiar din primul text localizăm zona, de acolo fiind luat la război („Pe noi ne-au dus. Nu ne-am dus singuri. Ne-au dus, aşa cum duci mortul. Îl urci în căruţă. În spatele ei mama lui Dumitru plînge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat”) primul personaj – Alexandru: un sat de lîngă Făget (cu cîteva texte mai încolo aflăm că e vorba de Baloșești). Abandonați în Alpi probabil atunci cînd s-a terminat Primul Război Mondial. În drum spre casă (s-a întors pe jos) l-a întîlnit pe Ion („Ca mulţi din sat, era orfan de tată. Băuse tutun. El avea să‑mi dea fata, eu – nepotul. A mai trecut un război pînă la nuntă”). Biografia lui Alexandru (și mai apoi ale lui Ion și Dan) dezvăluie istoria locului și a țării, mai ales că Moni Stănilă folosește și niște documente, note, plîngeri și scrisori care par reale. Ion, ca și Alexandru, ajunge la concluzia că „Să găseşti o femeie sănătoasă pe vremea asta nu e uşor”. Toate aceste trei personaje sunt în conflict cu puterea. Alexandru, chiar și cînd e primar, e pus în situația să se certe cu statul, care cere produse agricolede la consătenii lui, care nu au de unde să dea așa ceva, ei neavînd pămînt agricol. Ion e căutat de miliție, hărțuit să predea armele pe care le ascunde.

„Colonia fabricii” e un fel de carte-simbol a familiei Stănilă. Cele trei personaje ale cărții țin loc de arbore genealogic, înlocuind istoria locului și biografia neamului.

Deși Moni Stănilă își iubește mult neamul, cartea nu e deloc pateticăasta și datorită faptului că la Moni nu e bine și rău, ci toate trăirile vii și autentice sunt importante, fie ele „pozitive”, fie „negative”. Moni își țese „colonia” din stări contradictorii („Două luni mai tîrziu a murit mama. // Mitru, tatăl meu vitreg, mă duce prin tribunale. Vrea casa. / Şi fetele plîng. Fetele îl iubesc pe Mitru. Noi vrem să ne luăm / gîtul, iar ele ţipă: tata miiitruuu. Eu ce să le spun? Că nu Mitru, / că Gligor? Şi el pierde casa, şi eu nu îl dau afară, şi plini de ură / ne împăcăm cu dragoste, şi el cumpără fetelor nişte bebeluşi de / porţelan, drepţi şi lungi ca nişte cadavre minuscule, şi cărucioare / vişinii, mici cît un pachet de margarină. Eu scot banii, plătesc şi / pacea s‑a reinstalat. Aceeaşi pace şi iubire de care am avut parte / de la zece ani pînă în ziua de acum”). Poate și de aici cartea cîștigă acea forță și vivacitate debordante, pe care le simți la lectură. Poeme-stări (40), poeme-situații (31), poezii între paranteze (p. 41, „Mi-am cumpărat oi”).

„Colonia fabricii” nu e doar o foarte bună carte de poezie, ci e și una de istorie orală, o carte după care s-ar putea face și o piesă de teatru, și un film.

Moni Stănilă, „Colonia fabricii”, Editura Cartea Românească, 2015

Mihail Vakulovski

Scrisorile lui Răzvan

„Scrisori către Mihai” de Răzvan Petrescu e o carte dedicată „fiului meu, Andrei”, care se citeşte cu mare plăcere, precum orice altă carte de-a lui Răzvan Petrescu, de altfel. Volumul cuprinde 18 scrisori scrise de tînărul student la medicină Răzvan Petrescu pentru unicul său prieten de atunci, refugiatul politic Mihai Simionescu (acum Michel Simion), între anii 1980-1984 (doar ultimele două – în loc de postfaţă – fiind de după 1989, adică după căderea comunismului). „Epistolele au fost scrise pentru a fi citite cel mult de mine, în cazul în care ar fi ajuns în Franţa”, spune destinatarul. Asta pentru că scrisorile erau trimise dintr-o ţară din lagărul comunist, România ceauşistă, într-o ţară occidentală, Franţa, iar cel care trebuia să le primească fugise din ţară şi ceruse azil politic într-o ţară capitalistă, ceea ce însemna că scrisorile puteau fi citite şi arse de securişti. Apoi, cum spune Răzvan Petrescu într-unul din texte, „e un lucru fragil o scrisoare, şi se poate atît de uşor rătăci”.

