Mihail Vakulovski

„Kazim (contemporani cu primăvara arabă)”

Dacă prima carte de poezie a lui Andrei Zbîrnea era rock (chiar din titlu!), a doua e… jazz. În „Kazim (contemporani cu primăvara arabă)” poezia-rock din „Rock în Praga” începe să danseze pe note jazzistice. Şi referinţele rock sînt înlocuite cu cele jazz, şi trimiterile, şi ritmul, şi tonalitatea şi chiar şi cuvîntul jazz apare de cîteva ori în carte.

Ca şi în „Rock în Praga”, Andrei Zbîrnea îşi împarte cartea în trei părţi: „Zabriskie point”, „Fractali” şi „Anafilaxie”. Toate titlurile au un singur cuvînt (excepţia fiind „fugaderesponsabilitate”, scris legat, ca şi cum ar fi – la fel – un singur cuvînt). Dacă volumul „Rock în Praga” era dedicat părinţilor, „Kazim” este pentru o fată (vorba lui Tudor Chirilă de la Vama Veche, „ce nume simplu”). Cartea are două personaje principale, Kazim şi Asha (altfel spus, Kazasha), dar şi unul secundar – lunetistul. Kazim e un fel de Klein al lui Mihai Ignat, numai că mai discret, mai puţin cotidian. Multe texte surprind stări de fapt sau stări sufleteşti, iar unele-s simple constatări, precum „Behring”: „e- / fervescența / ucide atenția / distributivă lu- / crurile importante / se vor tranșa pe / euromaidan”.

Poezia lui Andrei Zbîrnea are multe linkuri cu realitatea şi cu evenimentele actuale. Dacă nu ştii cine-i Breivik nu prea ai cum să înţelegi multe poezii din carte, ceea ce nu cred că-i prea bine pentru popularitatea ei. Dar aflăm asta chiar din titlu, nu? Cine-o să-şi mai amintească peste 10 ani de „primăvara arabă”? Stilul lui Andrei Zbîrnea este unic, nu prea ai cu cine să-i compari poezia, ceea ce înseamnă că-i originală, important e doar să rezonezi cu ea. Dacă-ţi place – îţi dai seama din prima, dacă nu – la fel… Şi, ca să închei pe o notă mai veselă, încerc să vă fac poftă de citit cu ajutorul unor fragmente selectate din carte: „Lunetistul ratează ţinta imediat este ucis de un alt lunetist”; „petrolul nu e / decît un surogat pentru cuvîntul sînge”; „ping pong între doi chinezi reprezentând țări europene”; „cum spunea mircea ivănescu / de cele mai multe ori rămânem în cameră / și asta se cheamă singurătate”, „confesiunea e singura ta armă”; „la fiecare cincisprezece minute (undeva în lume) cineva / descarcă un film de antonioni”…

Andrei Zbîrnea, „Kazim (contemporani cu primăvara arabă)”, Ed. Herg Benet, 2014

Mihail Vakulovski

Certificat de naştere, certificat de deces

„Busuioc la naştere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristeţe, / Floare de noroc... / Viaţa noastră, toată, / Doamne, cum încape / Între două fire / Mici de busuioc”, Vasile Romanciuc

Întîmplător sau nu, doi membri ai familiei de scriitori Pişcu, tată şi fiică, editează în acelaşi timp – la aceeaşi editură (Charmides) – două cărţi experimentale care parcă au fost scrise împreună, la patru mîini, chiar dacă fiecare are stilul său, tema sa şi de data asta li se deosebesc şi numele de familie, Denisa Pişcu semnîndu-şi cartea cu noul ei nume – Denisa Duran.

Dacă în cartea douămiistei Denisa Duran, „Dorm, dar stau cu tine”, sunt surprinse clipe, imagini, întîmplări & trăsături de caracter de la începutul vieţii, optzecistul Daniel Pişcu trage în cadrele sale lirice aceleaşi caracteristici umane, doar că surprinse la sfîrşitul vieţii, majoritatea chiar după moarte. Cartea sa, „Per amorem”, e un fel de pomelnic, un portret de familie & prieteni de care-ţi aminteşti cu plăcere-durere, drag-dor. Poemele sunt scrise după moartea personajelor, textele fiind ca o concluzie a vieţii, aceste mici poezii conţinînd biografii întregi, Daniel Pişcu ştiind să prindă într-o scurtă poezie o viaţă de om. Bunicul său (din primul poem) face un atac de cord („el, Pişcu Milionerul, / cum i se zicea bunicului”) – de fericire – după ce-şi vede după o lungă perioadă fiul (viitorul tată al poetului). Concluzia-i aceeaşi pe care au făcut-o şi rapsozii populari, şi cronicarii, valabilă dintotdeauna: „Viaţa-i legată cu aţă”. Adică „şi-n acel mic infinit, mare Cuore, / a murit. / El, mare jucător de poker! / Mare primitor de oaspeţi! / Mare comerciant! Mare om de afaceri! / Mare negustor! El, mare chiabur! / El, mare dur! / El, bărbat ştram! / Acesta i-a fost harul”.

