Vlad Drăgoi

Eschiva

(dintr-un volum în curs de apariţie)

 

shang tsung

e cervicala

zona pe care dacă pui duşu cald

şi nu dat tare
şi îl ţii așa

ce bine e...

că parcă te faci balon care se umple cu căldură

şi cu sentimente dintre cele mai frumoase.

găsit centrii disperării

au reînviat

e minunat

ba nu e. ai mîncat?

pe la sfîrşitul lunii se întîmplă să rămîn fără bani
chiar şi aşa cu ultimii îmi iau de mîncare
încît pe urmă nu mai am deloc
ca să ies de ex cu fata deosebit de frumoasă
dar am mîncat
şi ţie îţi zic

că n-am mîncat -

tu chiar eşti ok în suflet la tine

să ţi-l ştii cu stomacul gol
pe băiat?

neliniştea mă-nvaţă:

jur că explodez la faţă

de la palma luată peste glugă

însă mă îndepărtez fără ca să dau şi eu

şi abia cînd văd că revine duşmanu

cu bucata de lemn în mînă

eu am amărîtă de şipcă

cu care nici atunci nu dau

că mi se vrea totuşi răul.

mai vreau foarte mult să mi se îngăduie
să spun că dacă s-ar deregla fibra dimensională
şi aş ajunge să stau la bere eu cu mine
la început ar fi, cred, bine
pe urmă aş realiza
cu cea mai urîtă frică
că mi se vrea totuşi răul.

 

băiatu care vine pe pietonală de la kfc cu senviş dublu booster picant în mînă

- cum vine el aşa el are cumva eleganţa protosului vătămat în luptă -

şi este oprit de către cuplu ca să facă poze la fericire lîngă fîntînă

el cu bucurie face

că să mănînce senvişul nu trebuie neapărat acuma

că după ce toată noaptea a ţinut în braţe pe fata deosebit de frumoasă

a mai mîncat o ciorbă de dimineaţa de la 9

şi ce poate să te trezească la ochişori mai bine

decît cum treci prin parc şi vine spre tine

superba şi albastra şi tomnatica rouă.

şi cît de pe bune e superba şi albastra şi tomnatica rouă

şi cît de mult aş vrea să-ţi fie asta culoarea

cît de limpede e cerul

ce frumos se vede marea.

 

 

 

petrică,

umărul stîng
frumos îmi e
puţin întins deasupra apei
cu soarele de 5-5 jumate
poleindu-l dinspre ţărm.

îl pup şi înmoi o vreme
vîrf de limbă pe fineţe
şi şterg cu palma toată
sfinţenia de pe contur

ca să mă fericească diamantu.

cît timp lucră
cufundarea susţinută
ard foc de iubire.

mă întorc şi cuprind
şi femeia bătrînă
şi pe cea tînără,
bărbatul şi pe copilul la care deja începe
să se vadă păr pe picioare
şi linii între muşchii bronzaţi.
şi aşa niciunul nu mai are treabă
cu secătuirea.

şi vreau şi eu
să mi se facă aşa
adică să fiu pe plajă

că nu sunt.

 

Bun de tipar

Moni Stănilă: Colonia fabricii (proză)

Iulian Ciocan: Iar dimineaţa vor veni ruşii (proză)

Vlad Drăgoi: Eschiva (poezii)

"Soloviov şi Larionov" de Evgheni Vodolazkin (Humanitas Fiction)

 

Iulian Ciocan

 

Iar dimineaţa vor veni ruşii

 

(fragment de roman)

 

În drum spre Raia, Nicanor Turturică remarcă un fapt care-l îngrijoră şi mai tare: terasele, de obicei luate cu asalt în sîmbetele toride, erau acum semipustii, iar unele localuri chiar nu mai funcţionau. Era limpede că multor cetăţeni nu le mai ardea de distracţie după atacul Transnistriei. „Oare atît de grave sînt lucrurile?”, se întrebă profesorul de latină, uitîndu-se lung la trecătorii tot mai grăbiţi, încercînd să le ghicească starea de spirit.