Autorul epistolelor e un artist printre (viitorii) medici, iar asta se observă imediat. Vede, observă lumea lor şi din interior, şi din exterior în acelaşi timp („Totul e perfect ştiinţific, demonstrat, explicat matematic, nici o lacrimă. Toţi dau din cap, gravi, înţelepţi, în halate albe. Şi nu auzi pe nimeni recitînd din Eminescu sau Verlaine. Nici ţipete de nebunie nu auzi. Niciodată nu mi s-a părut mai absurd spectacolul ăsta terifiant al oamenilor în alb discutînd serios, preocupat, despre maţele puturoase ale unui alt om, dar mort”). Scrisorile sunt scrise-n stilul inconfundabil al prozatorului Răzvan Petrescu („M-a invitat la nuntă, aşa că nu m-am dus”, „Şi oscilez între dorinţa de a nu mă căsători cu Mariana şi repulsia de-a face aşa ceva”, „ascult din nou Bach, şi m-am gîndit că dacă neamţul ăsta a scris Passacaglia, nu văd de ce nu mi-ai răspunde şi tu la scrisoare”, „Credeam că ai şi uitat să scrii. Cu bucurie am constatat contrariul. Mari progrese. Ai ajuns să scrii bine chiar şi litera P”, „Mariana e blîndă, rusească şi mă iubeşte de-i ies ochii din cap”). Într-un P.S. din „Scrisoarea a 16-a”, ultima dinainte de ’89, scriitorul sugerează – ironic, fireşte – că scrisorile astea ar putea fi publicate la un moment dat, în cazuri extreme, normal: „Cînd te-or da ăia afară şi-o să rămîi doar cu Heater să-ţi aprindă soba, îţi certific drepturile de a-mi valorifica scrisorile. Dă-le pe la vreun editor surd, să-ţi cumperi şi tu o pîine”.

Scrisorile conţin multe imagini şi întîmplări şi observaţii poetice & existenţialiste & filosofice & literare („Am hotărît să dau la iveală o bună parte a scrisorilor lui Răzvan Petrescu, deoarece ele sunt mai întîi literatură şi abia apoi doar scrisori”). Răzvan Petrescu acceptă doar pentru că „tînărul acela de 23 de ani nu mai există. (…) În cea mai mare parte, omul acela a pierit în anii ’80”. Scrisorile lui Răzvan pentru Mihai sunt pline de viaţă & nerv, inteligente, interesante, concentrate şi foarte bine scrise. Textele aduc în discuţie foarte multe teme, evidenţiindu-se, totuşi, fragmentele despre prietenie („eşti unicul meu prieten”), despre scris şi despre scrisori, femei, dor, iubire, muzică, boli, băutură („fă-te bine şi apucă-te de băut, bă, vei ţine-n mînă prilejul cert de a-ţi scutura trista şi inutila viaţă”), viaţă, moarte („cînd moare un om nu mai ai ce scrie. Totul devine uluitor de simplu”, „cît de puţin pot trăi oamenii buni şi cît de mult, de obicei, oamenii răi”)… O carte pe care o citeşti aşa cum autorul scrisorilor asculta muzică, aşa cum te-ai uita la un film foarte bun, la care te gîndeşti şi după aceea.

Fiind dedicat copilului său, „Scrisori către Mihai” e şi un volum de istorie recentă, şi o carte familială, intimă, caldă, un jurnal epistolar foarte fain, pe care vi-l recomand cu drag. Lectură plăcută şi utilă, prieteni!