Deşi Daniel Pişcu a ales pentru acest volum de poezie o temă serioasă şi gravă, poetul lunedist nu se dezminte, ludicul, hedonismul, umorul şi ironia specifică lui şi colegilor săi de la Cenaclul de Luni îşi scoate capul pe ici-colea. De exemplu, socru-so e „tatăl cumnatului” (care apare mai încolo şi ca „tataie Vasile”), iar soacră-sa e „mama cumnatului” (care mai încolo e „mamaie Maria”). Şi în această carte a poetului lunedist se vede imediat calitatea şi faptul că avem în faţă cartea unui poet profesionist, care ştie să construiască un text literar, dar şi să treacă omul natural şi chiar oarecum firesc de pe malul pe care scrie „viaţă” pe malul pe care scrie „moarte” („Fina Măriuţa / bonomă şi pricepută / făcea colacii / şi „pomişorul” la morţi. / Finul Mircea, soţul / ei era un vizor – domnitor / în pervazul ferestrei / de unde vedea toţi trecătorii... / Trecători au fost şi ei” – FINA MĂRIUŢA ŞI FINUL MIRCEA). Tot în „Per amorem” găsim şi numele unor scriitori mai în vîrstă decît 80-iştii, precum Alexandru George, de exemplu, dar şi colegi de generaţie de-ai lui Pişcu (Alexandru Muşina – Sandu, Mariana Marin – Mady, Ion Stratan – Nino), ceea ce adaugă dramatism acestei cărţi pe a cărei copertă e fotografia alb-negru a unui scaun pe care nu stă nimeni…

„Dorm, dar stau cu tine” de Denisa Duran este o carte experiment, în buna tradiţie a familiei Pişcu. Eul liric al volumului este o tînără mamă care-şi observă copilul pînă la un an – un an şi ceva, deja în spiritul unei tradiţii 2000-iste (vezi „Sebastian în vis” de Radu Vancu şi „Dicţionarul Mara” de Dan Coman), generaţia care se vede că trece la o altă etapă de viaţă („literatură, viaţă”, vorba lui Romulus Bucur). O urmăreşte cu atenţie maximă, pînă cînd „mi se pare că a ieşit din bebeluşenie ca un fluture din cocon. Uşor şi mătăsos”. Un volum autobiografic, fireşte, de data asta eul liric fiind – fără nici un dubiu – scriitorul, doar că în calitatea lui de părinte. Textele Denisei Duran din acest volum sunt ceea ce numesc eu existeme, adică poeme existenţiale, „existenţa” fiind în faţă, mai importantă decît… poezia, literatura („Oare ce e mai important: să scrii pentru oameni sau să trăieşti între oameni?”, se întreba Marius Oprea). Personajul principal e, de fapt, tînăra mămică, nu fetiţa ei, căreia mai întîi îi construieşte un fel de jurnal de gesturi, acţiuni şi idei (apropo, şi titlul cărţii vine de la o astfel de idee, pe care ar gîndi-o bebeluşul, în imaginaţia tinerei mame, fireşte, dar, vorba lui Caius Dobrescu dintr-un poem antologic, cea care spune e, de fapt, tînăra femeie: „În nopţile lungi şi grele, cînd stau ore întregi lîngă ea, veghind-o, din / cînd în cînd întinde mîna spre mine, în somn, de parc-ar spune: uite, dorm, dar stau cu tine”). O carte foarte frumoasă, care chiar se citeşte dintr-o răsuflare (eu am citit-o în autobuzul cu care am mers de la librărie pînă acasă) şi care ar fi putut fi mult mai mare (probabil că este, dar Denisa ne-a arătat doar… giuvaierul, cum spune într-un existem). Două cărţi pe care vă recomand să le citiţi una după alta, ca un experiment de lectură.

Denisa Duran, „Dorm, dar stau cu tine” (ilustraţii: Floarea Ţuţuianu), Ed. Charmides, 2014

Daniel Pişcu, „Per amorem”, Ed. Charmides, 2014

Mihail Vakulovski

Operele lui Florin Piersic jr.

