Gabriel Osmonde

Alternaștere

Traducere Irinel Antoniu

Romanul secolului XXI

O viaţă moartă

Când înaintezi în vârstă – dacă lumea nu a reuşit să te transforme într‑o fiinţă fără creier, să te mumifice într‑un rol –, nu mai ai de trăit nimic esenţial. Gândurile aşa‑zis noi au un gust fad de ghicitori antice. Ideea unei legături carnale emană mirosul unei tejghele de măcelărie, a cărnii tăiate în bucăţi după trista lege a voracităţii. Nu‑ţi mai e foame să exişti. Alegerile sunt atunci limitate. Unii, cei mai puri, se sinucid. Alţii, înspăimântaţi de epuizarea dorinţei de a dori, se pierd în maimuţăreala socială, această sinucidere deghizată. Rari sunt cei care acced la existenţa secretă despre care aş vrea să vă vorbesc. Aceasta nu seamănă nici cu viaţa, nici cu moartea, nu seamănă nici unei alte activităţi omeneşti. Într‑o lume uzată atât de mult încât nu mai ai nici o dorinţă de a trăi în ea, ţâşneşte deodată o bucurie nebănuită.

Ca momentul acela: în sala liniştită a unei braserii, o femeie cu un zâmbet frumos şi plictisit, cu trupul mare, într‑o rochie amplă şi uşoară. Îşi strânge pleoapele sub o rază de lumină, mă salută. O recunosc, îi recunosc până şi unduirea rochiei, până şi supleţea mătăsoasă a luminii pe gâtul ei. O recunosc, cu toate că sunt conştient că o văd pentru prima oară… Recunosc mirosurile sălii, aşteptarea vigilentă a mobilierului, peisajele din fotografiile de pe pereţi. Și câinele golden retriever care punctează liniştea zgâriind uşor podeaua cu ghearele. Femeia îmi aduce o cafea. Recunosc violenţa plăcerii pe care o oferă şoldurile ei, a căror forţă o ghicesc, moliciunea sânilor ei grei. Intensitatea viziunii mă uluieşte, e mai reală decât viaţa mea…

Afară, aceeaşi bucurie de a recunoaşte: o cale ferată îngustă merge de‑a lungul unei străzi goale, înaintez pe lângă şine pe o întindere pietroasă care coboară în pantă spre un lac. Un convoi din două mici vagoane ajunge în dreptul meu, se opreşte, o tânără femeie coboară. E îmbrăcată într‑un pareo deschis la culoare care‑i pune în evidenţă pielea bronzată. Privirea mea observă fermitatea acestui trup mic şi musculos, elasticitatea lui dansantă… Recunoaşterea se face dintr‑odată: culoarea ocru a solului, nuanţa mov a lacului, această siluetă feminină pe mal.

Mă aşez cu spatele sprijinit de o stâncă şi, încă incredul, îmi dau seama că a luat sfârşit călătoria mea în moarte.

Mi‑au trebuit mai multe zile ca să înţeleg că nu era vorba de un simplu hazard. A retrăi momente în afara timpului era o ştiinţă pe care membrii Fundaţiei Diggers o iniţiaseră în mijlocul unui ţinut deşertic.

Douăzeci şi patru de ore de zbor între Europa şi Sydney, cinci ore între Sydney şi sud‑vestul australian, o zi pentru a parcurge Great australian bight, curba infinită care îmbrăţişează oceanul, încă douăzeci şi patru de ore pentru a ajunge în inima continentului… Călătoria făcuse să se şteargă acea subţire substanţă vitală căreia, din obişnuinţă, îi dădeam numele de „eu“. De la ieşirea mea din spital (o „resurecţie“, după cum a spus unul dintre medici, cel mai sceptic), da, aşadar de doi ani, dusesem o „viaţă moartă“, formulă stângace pe care o lăsasem să‑mi scape vorbind cu un alt medic, cel care credea în vindecarea mea: „Viaţa mea e moartă“.

Am să vă povestesc mai târziu cum am traversat aceşti doi ani. O perioadă nu prea glorioasă. Am lucrat pe un vapor de croazieră pe care „însoţitoarele de bord“ recrutate în Europa orientală ofereau „companie personalizată“ clienţilor cu bani. Făceam cumpărături pentru vas, în porturi, sau diverse munci de întreţinere. De fapt, eram un mort‑viu, cineva care căpătase o amânare. Și totuşi, pândeam cel mai mic semn de tandreţe. Ceea ce contrazice, de altfel, cuvintele mele despre dispariţia oricărei dorinţe. Într‑o zi, pe un culoar al vasului, am luat de pe jos un pantof de femeie (da, un pantof de Cenuşăreasă: petrecerile cu măşti de la bord erau foarte animate), i‑am mângâiat pielea uzată, mi s‑a pus un nod în gâtlej. Mi‑am imaginat oboseala acestui picioruş feminin care dansase ore întregi pe un toc de cincisprezece centimetri, aş fi vrut să lipesc de obrazul meu acest picior, să‑l las să se odihnească… Până la sfârşit, păstrăm această speranţă comică, nu atracţia unui corp, ci apropierea complice a unei inimi, a unei respiraţii ritmate după a noastră.

Vaporul a sfârşit prin a fi oprit în portul Helsinki, a trebuit să fug, nu aveam acte în regulă. Nu mai aveam decât un loc spre care să mă îndrept: Fundaţia Diggers… Numele acesta mi‑a fost spus de impresarul care aranja croazierele, un bărbat în vârstă numit Bôlos. Chiar înainte ca poliţia să urce la bord, mi‑a scris pe încheietura mâinii un număr de telefon. Nu avea la îndemână nici o bucată de hârtie, iar bocancii poliţiştilor se auzeau deja pe scară…

Am luat avionul, fără să ştiu ce aveam să găsesc acolo. Dat fiind genul de activităţi practicate de Bôlos, existau toate riscurile să mă trezesc într‑un stabiliment dubios. Sau, şi această ipoteză mi se părea foarte binevenită, într‑o instituţie care le procura clienţilor săi o moarte senină, ireproşabilă din punct de vedere tehnic.

Umbra unui oraş

Aveam să înţeleg mai târziu raţiunea de a fi a Fundaţiei Diggers, un sat misterios pierdut între deşert şi ocean…

Era vorba, de fapt, de nişte locuinţe construite în jurul unei foste mine de aur; exploatări de mult timp abandonate se găseau peste tot în jur. Asta îmi spunea ceva despre originile acelui loc, dar nu despre întrebuinţarea lui actuală. Oamenii pe care‑i întâlneam mă salutau fără curiozitate şi fără să reacţioneze la curiozitatea mea. Nu îndrăzneam să le pun întrebări.

Vechile clădiri ale minei erau învestite cu o viaţă activă, care avea un scop. Un trenuleţ traversa oraşul, pasagerii coborau, purtând cutii de carton sau valize. La răscrucea centrală, am văzut un mijloc de locomoţie mai insolit: nişte vagonete transportau când un vraf de dosare, când nişte cutii mari, rotunde, din fier, ca acelea în care se păstrează bobinele de film… Uneori, o persoană ieşea pe o străduţă şi se ducea spre contururile alungite ale unui lac.

M‑am resemnat cu faptul că nu înţelegeam; la urma urmei, recomandarea lui Bôlos îmi adusese casă şi masă. Poate că locuitorii fundației se găseau în aceeaşi situaţie ca şi mine. Solul australian, se ştie asta, e patria exilaţilor…

În prima dimineaţă, atras de nişte strigăte de animale, am împins uşa unei clădiri înconjurate de o grădină. Uşile de sticlă lăsau să se vadă, de pe culoar, ce se petrecea în camere. Am observat o femeie îmbrăcată într‑un halat de infirmieră care îi dădea diverse obiecte unei maimuţe. Am ezitat, apoi m‑am hotărât să intru. Maimuţa făcuse deja o triere: cuburile într‑o grămadă, inelele în alta, iar amestecul de cuburi şi de inele în a treia grămadă… Criteriul alegerii mi s‑a părut neclar. Eram mai puţin perspicace decât un cimpanzeu? Am întrebat‑o acest lucru, într‑o şoaptă veselă, pe femeia în halat alb. Ea a zâmbit: „He chooses eyes…“ Bizareria răspunsului se potrivea cu accentul ei incert.