Bufetiera Raia locuia într-un bloc hruşciovist cu cinci etaje, într-o garsonieră strîmtă cu aer mereu stătut. Pe uşa scării cineva lipise o hîrtie la care Nicanor Turturică se holbă cîteva minute bune. Pe hîrtie scria „СМЕРТЬ РУМЫНАМ!” şi, după ce privi de cîteva ori temător în jur, proful de latină o smulse şi o aruncă dezgustat. Urcă repede scara cu balustradă ruginită şi-şi înfipse degetul într-o sonerie care chiţcăi strident.

Raia îi deschise uşa într-un halat de baie, mirosind a săpun anticelulitic, se agăţă de gîtul lui, îl sărută pasional şi-l îmbie spre patul imens care ocupa o jumătate din cameră.

„Stai să te întreb mai întîi ceva…”, spuse profesorul, eliberîndu-se cu greu din braţele puternice ale bufetierei.

„O să mă întrebi pe urmă…”, susură Raia.

Sexagenara fremăta ca o adolescentă.

„Stai puţin, femeie. E important ce vreau să te întreb. Ai văzut ce era scris pe o hîrtie lipită pe uşa scării voastre?”

„Poate am văzut, poate n-am văzut… Ce importanţă are asta?”, se îmbufnă bufetiera.

„Păi, pe hîrtia aceea era scris Moarte românilor! Nu ţi se pare grav?”

„Măi, Nicanor, tu ai venit la mine să discuţi despre hîrtiile lipite pe uşile scărilor sau să facem dragoste? Da, am văzut hîrtia aceea. Şi care-i problema? E plin oraşul de scrîntiţi. De ce trebuie să mă deranjeze bazaconiile nebunilor?”

„Raia, tu ştii că tancurile ruseşti sînt acum la Anenii-Noi? Ştii că e război? Păi, un asemenea nebun ar putea să te atace mîine doar pentru că vorbeşti româneşte. Indivizii care scriu aşa ceva vor să ne intimideze şi sînt convinşi că în curînd puterea se va schimba…”

Nicanor Turturică o fixă cu privirea, decepţionat de superficialitatea concubinei.

„Să admitem că e adevărat ce spui, Nicanor. Dar ce vrei să fac? Ce pot să schimb eu, o biată femeie? Vrei să lupt cu aceşti scrîntiţi? Sau poate să opresc tancurile ruşilor?”, se burzului bufetiera.

„Nu vreau decît să conştientizezi pericolul şi să nu te mai comporţi frivol, de parcă nimic nu s-a întîmplat!”, ridică tonul Nicanor Turturică.

„Măi, Nicanor, tu ai un pic de bun-simţ? Vii la mine o dată pe săptămînă şi nici atunci nu vrei să fii un bărbat normal. Ce mă tot freci cu hîrtia asta? Te culci sau nu cu mine?”, aproape că răcni bufetiera.

„Muierea şi în vreme de război se gîndeşte la futai…”, îşi zise profesorul de latină şi-şi desfăcu şliţul cu un sentiment de scîrbă, cu un regret pe care nu-l mai avusese, acela că Raia era tocmai cu doi ani mai bătrînă decît el. De ce, drăcia dracului, să nu aibă el o femeie mai tînără cu doi-trei ani?

Îi frămîntă sînii flasci, făcînd-o să geamă de plăcere, pe urmă se prăbuşiră în patul imens care scîrţîi din toate încheieturile. Se vînzoliră cîteva minute, iar după ce Nicanor Turturică ejaculă prematur, icnind, au stat o vreme cu privirile pironite în tavan.

„Hai să mîncăm ceva… Poate noaptea vei fi mai tare…”, zise într-un tîrziu femeia. În vocea ei se anihilau reciproc resemnarea şi insatisfacţia.

Cînd vru să se ridice din pat, Nicanor Turturică simţi un junghi puternic în spinare, fapt care o făcu pe Raia să ofteze şi să zîmbească dispreţuitor.