Fiecare dintre noi îl cunoaşte pe Florin Piersic jr. de undeva. Toată lumea ştie de activitatea lui din lumea teatrului & filmului, în primul rînd ca actor, dar şi ca regizor şi scenarist. Şi chiar dacă-ţi propui să vorbeşti doar despre scriitorul Florin Piersic – nu prea ai cum, fiindcă citindu-i textele imediat îţi apare în cap şi vocea inimitabilă a actorului. Citindu-l, parcă-l auzi. Da, am simţit asta de la prima propoziţie a celei mai noi cărţi ale sale, „Opere cumplite (volumul doi)” (Humanitas, 2015), chiar de la începutul volumului („Sărut mîna, stimată doamnă. Vă rog luaţi loc. Am vorbit cu profesorul, se întoarce în ţară chiar mîine. Tot ce aţi visat se va îndeplini întocmai”) – citind, parcă-l auzeam pe actorul Florin Piersic jr. (ştiu că Andrei Crăciun spune – pe coperta a IV-a – şi la figurat asta, dar e valabil şi la propriu!): „Florin Piersic jr are o voce care se recunoaște și în scris. Timbrul său este inimitabil. Nu cred că Florin Piersic jr e un teribilist. Dimpotrivă, cred că este un om care s-a căutat îndelung, cu toată seriozitatea și deznădejdea, iar acum – când s-a descoperit – spune povestea acestor căutări în minunate parabole. Florin Piersic jr nu este doar un actor, așa cum nu este doar un scriitor. El este un artist. El crede în puterea poveștilor nu doar de a adormi copiii, ci și de a vindeca inimile noastre zdrobite de greutatea acestei poveri căreia ceilalți, deloc artiști, s-au obișnuit să-i spună viață”.

„Opere cumplite (volumul doi)” e o carte de proză scurtă, împărţită în două capitole: „Aventuri obişnuite” şi „Jurnal imaginar”. „Jurnal-ul imaginar” a apărut mai întîi în revista Unica, iar „Aventuri-le obişnuite” sînt inedite. Textele lui Florin Piersic jr. sînt bine scrise (deci nu-s cumplite), sînt, aşa cum le-a şi numit, nişte aventuri atît de convingător povestite, încît la lectură ţi se pare că citeşti un fel de jurnal. Interesante sînt şi unghiurile & punctele de vedere, neaşteptate, din care e privit cotidianul şi viaţa. Asta demonstrează cît de bine ştie Florin Piersic jr. să observe şi să se pună în pielea & mintea personajelor sale, multe dintre texte avînd protagonişti şi naratori diferiţi, care în nici un caz nu-s Florin Piersic jr. Avem o piţipoancă care se tot laudă la TV că e îmbrăcată pînă la piele doar în ţoale de firmă, pînă îi sare ţandăra şi începe s-o certe pe reporteriţă că e vulgară – numai pentru c-a întrebat-o cam cît ar costa hainele de pe ea (acele haine cu care tocmai s-a lăudat): „Gîndeşte-te că sînt oameni amărîţi care acum se uită la noi la televizor. Cum îţi permiţi să mă-ntrebi aşa ceva, măi, fătucă. Sînt oameni care nici n-au ce pune pe masă acolo la ei acasă. E nesimţire să pui aşa o-ntrebare”. Un fumător care nu are brichetă şi toţi cei de la care cere un foc îi ţin lecţii despre cît de nociv e fumatul. Un taximetrist cu 23 de cruci şi 8 deodorante lipite de bord. Unii care se iubesc, doar că nu unul pe celălalt, ci fiecare pe altcineva, de ani de zile, dar celălalt nu are habar de asta. Un escroc religios, care te scapă de ce te doare doar în funcţie de cîţi bani îi torni în cont. Unul care încearcă să facă o bombă atomică în bucătăria lu’ bunicu-so. Un actor care-şi joacă rolul în viaţă, în direct, pentru o televiziune. Un prof de limbă română care, ajungînd la o nuntă de manelişti şi îmbătîndu-se, începe să vorbească exact ca ei. O gospodină suferă doar din cauza propriilor intenţii, supărată pe un rocker paşnic, căruia aceasta încearcă să-i facă doar rele, dar iese mereu aiurea, din cauza ei, fireşte, dar îl învinuieşte pe rocker pentru toate relele ce i se întîmplă. O prezentatoare TV îşi pregăteşte salutul tot… textul. Un analfabet care-şi lansează cartea la „Bucfest”. Redactorul-şef de la Unica, revista la care publică (am băgat „revista la care publică” doar ca să evit cacofonia), care-l sună să-l urecheze că vocea poporului nu înţelege ce scrie. „Îi explic că rolul meu, ca scriitor, e să inventez situaţii, unele chiar neverosimile, şi să-l fac pe cititor să creadă că ele sînt reale”.