O tăbliţă de pe uşa următoare a fost ca un ecou al incapacităţii mele de a pricepe logica animală: „Laboratorul de studii teleologice asupra speciei Homo sapiens şi a altor primate“. În interior, nu am văzut nici un animal. Un paravan împărţea „laboratorul“ chiar la mijloc. Doi bărbaţi, aşezaţi pe taburete, acopereau nişte pătrate de plastic alb cu o vopsea care se usca rapid. Un responsabil le primea producţia şi o ducea în spatele paravanului. Am mers acolo şi am descoperit o situaţie simetrică: doi bărbaţi luau pătratele, le cufundau într‑un vas cu apă şi, după ce ştergeau orice urmă de vopsea, i le dădeau responsabilului, care se întorcea la „pictori“ şi le înapoia pătratele curăţate. O femeie filma acest manej straniu cu un mic aparat de fotografiat aşezat pe un trepied…

Mai erau, într‑una dintre aceste camere, destul de întunecată, nişte vitrine ce conţineau insecte, în fiecare vitrină câte o specie, o proliferaţie în acelaşi timp haotică şi încăpăţânată, care‑mi provoca o stare de rău mai accentuată decât obişnuitul dezgust pe care‑l inspiră aceste mici creaturi. Am ieşit, având o idee şi mai neclară despre natura fundaţiei. Un grup de laboratoare ezoterice, cum anunţa în mod ironic tăbliţa? Un institut de cercetare clandestin?

Ceea ce am descoperit în vasta grădină închisă a făcut să se multiplice ipotezele. O movilă înaltă de mai mulţi metri era în centrul ei. Doi bărbaţi, goi până la brâu, o escaladau lent, pe versanţi opuşi, împingând fiecare un cilindru ruginit, asemănător unui boiler. Mitul lui Sisif îţi venea în minte în mod firesc, cu atât mai mult cu cât, pe vârful piramidei, bărbaţii şi‑au lăsat poverile, nemaiputând să le oprească, şi au coborât gâfâind, frecându‑şi umerii. Aşezaţi pe nişte scaune pliante, în faţa unui televizor care transmitea un meci de base‑ball, comentau când despre meci, când despre felul de a‑şi apuca poverile… Cuvintele lor, amestecate cu stropi din spuma berii, exprimau mulţumirea senină pe care o au oamenii când au terminat o corvoadă. O cameră fixată pe un perete filma toată această punere în scenă. Am încercat o explicaţie mai mult sau mai puţin raţională: un platou de filmare futurist, o „instalaţie“ a unui „artist plastic“, da, sau poate una dintre contorsiunile artistice care sunt la modă? Fundaţia, un centru de artă postmodernă?

A sunat o sonerie, oamenii şi‑au reluat truda… Am traversat strada principală şi, în locul în care se pierdea în întinderea de nisip, am văzut o oglindă mare montată pe un pivot. O rafală de vânt a făcut‑o să se mişte: reflexia ei a decupat şirul de case, apoi solul roşcat sub albastrul violent al orizontului… Și deodată, silueta unei femei care urca într‑un trenuleţ ale cărui vagoane se desenau în mijlocul pustietăţii. M‑am simţit dezarmat în faţa tuturor acestor lumi create prin capriciul unei oglinzi pivotante. La fel de fortuite ca scenele la care asistasem. Vederea mi s‑a agăţat atunci de tren, de silueta femeii… Într‑o explozie de bucurie, am recunoscut acest moment. O întindere însorită, trenuleţul vizibil de departe, femeia necunoscută şi atât de apropiată…

Dimineaţa, confuzia provocată de decalajul de fus orar se mai risipise puţin, începeam să ghicesc un sens obscur în ceea ce mi se păruse, la început, un coşmar dezlânat. Oamenii se ocupau cu sarcini mai puţin spectaculoase decât dresarea cimpanzeilor sau escaladările sisifice. Bărbaţi şi femei ţintuiţi în faţa calculatoarelor lor sau aplecaţi peste unelte din oţel şi din sticlă, imagine banală a unor cercetători. M‑a frapat un contrast: echipamentul ştiinţific dintre cele mai moderne nu se potrivea deloc cu aspectul arhaic al oraşului însuşi, cu vagonetele care transportau un material foarte sofisticat, aşa cum odinioară transportaseră minereu. Nu, partea spectaculoasă nu era absentă din locurile pe care le‑am explorat în ziua aceea. La un moment dat, am intrat într‑un local mare unde avea loc o paradă a modei sau mai degrabă un spectacol de strip‑tease în faţa mai multor bărbaţi pe jumătate alungiţi în fotoliile joase. Se vedeau cablurile unor aparate de testare pe capetele lor. O muzică lentă însoţea apariţia femeilor pe un ecran mare. Tinere şi zvelte sau în plină maturitate, unele planturoase, altele cu alură de sportive, cu şoldurile înguste, umeri musculoşi, altele cu siluete fine, diafane, care i‑au făcut loc unei africance pline, cu şolduri cărnoase… Opoziţia extremelor? Progresia spre substratul feminităţii? Am fost intrigat de un detaliu: interioarele în care se exhibau trupurile căpătau din ce în ce mai multă importanţă, ca şi cum atracţia corporală conta mai puţin de acum înainte. Am avut timp să văd decorul unei camere în care, pe o canapea roşie, era o femeie brunetă cu sâni foarte mari strânşi într‑un maiou negru. O fereastră, lumina unui felinar şi chiar învârtejirea fulgilor de zăpadă…

Acest spectacol mi‑a provocat o durere ciudată, ca aceea pe care o simţi când eşti pe punctul de a înţelege ceva. A fost cât pe ce să‑l scutur pe unul dintre bărbaţi şi să‑i spun că femeile astea îmi aminteau de „însoţitoarele“ din croazierele erotice organizate de Bôlos. Și că asemănarea nu era fizică, ci… O presimţire s‑a zbătut în mine ca o flacără ameninţată de vânt.

Când am ieşit afară, am surprins, în mijlocul unei curţi, doi jucători de şah care stăteau încremeniţi în secretul combinaţiilor lor. Deodată, fără nici un motiv, a izbucnit o încăierare, un duel cu piesele pe care le aruncau orbeşte unul în altul… După un minut, au făcut pace, doar că acum se detaşaseră de joc, se întorseseră spre transparenţa lacului aurit de apusul soarelui… Umbra umplea deja grădina, aerul mirosea a frunziş de eucalipt. O pasăre albă cu aripile îndoite cu supleţe a planat, s‑a înecat sub frunzişul de culoare închisă. Jucătorii au schimbat între ei un surâs rapid.

Într‑una dintre clădiri, am studiat un labirint pe jumătate demontat. Am intrat acolo, culoarul s‑a ramificat în două şi aveai de ales pe care s‑o iei după două fotografii: una care înfăţişa un atlet bronzat, în picioare, alta în care apărea o frumoasă femeie goală. Am ales femeia şi, după câţiva paşi, m‑am oprit în faţa unei noi dileme: o frumuseţe brună sau o blondă care se scălda? Selecţia următoare avea de‑a face cu corpolenţa, apoi cu o particularitate carnală sau alta. La fiecare bifurcaţie, privirea femeilor se schimba. După direcţia aleasă, privirea lor devenea din ce în ce mai personală, de o intimitate insuportabilă sau, dacă o luam pe culoarul celălalt, individualitatea chipurilor se preschimba progresiv într‑o neutralitate sumară. Spre marea mea surpriză, spre aceste trăsături schematizate m‑au purtat paşii…

Fundul labirintului era demontat, iar panourile erau stivuite lângă un perete. Am ajuns în faţa unei uşi, am împins‑o, m‑am trezit sub cerul înstelat. Și din nou m‑am simţit în pragul unei înţelegeri foarte apropiate, aproape în raza privirii mele, ca şi sfâşietoarea proximitate a stelelor.

În clădirea în care stăteam, m‑am întâlnit cu un bărbat scund, cu o barbă a cărei revărsare argintie scânteia în întuneric. Strada era prost iluminată, iar el îşi lumina drumul cu o lanternă. L‑am abordat brusc, ca o persoană care se rătăcise:

– Oraşul acesta este… nu este… un azil pentru artişti nebuni?

Ironia asta încerca să faciliteze un prim contact. Am vorbit în engleză, apoi, în faţa tăcerii bătrânului, i‑am pus din nou întrebarea în franceză. Fără să spună nici un cuvânt în continuare, a scos din buzunarul hainei un cartonaş şi şi‑a apropiat de el lanterna. Inscripţia de pe cartonaş era scurtă, în engleză: „I don’t speak human“.