Răzvan Petrescu, „Scrisori către Mihai”,

Ed. Curtea Veche, 2014

Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Sectanții”

„Dacă vreţi totuşi să înţelegeţi cu adevărat

sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică,

cercetaţi grupurile marginale”

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordează teme originale, interesante și curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanții” (Polirom, 2015), nu face notă discordantă. E o carte la fel de bine scrisă precum precedentele și e la fel de interesantă și utilă. Această carte poate fi considerată un fel de istorie a sectei din care a făcut parte autorul (sectă care rămîne secretă pînă la sfîrșitul poveștii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar și o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca străbunicul său (Culachi) s-o întîlnească pe străbunică-sa (Katrina). E vorba de o sectă din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sută de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu doar că a rezistat, ci a devenit mai puternică, spune Ernu. Deși oamenii au locuit în același loc, ei au fost cetățeni ai mai multor state (cu care s-au luptat în continuu): Rusia (țaristă), România (Mare), URSS, Republica Moldova și Ucraina. Situație ilustrată perfect de una din nenumăratele povestiri cu tîlc, în care un evreu de la el din localitate emigrează în Israel şi la biroul de paşapoarte e întrebat unde s-a născut. În Imperiul ţarist, răspunde omul. „- Şcoala? – România Mare. – Muncă? – URSS, profesor de muzică. – Pensia? Republica Moldova… - Sînteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte. – Da de unde? răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş”. O altă istorie despre marginali, pe care basarabeanul Vasile Ernu îi cunoaște foarte bine, el însuși fiind minoritar nu doar în ceea ce privește religia: minoritar în țara în care s-a născut (URSS), dar și în țara în care locuiește (România). Dar Ernu știe cum să se folosească de diferențe, exploatîndu-le, nu încercînd să le ascundă. Asta este soluția ideală, cel puțin în artă, chiar dacă fiecare are dreptul să ia o atitudine proprie. Cînd era student la Iași, văzînd că profesorii se uită de sus la basarabeni, fiind întrebat, retoric (firește), de unde e, a zis că e evreu din Odesa și... i-a băgat el în ceață. Vasile exact la fel își scrie și cărțile; alege un unghi de vedere nou, proaspăt și neașteptat, şi asta fiindcă știe să-și exploateze perfect ceea ce-l deosebește de ceilalți.

Ca și volumele lui Vasile Ernu de pînă acum, „Sectanții” se citește cu mare plăcere. Pe lîngă istoria acestei secte, strîns legată de arborele genealogic al familiei Ernu, în carte descoperim multe personaje fascinante, din familie, din comunitate, din zonă sau, oricum, legate de sectă sau familie. Apropo, „Sectanții” e dedicată părinților scriitorului și începe cu un moment biografic tragic, dar... așteptat – moartea tatălui, anunțată de mamă. Am admirat mereu cum Vasile Ernu își construiește cărțile, cum alege să le înceapă și să le încheie. „Sectanții” începe cu anunţul morţii tatălui şi se termină cu anunţul morţii satului moldovenesc. Epilogul e despre întîlnirile de vacanţă cu deadea Saşa, ultimul sectant din generaţia tatălui său, deci despre anunţul morţii unei generaţii de sectanţi.

O carte despre intimitate, convingeri şi educaţia religioasă, familială şi socială, despre cîte poate îndura omul (pp. 154-155), despre speranţă (155), despre timp şi despre cum trece timpul în afara şi în interiorul graniţelor (156-157). Oricît de serioasă şi cruntă ar fi tema abordată, Vasile Ernu îi găseşte o cheiţă care face povestea duioasă. În capitolul despre foamete (scris impecabil, cum altfel?), Ernu exploatează propria experienţă pentru a ilustra pe viu această temă îngrozitoare. Mamă-sa, de peste 85 de ani, a trecut prin foametea de după război („N-am crezut c-o să scap”). Cînd vorbesc la telefon, îl întreabă un singur lucru, care l-ar pune în încurcătură pe fiecare dintre noi. „Cînd mă sună, îmi pune o singură întrebare. Ştiţi ce întrebare? Dragul meu, ai ce mînca? Mă uit în jur şi mă ruşinez, sînt jenat. E o întrebare care nu se mai pune. Mîncarea, în ziua de azi, a ajuns într-un cu totul alt tip de discurs. Aruncăm enorm de multă mîncare. Sîntem îmbuibaţi. Nu-l mai vedem pe cel flămînd. Sîntem ignoranţi în privinţa hranei. Nu avem nici cea mai vagă cultură a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sînt jenat cînd mă întreabă asta, dar înţeleg că, pentru ea, mîncarea este fundamentul bunăstării şi ţine de esenţa vieţii. Şi, cînd mă gîndesc că prin mîncare ea înţelege o bucată de pîine, mă apucă o ruşine profundă…”… Uite aşa, tot cusînd evenimente istorice de fapte (auto)biografice, Vasile Ernu îşi scrie cartea, aşa cum se ţese un covor moldovenesc. Iar noi, citindu-l, îl refacem, ca pe un kalaşnikov.