Cartea conţine şi foarte multe descrieri, scene, situaţii, monologuri ale unor personaje, Florin Piersic jr. fiind un observator deosebit. Pe lîngă situaţiile pe care le observă & descrie, mai sînt şi cele pe care şi le imaginează, ca în visul fetei care-i dă de mîncare iubitului, iar el mănîncă porţie după porţie, porţie după porţie, că doar e vis, dar e un vis care se termină civilizat, cu „sărut mîna pentru masă” (aceste încheieri neaşteptat de normale par ciudate, pentru că, după o situaţie ciudată te-ai aştepta la o încheiere şi mai bizară, nu?). Aş aminti şi de umorul şi ironia fină, omniprezente în „Opere…”. O carte care se citeşte repede şi cu plăcere şi care ar merge perfect şi ca audiobook, în lectura autorului. Humanitas Multimedia, ne auzi?

Florin Piersic jr., „Opere cumplite (volumul doi)”, Humanitas, 2015 (cu ilustraţii de Dan Colţea)

Foto: Carmina Vakulovski, la CenaKLUb Tiuk

Mihail Vakulovski

„Păpuşile”

„Ce poate face o iubire, cea mai mare iubire posibilă, pentru tine, cînd moartea e mai puternică decît ea?

Nu ştiu”.

Noul roman al Cristinei Nemerovschi, „Păpuşile”, începe cu un fel de epilog, precum romanul „Patologii” de Zahar Prilepin (apărut recent şi în limba română). Început din care cititorul află că urmează o carte despre dragoste & moarte, după ce unul din parteneri moare subit, iar cel rămas în viaţă va scrie „povestea” care urmează, pentru că „nu mi-a mai rămas nimic de făcut în afară de a încerca să spun povestea noastră”.

Deşi e despre dragoste şi moarte (iar cele două capitole aşa se şi numesc: „Iubirea” şi „Moartea”), teme foarte… periculoase, romanul are o scriitură lucidă & un control narativ impecabil. Cred că e prima carte a Cristinei Nemerovschi în care se vede clar că scriitorul are în spate o facultate de filozofie, în celelalte cărţi Cristina reuşind să fenteze filosofia pe care a studiat-o la facultate. Şi asta şi din cauza stării şi a lumii interioare în care se află personajul principal şi pe care stăruie scriitoarea, dar şi a multor fragmente-manifest, despre iubire, moarte, viaţă, viaţa de după moarte şi alte teme majore.

Nu vreau să povestesc cum Cristina Nemerovschi reuşeşte să lege toate firele narative, personajele şi întîmplările, pentru a vă lăsa să descoperiţi asta la lectura cărţii. Spun doar că „Păpuşile” este povestea Dorei, care e tamponată brutal de iubire şi moarte; de mamă-sa, Eva, care o abandonează în copilărie (cu o zi înainte de asta sărutînd-o pătimaş, ca o iubită, nu ca o mamă), şi de Luna, iubita sa care îi moare în braţe, după ce e înjunghiată într-un cartier mărginaş din Bucureşti.

Un roman despre dragoste şi moarte scris sincer, convingător şi cu mult talent, în stilul Cristinei Nemerovschi, direct, meditativ, dar în care scriitoarea îşi păstrează şi umorul, şi ironia din romanele dinainte (amintim că asta e deja a opta carte a tinerei prozatoare!). Dora se întîlneşte (întîmplător) cu Luna (mai în vîrstă decît ea cu 5 ani) înainte de examenele de bacalaureat, iar dragostea lor nebună durează trei ani (ca la Frederic Beigbeder), adică pînă la moartea Lunei. Dacă vreţi să aflaţi povestea lor, dar şi ce i se întîmplă Dorei după moartea iubitei sale – citiţi „Păpuşile”. N-o să regretaţi, pentru că e un roman interesant, foarte bine scris şi construit, cu personaje puternice, naraţiune vioaie, subiect original, care se citeşte cu interes maxim! Un roman care cred că ar avea succes şi în străinătate şi din care se poate face şi un scenariu de film artistic. Lectură utilă!

Cristina Nemerovschi, „Păpuşile”, Ed. Herg Benet, 2014

Foto: m.vklvsk