Extremul adevăr

A doua zi de dimineață, într‑o braserie pustie, am văzut o femeie care mi s‑a părut că era de foarte mult timp prezentă în memoria mea. Și apoi, pe cealaltă, o siluetă suplă care cobora dintr‑un tren, îndreptându‑se spre lac. Pe mal, a aprins un foc mic din lemne, iar la răcoarea încă nocturnă s‑a adăugat mirosul amărui al frunzelor uscate care foşneau în flăcări.

Am trăit atunci primul moment al unei noi existenţe. Eliberată de febrilitatea noastră de fiinţe muritoare, această viaţă se crea sub ochii mei. Faptul că nu puteam să vorbesc despre fragila ei eternitate îmi provoca o suferinţă foarte vie.

Mi‑am petrecut ziua rătăcind prin ciudatul parc de distracţii al Fundaţiei Diggers. La dresorii de maimuţe, un cimpanzeu apăsa pe o sonerie, un om îi imita gestul… Cei doi „Sisifi“ se aflau în compania a două femei. În timp ce ei îşi împingeau poverile, una dintre ele turna detergent într‑o maşină de spălat rufe, alta pregătea masa… Când m‑am întors în labirint, mi‑am dat seama de greşeala mea: cu o zi înainte, nu era în curs de demontare, dimpotrivă, se construiau ultimele tronsoane. Din fundul labirintului se auzea murmurul oamenilor care ezitau la câte o bifurcaţie. Iar în clădirea vecină, bărbaţii urmăreau în continuare defilarea femeilor goale pe ecran. Doar felul în care erau proiectate aceste secvenţe se schimbase: fiecare femeie apărea de două ori şi, a doua oară, trăsăturile ei păreau îmbătrânite. Înregistrările probabil că fuseseră făcute cu câţiva ani distanţă între ele. Aceste puneri în scenă mă uimeau din ce în ce mai puţin. Mai tulburător era verdictul a cărei ameninţare o lăsau să planeze şi pe care nu ajungeam să‑l formulez.

Pentru a‑mi abate gândul de la asta, m‑am dus într‑o mică sală de cinema. Vreo cincisprezece scaune, trei sau patru spectatori. Erau scurtmetraje, adesea lipsite de subiect. Sau, mai degrabă, subiectul lor se exprima prin înlănţuirea planurilor. Primul film pe care l‑am putut vedea în întregime se numea Ucigaş în serie. Un anume Ron scotea din portmoneu o bancnotă, urma să plătească o cină la un restaurant cu aceşti bani. Ron era filmat în prim‑plan cum mesteca mâncarea: mişcarea ritmică a buzelor lui, mişcarea mărului lui Adam la fiecare înghiţire… Apoi era văzut cum alegea o prostituată, urca în camera lui împreună cu ea. În filmarea felaţiei, camera reuşea un joc subtil între aspectul vorace al acestei tehnici sexuale şi o rapidă trecere în revistă a obiectelor pe care ochiul avea timp să se fixeze: o păpuşă de cârpă agăţată pe uşă, iar pe balconul îngust, nişte tulpini de plantă uscată. Titlul presupunea un deznodământ sângeros, dar n‑a fost nici o crimă. Scena finală îl arăta pe Ron într‑o galerie de artă, în faţa unui tablou mare cu motive gravate multicolore. O smucitură scurtă a camerei a încadrat un fluture cu aripi obosite care se zbătea în faţa unui geam.

Filmul care urma, Accidentul numit „omenire“, mi s‑a părut încă şi mai greu de înţeles. Un bărbat gol era întins pe o suprafaţă îngheţată care începea să se topească. În ritm accelerat, lumina soarelui a devenit mai intensă, iarba a crescut, a fost populată de insecte. Căldura crescândă l‑a făcut pe bărbat să transpire, a plonjat într‑o apă care se retrăgea, lăsând să apară solul crăpat. La sfârşit, înnegrit de arşiţă, cu gura întredeschisă, zăcea în mijlocul unui deşert.

Eram pe cale să părăsesc sala, când m‑a reţinut un titlu. Chemarea la ordine…

Mai văzusem filmul ăsta înainte! La Paris, chiar înainte ca Bôlos să mă angajeze pe vapor… Un elev lăsa privirea să‑i rătăcească peste norii ce semănau cu nişte creste de munţi… Vocea profesorului îi întrerupea reveria. Scena se repeta: la fiecare tentativă de contemplare, elevul era adus la realitate. Glumele colegilor lui, urletul unui sergent în armată, apoi tonul veninos al unui şef de birou… Bătrân muribund, auzea voci care vorbeau despre înmormântarea sa. Pe fereastră se vedeau norii care se înălţau ca nişte imense creste luminoase.

Nu sensul acestei poveşti m‑a frapat, ci faptul că circulase atât de departe de Europa. Cu atât mai mult cu cât la Paris fuseseră proiecţii confidenţiale, aproape clandestine. O sală minusculă din Cartierul Latin, o mână de spectatori din care cea mai mare parte plecaseră repede…

Știam şi filmul al cărui titlu tocmai apăruse pe ecran: Bilanţul. A durat cinci sau şase minute, iar din durata filmului, o treime era ocupată de o femeie adormită care îmbătrânea văzând cu ochii. O altă treime o arăta lucrând în spatele unui ghişeu. Vreo douăzeci de secunde era urmărită cum se deplasa cu maşina, cu trenul… Acelaşi timp era consacrat luării meselor. Câteva secunde era văzută în braţele unui bărbat, cu răsuflarea tăiată de un orgasm, iar acest moment se confunda cu altul, mai scurt, în care femeia horcăia în durerile naşterii…

Surpriza de a revedea acest film în mijlocul unui deşert australian m‑a făcut să devin neatent, iar din secvenţele următoare n‑am păstrat nici o amintire (în afară de imaginea unui embrion uman în Naşterea morţii).

La ieşire, m‑am simţit descumpănit de caracterul evident a ceea ce tocmai înţelesesem.

Fundaţia Diggers era locul în care existenţa umană era pusă în scenă, revelându‑şi adevăratul sens, sau mai degrabă lipsa de sens. Aici putea fi observată anatomia societăţii, putea fi disecată condiţia noastră de muritori, comedia noastră de prădători grăbiţi şi jalnici. Tot ce văzusem de la venirea mea aici putea fi numit, pur şi simplu: viaţa noastră.

Am dormit puţin, pentru că eram prea intrigat de scopul acestei ciudate întreprinderi. Să vindece suflete dezorientate, ca al meu? Rezultatul părea nesigur, căci spectacolul mă copleşise cu o înţelepciune angoasantă, revelată prea brusc.

Aceşti diggers formau oare o sectă? În ultimele trei zile, ideea unei confrerii oculte, a unei francmasonerii scientiste, îmi tot venise în minte. Totuşi, nimeni nu încercase să mă convertească, nici măcar să mă iniţieze în misterele fundaţiei…

Până la urmă, m‑am ridicat, m‑am dus să‑mi târăsc insomnia prin oraşul adormit, sperând să întâlnesc pe cineva cu care să schimb câteva vorbe. O fereastră era luminată în clădirea în care, în prima zi, văzusem „Laboratorul lui Homo sapiens şi al altor primate“. Uşa de la intrare nu era închisă, cum se întâmpla de obicei la fundaţie. Lumina venea dintr‑o cameră din fundul culoarului.

N‑am găsit pe nimeni acolo. O lampă cu suport articulat lumina o masă pe care un ordinator era aşezat alături de o pereche de rezervoare de oxigen pentru scufundări sub apă, o mască şi un tub pentru respirat. Am salutat indecis, am înaintat cu câţiva paşi… Și m‑am întors dintr‑odată, ghicind o ameninţare în spatele meu.

Corpul cenuşiu era cel care‑mi stârnise teama. Într‑o mare cuvă de oţel fixată de‑a lungul peretelui era un peşte de mai mult de doi metri lungime, un rechin ale cărui contururi mi s‑au părut insolite. M‑am apropiat, temător. Rechinul avea înotătoarele smulse: filamente de carne ieşeau din locurile mutilării. Cu o mână, am atins acest corp fusiform cu pielea aspră ca şmirghelul… A plutit spre marginea cuvei, s‑a oprit. Un rechin mort.