În bucătăria mică, bufetiera întinse repede masa: o salată cu ton, nişte cartofi înăbuşiţi cu unt şi mărar şi ritualicul ceai verde.

„Tare nesăţioasă mai eşti, Raia…”, zise Nicanor Turturică, înfigîndu-şi cu delicateţe furculiţa într-un cartof.

Sexul cu bufetiera îl cam timora, în schimb îi plăcea mult mîncarea ei.

„Nesăţioasă? Sînt o femeie obişnuită, normală, Nicanor. O femeie care n-a avut parte de suficientă dragoste în viaţa ei şi care pur şi simplu vrea să fie iubită. Parcă asta e o crimă? Sau poate te-ai săturat de mine?”

Raia îi aruncă o privire scormonitoare.

„Nu m-am săturat, femeie. Dar n-ar strica să fie totul cu măsură…”, zise profesorul cu gura plină.

„Şi cu soţia ta tot o făceaţi cu măsură?”, se răsti bufetiera plină de năduf.

„Taci, muiere proastă! Ce ştii tu despre soţia mea?! Habar nu ai cum era ea!”, se stropşi Nicanor Turturică, înecîndu-se şi începînd să tuşească.

Raia fugi în cameră, izbucnind în plîns.

„Muierea asta se comportă ca un copil, futu-i!”, înjură Nicanor Turturică.

Îl iritau tot mai mult toanele concubinei. Cum oare s-o liniştească? Exista o singură modalitate şi, călcîndu-şi pe inimă, profesorul de latină se duse după ea în cameră.

„Răiţa, nu te mai bosumfla. Hai să mai facem dragoste…”, îi spuse cu voce prefăcută.

„Nu eşti sincer…”, făcu femeia, continuînd să plîngă în pernă.

„Ba sînt. Mi-am dat seama că am fost prea rece cu tine. Şi încerc să-mi repar greşeala, draga mea…”

Bufetiera se întoarse brusc spre el, radiind de fericire: „Dezbracă-te chiar acum…”

„Mă dezbrac…”

„Mai repede…”

„Asta fac…”

Însă în timp ce îşi dădea jos pantalonii, Nicanor Turturică ciuli brusc urechile.

„Auzi ceva, Raia?”

„Nu aud nimic, scumpule. Vino mai repede lîngă mine…”, susură femeia în călduri.

Dar urechile lui Nicanor Turturică auzeau nişte bubuituri puternice, ba chiar i se păru că lustra de deasupra lor începe să se zgîlţîie.

„Trebuie să ies afară. Pare a fi un bombardament de artilerie!”, strigă profesorul, îşi trase rapid pantalonii pe el şi se repezi spre antreu.

Coborî în grabă mare scara alături de alţi cîţiva locatari speriaţi. Ieşiră în curtea blocului plină deja cu oameni, unii în pijamale, care scrutau orizontul întunecat, brăzdat cînd şi cînd de salve de tunuri. Deşi îndepărtată, canonada de artilerie se auzea foarte bine. Iar oamenii adunaţi în curte începură să vorbească, să strige, să se certe şi să profereze blesteme. Unii îi blamau pe invadatori, alţii strigau că aşteaptă eliberarea ca pe o mană cerească. Cîţiva locatari începură să se bată, cineva striga să vină poliţia, dar nici un apărător al ordinii publice nu apăru. Nicanor Turturică înţelese imediat că lucrurile iau o turnură mai mult decît periculoasă. Reveni în apartamentul concubinei cu gîndul ferm că nu mai e timp de pierdut.

„Trebuie să ne cărăm din oraşul acesta, Raia! Vin ruşii!”, strigă profesorul la femeia care parcă nu voia să înţeleagă gravitatea situaţiei.

„Eşti nebun? Unde să plecăm?”

„În România, Raia!!!”

„Cine te aşteaptă acolo, omule? Şi cum să-mi las casa?”

Bufetiera era încolţită de o derută sinceră.

„Aşa cum o lasă şi alţii! Viaţa e mai importantă, femeie! Mergi cu mine în România? Acolo vom fi ajutaţi ca refugiaţi politici!”, ţipă proful de latină.