„Sectanții” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind prima parte a unei trilogii a marginalilor. Deci,

VA URMA!

Vasile Ernu, „Sectanții”, Editura Polirom, 2015

Mihail Vakulovski

„Şi cuvintele sînt o provincie”

„Şi cuvintele sînt o provincie” de Adela Greceanu este una din cele mai faine cărți de poezie din 2014. Un volum unitar, bine și atent construit, legat stilistic, dar și ideatic, de cuvinte și expresii care se repetă obsesiv, ca niște laitmotive care încheagă volumul prin care trec ca un fir roșu, cum se spunea pe vremuri, cuvinte și expresii ca, de exemplu, „tartină”, „cvasinecunoscută” sau „a gestiona o relație”, „oamenii vor să fie prietenoși”, „gaură în ciorap” („Mai tîrziu, după ce terminase liceul, / cineva i-a spus Adilei că este cvasinecunoscută./ Ani de zile a urmărit-o acest cuvînt / şi mai ales particula «cvasi»./ Acel «cvasi», pe care cineva se căţărase, / era un necruţător nu exişti. / Dacă i-ar fi zis simplu, omeneşte, / nu cred că te cunosc, / Adila ar fi putut exista. // Şi a mai fost un cuvînt de soiul ăsta,/ care-i trîntea uşa-n nas, / care-i spunea NU, categoric NU. / Din cînd în cînd / în garsoniera ei vine un bărbat. / Cu el nu-i nevoie să spună nimic. / Dacă încearcă să spună ceva – / despre cum a folosi «tartină» / în loc de pîine cu unt sau sandviş, / poate fi semnul unei mari tristeţi / şi nu dovada aroganţei, / şi despre cum o mare tristeţe / poate pune o mare distanţă /între tine şi lume, o distanţă catego... – / el o întrerupe: ce drăguţă eşti! / Într-o seară bărbatul ăsta i-a spus / Nu ştiu cum să gestionez relaţia noastră. / De atunci pentru Adila / «a gestiona» / a devenit sinonim cu / «tartină»/ şi cu /«cvasi»”).

Acţiunea (da, în „Şi cuvintele sînt o provincie” e o acţiune ca-n proză sau dramaturgie) are loc în cartierul bucureştean Dristor, unde (p. 39) se mută eul liric. Aici acest eu feminin se ciocneşte de obiceiurile locului (le găsiţi în carte pe toate), care o fac să se simtă singură, singuratică şi… provincială. Aşa că seară de seară se duce după serviciu la un cineva apropiat ei, la un fel de alter ego matern, unde îşi jură că e pentru ultima dată. Îi povesteşte – seară de seară, poem cu poem – ce a văzut în drum spre ea, aici poezia Adelei Greceanu fiind poezie cotidiană şi poezie-jurnal.

Poezia din „Şi cuvintele sînt o provincie” este narativă, cotidiană, existenţială, dar în același timp lingvistică (nu şi textualistă!), oralitatea fiind foarte importantă în lirica Adelei Greceanu. O carte construită atent, nu doar o culegere de poezii. Un volum de poezie-jurnal scris cu har, umor (duios) şi (auto)ironie (intelectuală), în care se simte o energie pozitivă care te face să te întristezi doar atunci cînd se termină – cu cuvîntul „Primăvara” (chiar dacă între ghilimele). O carte pe care o recomand cu drag. Lectură plăcută!

Adela Greceanu, „Şi cuvintele sînt o provincie”, Editura Cartea Romînească, 2014