Cu acea curiozitate pe care o inspiră un monstru doborât, i‑am strâns botul deschis într‑un rictus oribil, cu mai multe şiruri de dinţi. Apoi, trecându‑mi mâna pe sub burta lui, am vrut să‑i transmit corpului iluzia unei alunecări…

Durerea a fost scurtă, ca o arsură. Am scos un urlet, apoi un torent de înjurături, când mi‑am văzut degetele însângerate. Strigătul meu a stârnit o reacţie imediată. Un bărbat înalt, destul de tânăr, dar cu părul complet alb, a apărut şi m‑a apostrofat, în timp ce pregătea un flacon cu alcool dezinfectant şi un sul de pansament:

– Aţi putea să fiţi mai prudent la vârsta dumneavoastră! Și cine v‑a dat voie să veniţi aşa, în plină noapte?

După puţin timp, tonul lui aspru s‑a schimbat, a devenit calm şi uşor ironic, intonaţie pe care o auzeam adesea la fundaţie. După ce a oprit sângerarea, s‑a dus la cuvă şi, punându‑şi nişte mănuşi groase de protecţie, şi‑a vârât mâinile sub burta peştelui. După o secundă, am văzut cum între degetele lui se zbătea un pui de rechin.

– Era o femelă cu pui… Fără îndoială că înotătoarele i‑au fost deja mâncate de un japonez cu gusturi culinare fine.

Nici o acreală în cuvintele lui, ci mai degrabă un fel de plictiseală. Mi s‑a părut că e bine să‑mi exprim compasiunea. El a zâmbit.

– Nu trebuie să‑i plângeţi soarta micului orfan. Puiul e un învingător! Și‑a devorat fraţii şi surorile înainte să iasă din burta maică‑sii. Rechinul e vivipar, iar embrionii încep o luptă pe viaţă şi pe moarte cu mult înainte de naşterea propriu‑zisă. Da, în burta mamei lor. Cel mai tare va avea privilegiul adâncurilor marine, al dansului unduitor al algelor. Și şansa de a devora tot ce poate înşfăca, de pildă pe mine, cu tubul şi labele de scafandru cu tot…

Bărbatul a tăcut, apoi a reluat cu o voce din nou seacă:

– Inutil să vă înduioşaţi, aşadar. Se devorează între ei încă din burta mamei lor. Iar noi, oamenii, ne devorăm în burta mamei noastre, natura. Cunoaşteţi singura diferenţă – noi suntem mult mai cruzi. Și, mai ales, puii de rechin nu sfârtecă burta mamei lor aşa cum facem noi cu sărmana noastră planetă… Vă rog să nu vă supăraţi pe mine pentru acest discurs, dar oamenii care trăiesc aici, la fundaţie, au cu toţii motive să nu creadă în bunătatea naturală a omului. Într‑o zi vom mai avea prilejul să vorbim despre asta. Acum trebuie să asigur supravieţuirea acestei progenituri victorioase. Noapte bună…

M‑am întors în camera mea ca să‑mi fac bagajele. Întâlnirea cu salvatorul de rechini era chiar semnul pe care, în mod inconştient, îl aşteptam. Aveam nevoie de această experienţă sângeroasă. Nici o teorie nu m‑ar fi convins la fel de mult ca imaginea acestor embrioni ucigaşi. „Chintesenţa vieţii este acolo, îmi spuneam eu, şi singura invenţie a omului constă în a o camufla sub poleiala moralei. Și când aceste învelişuri mincinoase cad, nu se mai vede decât asta: organisme vii care, pentru a rămâne în viaţă, ucid alte organisme vii.“

Sacul meu de voiaj era uşor, am început să merg, hotărât să mă îndepărtez de oraş, apoi să înaintez în deşert, fără să mă apăr de soarele care va face ceea ce era necesar: epuizarea, leşinul, sfârşitul. Nu voiam să‑i pun în încurcătură pe diggers, care îmi dăduseră adăpost şi chiar îmi permiseseră, prin punerile lor în scenă, să arunc asupra lumii această privire definitivă. Voiam să‑i scutesc de grijile legate de moartea mea, iar acesta a devenit un scop suficient pentru a înainta cât mai departe posibil.

În momentul în care eram pe cale să ies din oraş, m‑am întors. În lumina roz‑cenuşie de dinaintea zorilor, am distins ferestrele braseriei (şi mi‑am imaginat‑o pe femeie, în rochia ei de bumbac deschisă la culoare, tăcerea ei)… Am mai văzut şi drumul de pământ roşcat care ducea spre lac (doar în ajun văzusem acolo un foc mic de lemne, silueta unei necunoscute, simţisem mirosul frunzelor de eucalipt care ardeau)… Și de partea cealaltă a străzii principale, o clădire înconjurată de o grădină, şi într‑una dintre acele camere, nişte rechini nou‑născuţi care se devorau între ei sub un corp mare şi cenuşiu, cu înotătoarele smulse. Fundaţia Diggers era un rezumat extrem al existenţei.

Am început să sufăr de arsuri cu mult înainte de prânz. Mergeam cu capul gol, fără să beau apă, de altfel, nu‑mi luasem cu mine nici o rezervă. Nici un gând grav nu mă chinuia, nici o amintire bună doar pentru a‑mi plânge de milă. Dimpotrivă, orizontul clar care părea să se legene în ritmul paşilor meu părea binefăcător, gata să primească această viaţă moartă care încă îmi mai dădea forţa de a înainta. Norii rari, decupaţi strident pe fundalul cerului strălucitor, pluteau în aceeaşi direcţie în care mă îndreptam şi eu – spre ocean. M‑a amuzat ideea dementă că aveam să ajung la ocean în vreo cincisprezece zile. Am pufnit chiar în râs de câteva ori, un râs uscat de sete. Apoi, vederea a început să mi se înceţoşeze.

Probabil că m‑am ridicat de trei sau de patru ori. După fiecare cădere, gândirea mea neclară îmi poruncea să duc tentativa până la capăt. Fundaţia era organizată ca un vast experiment, iar eu trebuia să‑l continuu, fără să mă las învins de slăbiciune. Nisipul îmi scârţâia între dinţi, m‑am descotorosit de sacul de voiaj şi am reuşit să urc o pantă pietroasă. Sau poate că solul se cabra sub picioarele mele şi mă răsturna? În acel moment, urechile mi s‑au umplut de un zbârnâit dureros, dovedindu‑mi că eram încă în viaţă. Apoi soarele s‑a voalat şi eu am închis ochii, pentru că acest răgaz, într‑un infern de lumină orbitoare, era salvator. Întunericul a coborât, dens, mirosind a foc făcut din crengi de eucalipt.

Mihail Șolohov

Donul liniștit

Traducere Cezar Petrescu, Andrei Ivanovski

– Reeditare –

Editura Univers

„În 1926, Şolohov a început să scrie Tikhi Don (Donul liniştit, 1928‑1940), operă care i‑a luat paisprezece ani ca s‑o finalizeze. (…) Cu un profund interes pentru destinele umane care se desfăşoară pe fundalul transformărilor şi tulburărilor din Rusia, Şolohov uneşte în opera lui moştenirea artistică a lui Tolstoi şi a lui Gogol cu o nouă viziune introdusă în literatură rusă de către Maxim Gorki.“ Nobelprize.org

Mihail Şolohov (1905–1984) este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1965. Cu un an înainte, Jean‑Paul Sartre refuzase acelaşi premiu tocmai pentru că nu‑i fusese încă acordat lui Şolohov. Primul dintre cele patru volume ale Donului liniştit a apărut în 1928, pe când autorul avea douăzeci şi trei de ani. Cartea a fost imediat recunoscută drept genială, dar asta lui Şolohov i‑a adus şi mari probleme: a fost acuzat de plagiat, principala „dovadă“ împotriva lui fiind că era prea tânăr ca să poată scrie o carte atât de mare. Nu l‑a ajutat nici faptul că, în anii ’40, manuscrisele primelor două volume au „dispărut“. A trecut mai bine de o jumătate de secol până când manuscrisele au putut fi răscumpărate şi studiate prin cele mai moderne mijloace. Iar verdictul a fost clar: fără umbră de îndoială, autorul cărţii este Mihail Şolohov.

Fragment:

PARTEA ÎNTÂI

1

Gospodăria Melehovilor se află chiar la marginea satului. Poarta de la ocolul de vite dă spre miazănoapte, pe malul Donului. Un pripor de opt stânjeni între stânci văroase, învârstate cu verdeaţă şi muşchi, şi, mai jos, ţărmul; o puzderie de scoici cu sclipiri de sidef; un tiv în zigzag, cenuşiu, cu pietricele sărutate de valuri, şi mai încolo, încreţită de vânt, fierbe coama vânătă a Donului. La răsărit, dincolo de ariile îngrădite cu sălcii, pe Şleaul Hatmanilor, tufe de pelin cu foi de argint, pătlagină castanie şi grasă, strivită de copitele cailor; la răscruce de drum, un paraclis; pe urmă, stepa şi zarea jucăuşă, ca apele în clocot… Spre miazăzi, se zăresc piscurile dealurilor de cretă. Către apus, uliţa satului taie piaţa şi apucă spre luncă.