„Nu vreau să plec! Şi nici pe tine nu vreau să te pierd!”, izbucni din nou în plîns bufetiera.

În chiar clipa aceea lumina dispăru şi garsoniera se cufundă brusc în întuneric. Profesorul căută pe bîjbîite întrerupătorul, dar lumina electrică nu mai exista. Aruncînd o privire pe geam, văzu numai un întuneric ca smoala care înghiţise toate casele cartierului. „E nasoală treaba!”, îşi zise profesorul de latină, apoi o întrebă ultimativ pe concubină dacă vrea să-l însoţească. Auzind numai un plîns înfundat în loc de răspuns, Nicanor Turturică slobozi o sudalmă, ajunse orbecăind în antreu, deschise, după cîteva încercări, uşa şi ieşi pe palierul cotropit de beznă.

 

Moni Stănilă

Colonia fabricii

(fragment)

Mi-e groază să cobor în Tomeşti. Dar ea stă des la geam şi priveşte spre drumul ce vine dinspre Luncani. Fetele ei mă aşteaptă ţopăind în holul îngust al blocului. Gălăgioase şi mici, se îngrămădesc în jurul meu. Abia atunci ea îşi reia munca, se apleacă peste vană, lăsând uşile deschise ca să mă audă, ca să ridice capul din când în când să mă privească şi spală bluziţe, rochiţe, pantalonaşi, cămăşi, pijamale, pături. Îmi povesteşte câteodată, dar până la colţul canapelei pe care stau aşezat doar cuvântul greu străbate. În rest, ţipete de vrăbiuţe din trei părţi diferite, pocnituri şi râsete în urechi, 15 kilograme de fată pe un umăr, 20 pe celălalt: tata Iooon, tata Iooon, tata Iooon.

Mă bucur şi rabd, fiindcă mi-e atât de groază să cobor în Tomeşti, unde fata mea slabă şi astmatică, cu trei fete atârnate de marginile capotului, lasă ochii în pământ ruşinată şi spune: te-au căutat, tată, ăia de la miliţie.

Şi plec înciudat, dar nu ştiu cum, ori de câte ori o iau spre Liman, ca mai apoi să trec Runcu spre Padeş, apare şeful de post în faţa mea: adu, măi Ioane, puştile alea, că o să dai de dracu! Şi eu: nu am puşti. Şi el: nu ai pe dracu!

Fata priveşte înapoia mea cum privesc spovediţii spre preot când iese pe solee: cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi. Mă uit şi mă rog. Şi spun: fii sănătoasă.

Mă duc şi scot din scorburi două puşti ca să îmi văd fata. Dar la post şeful mă priveşte cu ciudă simpatică. Adu-le pe toate, îmi spune. Şi spun: pe cuvânt că sunt toate. Toate pe dracu. 

Ultima n-o dau. Nimănui nu-i vine să moară fără o puşcă la cap.

Uneori îmi trimit vorbă: îţi vine fata azi şi atunci cobor din vârful meu. 

Şi iarăşi mi se încarcă hainele şi umerii de fetiţe ţopăitoare care nu tac niciodată şi se urcă pe mine ca într-un păr cu crengile aplecate. Fata îmi spune lucruri, în timp ce Dan îmi toarnă o ţuică, şoptit din glasul ei: e greu. Mă întind cu braţele desfăcute în patul înalt ca un catafalc. Un cap mic cu ochi frumoşi se iţeşte deasupra mea. Vorbeşte şi nu-l spune pe r şi mă scutură de umăr să mă ridice şi îi susur încet să nu audă maică-sa că moare tata ion şi ea se opreşte un pic, clipeşte des şi ţipă printre râsete: nuuuu moaaaale taataa ioooon.

Dar tata Ion moare, nu minte. Două săptămâni mai târziu. Şi la parastasul de 40 de zile un cap mic cu ochi frumoşi se iţeşte peste mormântul proaspăt şi ţipă şi plânge şi mă cheamă afară.