Când cazacul Prokofi Melehov se întorsese din penultimul război cu turcii, adusese acasă din Ţara Turcească un pui de femeie mărunţică, înfăşurată într‑un şal. Femeia îşi ferea obrazul şi nu‑şi arăta decât arareori ochii mâhniţi şi sperioşi de sălbăticiune. Şalul ei de mătase împrăştia miresme necunoscute, din străine meleaguri; horbota aprins colorată stârnea pizma nevestelor. Turcoaica roabă nu‑şi făcea cârd cu cimotiile lui Prokofi, pentru care faptă bătrânul Melehov se despărţi de fecior şi, neputându‑şi uita obida, nu‑i mai călcă în casă până la sfârşitul vieţii.

Prokofi înjghebă cu sârg altă gospodărie. Dulgherii îi înălţară casa; el îngrădi cu mâna lui ocoalele pentru vite; către toamnă, îşi aduse femeia străină şi firavă în noua‑i aşezare. Când treceau prin sat, mutându‑şi calabalâcul, mergeau împreună în urma harabalei. Toţi din sat, cu mic, cu mare, dădeau buzna pe uliţă. Cazacii mijeau a râde în măturoaiele bărbilor; cumetrele chiţcăiau amarnic, ca picherile; cârduri de ţânci nespălaţi se ţineau cioatcă, făcând larmă în spatele lui Prokofi. El, cu fruntea sus şi cu straiul descheiat, păşea arar, ca pe o brazdă reavănă, fără să‑i bage în seamă, strângând în palma‑i neagră mâna moale a femeii. Numai fălcile i se umflau şi scrâşneau, iar din sprâncenele aspru încruntate şiroiau broboane de sudoare.

Prin sat se arăta tot mai rar. Nu mai venea nici în piaţă. Vieţuia singuratic în căsuţa de pe malul apei. Oamenii prinseră a vorbi despre dânsul lucruri ciudate. Copiii, care păşteau viţeii în stepă, povesteau că în amurg, când lumina se stinge pălind, l‑ar fi văzut cum îşi ducea nevasta în braţe, taman până la Gorganul Tătarului. Acolo, o aşeza pe creştetul movilei, cu spatele rezemat de stânca năruită şi măcinată de vremuri, apoi se chircea şi el alături şi stăteau aşa îndelung, cu ochii pironiţi în zare. Priveau, până ce‑i cuprindea întunericul. Prokofi o înfăşura, pe urmă, în suman şi o purta acasă, tot în braţe. Bărbaţii îşi frământau mintea în fel şi chip pentru a afla o tălmăcire a acestor năstruşnice purtări; cât despre muieri, nici nu mai aveau răgaz să se păducheze de atâta sporovăială. Spusele lor despre nevasta lui Prokofi se băteau cap în cap. Unele ţineau sus şi tare că‑i frumoasă cum nu s‑a mai văzut a doua pe lume; altele, dimpotrivă. Toate se lămuriră numai când Mavra, cea mai iscoditoare dintre cumetre, cu bărbatul la oştire, îşi făcu drum la casa lor – chipurile să ceară murături proaspete. În vreme ce Prokofi coborâse în beci, Mavra o cercetă cu luare‑aminte pe turcoaică şi se încredinţă de îndată că nici măcar n‑aduce a femeie…

După care iscodeală, cu faţa îmbujorată şi cu basmaua trasă pe ochi, Mavra prinse a cleveti pe uliţă în mijlocul altor muieri.

– Ce‑o fi găsit la dânsa, dragele mele?… Barem de‑ar fi femeie!… Dar de unde!… Pântece n‑are, şolduri n‑are!… Te apucă râsul, nu alta… Apăi, fetele noastre îs mai trupeşe… Mijlocul ei, ca la viespe – să‑l rupi în două… Şi are nişte ochi mari şi tăciunii, de te taie când se holbează la tine – ca un diavol, Doamne, iartă‑mă!… Mi se pare că‑i şi grea, zău! Mare lucru să n‑aştepte un plod…

– E îngreunată?… se minunau cuscrele.

– Dacă vă spun! La atâta m‑oi pricepe eu, că doar am crescut trei ţânci.

– Şi la faţă, la faţă cum arată?

– La faţă?… Turtă de ceară, aşa arată… Ochii mocniţi – se cunoaşte că nu‑i dulce viaţa printre străini… Văleu, suratelor, şi uitam să vă spun!… Era îmbrăcată cu nădragii lui Prokofi…

– Nu mai vorbi, soro! glăsuiau toate în cor, speriate.

– Iaca aşa! Am văzut‑o cu ochii mei. Nădragii lui Prokofi, numai că fără lampas… Pesemne că îmbrăcase o pereche de lucru, nu de zile mari… Avea un cămeşoi lung şi şalvarii lui Prokofi vârâţi în colţuni de lână. Când am mai văzut‑o şi pe asta, să mă apuce ameţeala!…

Se mai scornise apoi în sat povestea că femeia lui Prokofi ar mai fi fiind şi vrăjitoare. Nora lui Astahov, care sălăşluia în partea din margine, lângă Prokofi, jura crucindu‑se că a zărit‑o a doua zi după Rusalii1, în zori, desculţă, cu părul despletit, mulgând o vacă din ocol. Iar din acea zi, ugerul vacii se sfrijise, se închircise cât pumnul unui plod; nu mai dădea lapte şi, după ce a ajuns stearpă, a pierit peste o bucată de vreme.

Ca niciodată, în acel an se întâmplă să pice multe vite. Pe malul Donului, acolo unde hălăduiau cirezile îndeobşte, limba de nisip se tărca în fiecare zi cu alte şi alte stârvuri de vaci şi viţei. Pe urmă, molima se întinse şi la cai. Hergheliile care rătăceau pe izlaz se împuţinară la număr şi de îndată un zvon spăimos prinse să cutreiere uliţele satului.

După ce ţinură mare adunare şi sfat, cazacii porniră în păr la Prokofi.

Stăpânul casei ieşi să‑i întâmpine în prag:

– Ce vânt bun v‑aduce, cinstiţi fruntaşi?

Mulţimea încruntată şi tăcută se apropie de prispă fără să răspundă. Un bătrân cam băut strigă cel dintâi.

– Scoate vrăjitoarea! Avem s‑o judecăm.

Prokofi se năpusti înlăuntru, dar cazacii se repeziră după el în tindă şi‑l înşfăcară. Un tunar, un munte de om, poreclit Liuşnea, îl izbi cu capul de perete, răcnind.

– Nu te mai zbate, că degeaba‑i!… N‑avem nimica cu tine. Pe muiere vrem s‑o răfuim. Mai bine să‑i facem de petrecanie decât să rămână satul fără vite… Nu striga, că dărâm peretele cu căpăţâna ta!…

– Ad‑o încoace, căţeaua!… mugeau cei de lângă prispă.

Un fost tovarăş de oaste al lui Prokofi o apucase pe turcoaică de păr cu o mână şi‑i astupase gura cu cealaltă; ea striga din răsputeri. El o târî din fugă prin tindă şi o zvârli la picioarele gloatei. Un ţipăt subţire acoperi glasurile tuturor.

Prokofi răbufni cei şase cazaci care se opinteau să‑l proptească locului, năvăli în casă şi smulse sabia de pe perete. Într‑o cumplită învălmăşeală, toţi se prăvăliră afară din tindă. Prokofi ţâşni de pe scară, învârti deasupra capului sabia care şuiera, cu sclipiri de oţel. Cuprinsă de spaimă, mulţimea se împrăştie în ogradă. Lângă hambar, Prokofi îl ajunse pe Liuşnea, care lipăia greoi, şi îl spintecă pieziş pe la spate, de la umăr până la brâu. Cazacii lepădară parii smulşi din gard şi o rupseră la fugă, pe arie, spre stepă.

Abia peste o jumătate de ceas prinseră iar curaj şi se apropiară din nou de casă. Doi cazaci, trimişi să iscodească ce se întâmplă, intrară tiptil în tindă.

În prag, lângă bucătărie, femeia lui Prokofi zăcea la pământ, scăldată în sânge, cu capul răsucit într‑o parte; între dinţii încleştaţi de durere i se zărea limba vânătă şi muşcată de câteva ori. Prokofi, tremurând din cap, cu privirea năucă, învelea, într‑un cojoc de oaie, un prunc lepădat înainte de soroc: un ghemuleţ de carne roşiatic şi bălos, care scâncea subţirel.

*

Femeia îşi dădu sufletul către seară. Pe copil îl luă mama lui Prokofi, înduioşată de soarta orfanului.

Îl înfăşură în tărâţe opărită, îl hrăni cu lapte de iapă şi peste o lună, când se încredinţară că plodul, negru ca un turc, are de gând să trăiască, îl duseră la biserică întru taina botezului. În amintirea lui bunicu‑său, îi puseră numele Pantelei. Prokofi se întoarse de la ocnă după doisprezece ani. Îmbrăcat în straie târgoveţe, cu smicele cărunte în caierele bărbii rotunjite acum, nu mai aducea a cazac. Părea un străin din alte locuri. Luându‑şi feciorul la dânsul, îşi căută de vechea gospodărie.

Pantelei creştea negru la faţă şi focos la sânge. Semăna cu maică‑sa la făptură: ca dânsa era de subţire şi mlădios la trup.

Prokofi îl însură cu fata unui cazac din vecini.

De atunci, sângele turcesc se amestecă cu sânge căzăcesc. Şi aşa se iscară în sat cazacii neamului Melehov, cu nasul coroiat şi de‑o sălbatică frumuseţe, porecliţi „turci“.

După moartea bătrânului, Pantelei se aşternu pe gospodărie temeinică. Dură alt înveliş casei, desţeleni lângă gospodărie o jumătate de deseatină de pământ, ridică alte acareturi şi un hambar, învelindu‑le pe toate cu tinichea. La dorinţa stăpânului, meşterul tăie din resturi de tablă o pereche de cocoşi şi‑i ţintui pe coama hambarului. Cu înfăţişarea lor voioasă, împodobeau gospodăria lui Melehov, dându‑i ceva de curte îmbelşugată şi ferice.

Sub povara anilor, Pantelei Prokofievici se îngreuie la trup, se lăţi în spate, se încovoie de umeri. Păstra însă chipul de unchiaş bine zidit. Cu mădularele mici, şchiopăta uşor de stângul, căci îşi betegise piciorul în tinereţe, într‑o cursă de cai, la o inspecţie împărătească. În urechea stângă purta un cercel de argint arcuit în semilună. Nici un fir de păr alb nu‑i împestriţa, până la o vârstă foarte adâncă, barba şi părul negru ca pana corbului. Iute la mânie, îşi pierdea repede cumpătul: poate de aceea îşi îmbătrânise prea de timpuriu nevasta, o femeie voinică şi atât de frumoasă odinioară, iar acum, cu obrazul atât de păienjenit de creţuri mărunte.

Petro, feciorul cel mai mare şi însurat, semăna cu maică‑sa. Scund la stat, avea ochi căprui, nasul cârn şi părul vâlvoi, de culoarea spicului de grâu. Feciorul cel mic, Grigori, era leit Pantelei. Îşi întrecea fratele cu jumătate de cap, măcar că număra şase ani mai puţin. Nasul, de erete, bucăţică ruptă taică‑său. Ochii aprinşi, ca două migdale, albăstrui la margine; umerii obrajilor teşiţi; pielea întinsă, castanie, uşor rumenită. Adus puţintel de spinare, Grigori zâmbea arar şi la fel de sălbatic ca bătrânul.

Duniaşka era o codană ochioasă şi cu mâinile lungi; pe ea o iubea Pantelei mai mult decât pe celelalte odrasle. Cu Daria, nevasta lui Petro, şi cu pruncul lor se încheia astfel toată familia Melehov.

Gabriel Osmonde

Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire

Traducere Irinel Antoniu

Colecția Romanul secolului XXI

Editura Univers

În primul roman semnat de Andreï Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde apare o temă care revine obsesiv în cărțile sale ulterioare, ceva ce societatea occidentala ascunde și într‑un fel aseptizează: trupul femeii extreme, trupul pe care Laura B. încearcă să nu și‑l vadă, mai ales în oglinzile care simbolizează privirea celorlalți. Și mai apare și ninsoarea – o altă imagine recurentă în proza lui Osmonde – care aici declanșează jocurile memoriei: amintirea unei vieți care a trecut ca un fulger, a unei căsătorii eșuate, a unei maternități dificile. Laura B., o femeie foarte inteligentă, de vârstă mijlocie, cu o existență burgheză de care fiicei ei îi e rușine, se întreabă dacă viața aceasta, care seamănă cu aceea a unui pește într‑un acvariu, mai merită trăită. Ceea ce descoperă ea treptat este că, în această toamnă indiană a vieţii ei, mai sunt posibile iubirea, senzualitatea dezlănțuită și pasiunea extremă.

În 2011, Andreï Makine dezvăluia că el se ascunde în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Sub această semnătură apăruseră patru romane: Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire (2001), Cele 20000 de femei din viaţa unui bărbat (2004), Lucrarea iubirii (2006) şi Alternaştere (2011, în curs de traducere la Univers), care stârniseră interesul criticilor literari atât prin curajul şi subversivitatea scriiturii, cât şi prin misterul identităţii autorului. Câştigător al Premiului Goncourt pentru romanul său din 1995 Testamentul francez (tradus la Univers în 1997), scriitorul de origine rusă se bucura de un mare succes de public şi de critică pentru cărţile apărute sub numele său. Şi totuşi, în acel interviu, el mărturisea: „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine“.

Fragment:

Iunie 68

O tentativă de dragoste

„Nu mai sunt întru totul eu însămi. De acum, sunt ceea ce mi s‑a întâmplat aseară. Nici măcar picioarele astea nu mai sunt întru totul ca înainte...“

Laura îşi privi picioarele întinse pe pietre. Soarele abia se ivise deasupra colinelor. Razele alunecau pe acoperişurile vechiului oraş şi scânteiau, în depărtare, pe cupola hotelului Negresco. Dar în acest loc al plajei întârzia umbra încă albastru‑cenuşie a zorilor, iar picioarele pe care şi le studia Laura păreau să vină dintr‑o realitate trăită în altă parte şi de către altcineva. Cărţile de filosofie (Estetica lui Hegel, Judecăţi de gust de Kant, culegerea de texte Problema frumosului...) şi caietele de note răspândite în jurul ei păreau şi ele să fi aterizat întâmplător lângă această mare adormită. Ea se străduia să-şi dea seama ce se schimbase din ajun, nu găsea cuvântul potrivit şi se cufunda iar în lectură. Dar stranietatea trăirii o urmărea chiar şi în paginile savante. Hegel, de obicei greoi şi adesea incomprehensibil, povestea de data aceasta, în cuvinte foarte simple, de ce copiii sunt în general frumoşi şi prin ce este alterată frumuseţea chipului adult... Perplexă, ridica ochii, spiona stranietatea care pândea sub obiectele cele mai familiare („O privire care mă scrutează de sub fiecare piatră!“, îşi spunea ea) şi din nou căuta să numească lucrul care i se întâmplase în seara precedentă. Ştia că într‑o zi acel lucru avea să‑şi primească adevăratul nume şi să devină mai dureros sau, dimpotrivă, să fie amortizat de numele banal. „Bun subiect de reflecţie: numirea unui lucru îl face mai puţin apăsător sau, dimpotrivă, mai obsedant?“. Fără tragere de inimă, repeta singura formulă care îi venea deocamdată în minte – „o tentativă de viol“ – şi nu se putea stăpâni să zâmbească.

Căci cumplitul violator era Guillaume, colegul ei de facultate, un tânăr greoi şi stângaci care stătea adesea lângă ea la cursuri. Când, în luna mai, cursurile fuseseră întrerupte, continuase să‑l întâlnească în fiecare zi. O dată, lipiseră împreună afişe. Altă dată, dăduseră unul peste altul într‑o intersecţie, amândoi vânzând Cărticele roşii. Ea bănuia că el aranjase să nimerească în preajma ei. Înainte, chipul lui era numai o pată oarecum recognoscibilă în mijlocul adunărilor generale şi al mitingurilor. Avea urechi mari, cu pavilioane de un roz blând, pufos. „Un bărbat cu care o femeie o să se mărite fără să‑l iubească“, îşi spusese ea într‑o zi şi‑i fusese ruşine pentru acest gând.

„O tentativă de viol...“ Era o prostie, dar cum să spună altfel? Trăise aşadar, fără să ştie, în capul bietului Guillaume, în fantasmagoriile dorinţei lui, în captivitatea sufocantă pe care un bărbat îndrăgostit, mai ales unul virgin şi nehotărât, o poate impune, în gând, corpului femeii râvnite. „De câte ori m‑a posedat în vis?“

Dădu din cap, roşi şi se grăbi să‑şi reia lectura. Hegel arăta că chipul unui adult se deformează reflectând pasiuni contradictorii, adesea josnice şi, cu mult înainte de a îmbătrâni în sensul fizic al termenului, devine inapt să exprime frumuseţea care nu tolerează o asemenea fărâmiţare. În timp ce copilul, datorită integrităţii iniţiale a fiinţei lui...

Înaintarea soarelui ajunse pe pagini şi atinse picioarele Laurei, picioare bronzate până la genunchi şi care dezvăluiau mai sus, pe coapsele puternice şi pline, frontiera pielii albe. Îşi trase poalele rochiei şi închise cartea. „Filosofia e mereu aşa, se gândi ea cu ranchiună, ori e ceva complet abscons, ori e ceva atât de clar că nu vezi cu adevărat de ce să mai filosofezi. Că un chip acumulează urâţenia trăită şi devine urât, nu‑i nevoie să fii Hegel ca să scoţi cugetarea asta nemuritoare. Depozitarea asta de urâţenie se numeşte pur şi simplu bătrâneţe şi începe încă de la... cincizeci de ani? Poate patruzeci? Sau chiar mai devreme? E oribil să‑mi imaginez că într‑o zi o să am patruzeci de ani. Sau cincizeci! Nu, e sfârşitul tuturor lucrurilor. O babă zbârcită, cu pungi sub ochi şi vene ieşite în afară pe picioare... Ar trebui să murim la primele semne de prăbuşire. Dar care e primul semn? Pielea, starea sânilor, privirea? La asta ar fi trebuit să reflecteze Hegel...“

Un bărbat coborî pe plajă, se dezbrăcă, trecu pe lângă ea şi intră în apă. Laura îl urmări cu o privire piezişă, supărată pe sine pentru acest interes şi pentru noua roşeaţă în obraji care‑i însoţea gândurile. „O tentativă de viol...“ Înotătorul avea picioarele puţin arcuite, abdomenul scobit şi un triunghi de muşchi pe spate. Ea întoarse ochii şi simţi că trebuia să găsească repede un cuvânt care să înlocuiască acel „viol“ absurd. Iar pentru asta să constate doar faptele: în ajun, pe la 9 seara, Guillaume, tânărul care o dorea şi care nu‑i plăcea, intrase fără să bată sau, mai degrabă, împinsese uşa cu o zgârietură nervoasă pe lemn, ca unul care se teme că va fi dat afară încă din prag, da, cu nervozitatea cuiva care a mizat totul pe acel moment şi care înaintează cu o inflexibilă determinare de somnambul.

Intră, se apropie, vorbeşte despre o şedinţă programată în seara aceea, pe plajă, vorbeşte despre mica lor gaşcă de prieteni, despre manifestele pe care trebuie să le distribuie în zori... Dar mâinile lui o caută deja, o cuprind, o trag spre pat. Ea nu se miră de sosirea lui: separaţia sexelor în cămin tocmai a fost abolită şi toată lumea se grăbeşte să pună în practică proaspăta transgresiune. În acest prim moment, e frapată numai de incoerenţa dintre cuvintele lui de bun militant de bază şi febrilitatea asaltului. E roşu, gâfâie. Totuşi debitul îi e ciudat de regulat, chiar prea regulat, un text învăţat pe de rost. La început, ea se lasă prinsă în capcana acestui ton ponderat, răspunde: da, într‑o oră se întâlnesc pe plajă, în faţa hotelului Negresco, ea, Alexandre, Beata, Cécile, Maurice... Deja îi provoacă dureri, strângând‑o la spate, scobindu‑i pubisul cu degetele ca o sapă... Fără nici o tranziţie, cuvintele lor se opresc într‑un gâfâit de luptă, se unesc cu zgomotul paşilor, cu izbitura unui scaun răsturnat, cu scurtele momente de linişte când eforturile lor opuse sunt echilibrate. În ciuda freneziei mute a înfruntării, ea are răgaz să înţeleagă că‑i e ruşine de corpul ei: de picioarele bronzate până la genunchi şi coapsele încă foarte albe. Şi de picioarele încă pline de praf. Tocmai se întorsese din plimbarea ei preferată când venise el... Se sperie abia când el se aruncă peste ea şi devine deodată dependent de ea, responsabil ca şi ea de acea fiinţă dublă în care se vor contopi. Forţată sau nu, această fiinţă compusă din ei va trăi câteva minute, cu respiraţiile, mişcările şi privirile lor. O vor forma, o vor crea împreună. Adevărata gravitate a acuplării este deci viaţa efemeră, dar densă a acestei fiinţe necunoscute. O reflexie de groază trece prin ochii bărbatului. Chipul de deasupra ei alcătuieşte o grimasă copilărească. Părul în dezordine descoperă o ureche – o ureche grasă, roz. Ea nu se mai teme, se simte mai puternică decât el, ghiceşte, fără a şti cum, că el va eşua. El se încurcă în pregătiri: curea, nasturi, rochia, pe care ea o trage la loc în jos, deja aproape în joacă. Şi deodată el se ridică şi, cu pantalonii căzuţi şi cămaşa şifonată, se repede spre fereastră. O secundă, ea crede că se va arunca. Apoi înţelege. Din spate, vede cum acel corp obosit e străbătut de spasme... El pleacă, dar cu încetineala vătuită a viselor, se izbeşte de scaunul răsturnat, împinge uşa în loc s‑o tragă. Deja în picioare, ea se fereşte la trecerea lui, ca în faţa traiectoriei imprevizibile a unui beţiv.

– Te duci diseară la şedinţă? îngaimă el cu o voce frântă şi iese fără să mai aştepte răspunsul.

„Frumuseţea este imaginea sensibilă a Ideii“, citeşte ea în notele ei. Înotătorul iese din apă, dă capul pe spate, îşi netezeşte părul. Apoi merge spre prosopul întins lângă mica grămadă a lucrurilor sale, se împiedică uşor de o piatră, se clatină, îşi recapătă echilibrul şi îşi zâmbeşte sieşi. Zâmbetul acesta înseamnă: un mascul aşa frumos, aşa bronzat, aşa musculos ca mine poate să‑şi permită o asemenea stângăcie, nu face decât să‑i sublinieze şarmul. E frumos el, după definiţia lui Hegel pe care ea o citeşte în caiet? Cu siguranţă, de vreme ce corpul lui este imaginea sensibilă a ideii de virilitate. Slipul i se mulează pe relieful noduros al sexului. La mână poartă un lănţişor de aur. O frumuseţe eficace, dar... greţoasă! Totuşi, dacă reuşeşti să înăbuşi în tine acel ceva fragil care se îngreţoşează, trebuie să‑ţi placă bărbatul acesta. Hegel avea dreptate!

Un corp eficace, un corp‑idee, uşor de explicat, de numit. „Un corp‑exemplu“, se gândeşte ea. Pe lângă musculatura aceasta bronzată, seara de ieri îi pare o fiertură de carne, de cuvinte, de gesturi ratate, imposibil de disociat. „O tentativă de viol...“ Nu, ar trebui să găsească o formulă care să includă şi urechea roz a ucenicului‑violator, acel ravioli mare şi cărnos care i‑a dezamorsat teama. Şi teama aceea, nu de a fi penetrată, deflorată (ce cuvânt mai ridicol ar putea găsi ea ca să se ia în râs?), ci teama de a‑l lăsa să‑i descopere coapsele de o albeaţă lăptoasă deasupra gambelor înnegrite. Ar trebui, de asemenea, ca această „tentativă de viol“ să exprime fericirea. Căci seara de ieri era plină de fericire. Urmau să se întâlnească pe plajă pentru a discuta planul lui Alexandre (student supranumit Alexandru cel Mare din cauza înălţimii lui), care propune înălţarea unui steag roşu pe hotelul Negresco. Fericirea şi, totodată, acea beţie permanentă. Cine, cu numai o lună în urmă, şi‑ar fi putut închipui că inofensivul Negresco avea să se transforme, în mintea lor, în simbol al detestatei societăţi burgheze? Complexitatea acestei fericiri: Alexandre îi place, dar, fidel legii contrastelor corporale, el o iubeşte pe Beata, o brunetă minusculă. Libertatea cucerită face totuşi ca limitele între cupluri să devină fluide. Jos proprietatea amoroasă! „Toţi sunt ai tuturor“, repetă adesea Cécile, slabă şi suferind de strabism, care trăieşte, cel puţin în cuvinte, această comuniune carnală nesperată. Căci a vorbi cu acel tânăr înalt cu chip de rebel, a merge să înalţe cu el un steag de culoarea sângelui nu înseamnă deja a face oarecum dragoste cu el?

La urma urmei, poate că această „tentativă de viol“ era numai o tentativă de dragoste?

Frumosul înotător pleacă. Ajuns la parapetul promenadei, îl escaladează cu un scurt salt de gimnast, sprijinindu‑se cu o mână de beton. Ea îl pierde din vedere. Iar o dată cu silueta lui, cu claritatea acelei siluete, dispare, s‑ar spune, orice posibilitate de a înţelege şi de a spune ce s‑a întâmplat ieri, ce se întâmplă în viaţa ei de la începutul acestei beţii de primăvară. În jurul ei sunt deja câteva persoane care se bronzează şi, cu cât soarele urcă pe cer, cu atât prezenţa ei îmbrăcată pe această plajă pare mai deplasată. Trebuie fie să‑şi dea jos rochia (dar corpul său e ridicol, cu membre înnegrite şi un trunchi mai mult decât alb – albastru!), fie să plece.

Corpul său... De fapt, totul ţine de asta. Înainte, fără să‑i placă, îl suporta, obişnuită cu rotunjimile ei, în lipsă de ceva mai bun. Revoluţia din primăvară a făcut din el un corp demodat, un corp burghez, un corp venit din vremea corsetelor şi a decolteurilor pudrate. Într‑o zi, Beata a întâlnit‑o la duş, a judecat‑o cu o privire rapidă de femeie şi, cu un zâmbet maliţios, a emis această judecată ciudată: „Ai un corp naiv“. Laura a crezut întâi că era o bizarerie de limbaj, Beata fiind mexicancă. Dar, amintindu‑şi mai târziu acea mică ironie, s‑a mirat de îndreptăţirea ei. Naiv, era corect. Prea feminin, prea voluptuos în sens arhaic, cu şoldurile late şi rotunde, cu sâni pe care‑i ascunde sub gulere cu un model bine studiat şi disperat de bătrânicios.

Iar febrilitatea ultimelor săptămâni face acest corp... cum să spună? Inutilizabil. Să meargă să înalţe un steag când posedă un asemenea bust? Ai fi zis că‑i Libertatea călăuzind poporul. Pare o marchiză sau o odaliscă în mijlocul studentelor în blugi, slabe, 31

excitate, mândre să fie puţin murdare. Ciudat, libertatea cucerită o face să‑şi simtă handicapul şi mai apăsător decât înainte. Era o fată cam solidă (dar nicidecum obeză!) a cărei deosebire se pierdea în diversitate. Acum trebuie să fii slabă, să te îmbraci în blugi mulaţi, să nu te speli prea des. Nu reuşeşte să explice acest diktat curios al anarhiei lor vesele. Şi dă peste o curiozitate şi mai surprinzătoare. Dragostea a devenit şi ea un soi de obligaţie. De unde acea idioată „tentativă de viol“. Sau cuvintele cenzurate care o uimesc atât de mult în mijlocul revărsării verbale a discursurilor libertare. Într‑o zi, când vindea Cărticele roşii, a îndrăznit să spună: „Dacă le‑am vinde la kilogram, ca pe roşii?“. (Piaţa se afla la doi paşi.) Alexandre a fulgerat‑o cu o privire de comisar politic. Ieri, când discutau despre şedinţa nocturnă şi steagul înfipt pe Negresco, şi l‑a imaginat pe Alexandre ridicând‑o pe Cécile, care o ridica pe Beata, care ridica steagul. Ideea unei asemenea piramide i s‑a părut caraghioasă, dar s‑a cenzurat imediat: în jurul ei răsunau voci de un patetism sincer. Trăiau o petrecere, dar o petrecere care începea să se ia în serios.

Roberto Saviano

ZeroZeroZero

Traducere Patricia Rădulescu

Editura Univers

Bestsellerul său din 2006, Gomora, i‑a adus lui Roberto Saviano faima mondială, dar şi o condamnare la moarte din partea membrilor crimei organizate. A fost obligat, de atunci, să trăiască sub pază armată douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Între timp a colaborat cu cele mai importante instituţii anti‑drog din lume, iar rezultatul e ZeroZeroZero, o carte devastatoare, care face pentru întreaga planetă ceea ce a făcut Gomora pentru doar o regiune italiană. Cocaina, praful alb, cu o puritate 000, este cea mai puternică dintre afacerile multinaţionale de astăzi. Pe seama ei se fac în câţiva ani averi pe care firme uriaşe le pot obţine în decenii întregi. Consumatorii sunt peste tot, în toate ţările, în toate mediile, poate chiar în propria ta familie, iar vânzătorii, cei mai nemiloşi care au existat vreodată, se infiltrează diabolic prin orice fisură. Acum totul începe în Mexic şi se întinde ca o ciumă, imposibil de oprit, lăsând milioane de vieţi distruse în cale. „Sunt multe locuri din lume fără spitale, internet, apă curentă. Dar nu şi fără cocaină.“ Africa e deja albă, Rusia e albă, Terra întreagă albeşte văzând cu ochii. Cine o cumpără, cine o vinde, cine ucide în numele cocainei, cine se luptă cu traficanţii? Saviano are mai multe răspunsuri decât oricine altcineva. Şi le dă într‑un carte superb scrisă, într‑un stil viu, dinamic, halucinant şi precis ca poezia pe alocuri, mereu pasionant. Te informează, te înfioară, te ţine cu sufletul la gură pagină de pagină.

Fragment:

1. Lecţia

– Stăteau cu toţii în jurul unei mese, chiar la New York, nu departe de aici.

– Unde? am întrebat din instinct.

M‑a privit ca şi cum ar fi vrut să spună că nu mă credea atât de prost încât să pun asemenea întrebări. Cuvintele pe care le auzeam reprezentau un schimb de favoruri. Cu câţiva ani înainte, poliţia arestase un băiat în Europa. Un mexican cu paşaport de Statele Unite. Expediat la New York, îl lăsaseră la bain‑marie, scufundat în apele traficului din oraş, scutindu‑l de închisoare. Uneori ciripea câte ceva, în schimbul libertăţii. Nu era un informator în adevăratul sens al cuvântului, dar ceva cam pe‑acolo, astfel încât să nu se simtă turnător, dar nici un afiliat imaculat. Poliţiştii îi puneau întrebări generice, nu circumstanţiale, care să îi expună pe el sau grupul său. Le dezvăluia câte o părere, o stare de fapt, zvonuri despre întâlniri sau războaie. Nu erau dovezi, nici indicii, ci zvonuri. Indiciile urmau să le caute ei mai apoi. Dar acum băiatul înregistrase cu iPhone‑ul o întâlnire la care participase. Iar poliţiştii erau îngrijoraţi. Câţiva dintre ei, cu care eram în relaţii bune de mai mulţi ani, voiau să scriu despre asta. Să scriu undeva, stârnind agitaţie, pentru a testa reacţiile, pentru a înţelege dacă povestea pe care tocmai o ascultaserăm se petrecuse aşa cum spunea băiatul sau era o făcătură, o scenetă pusă la punct de careva pentru a momi chicani şi italieni. Trebuia să scriu pentru a stârni nelinişte în mediile unde fuseseră pronunţate acele cuvinte, unde fuseseră ascultate.

Poliţistul m‑a aşteptat în Battery Park pe un ponton, fără şapcă sau ochelari de soare. Nici vorbă de vreo deghizare ridicolă: a venit îmbrăcat într‑un tricou viu colorat, în papuci şi cu zâmbetul cuiva care abia aşteaptă să povestească un secret. Vorbea o italiană cu puternice inflexiuni dialectale, dar inteligibilă. Nu a căutat nici o formă de complicitate, primise ordin să‑mi relateze faptele şi a făcut‑o fără ocol. Îmi amintesc perfect. Acea povestire mi‑a rămas pe dinăuntru. Cu timpul m‑am convins că lucrurile pe care ni le amintim nu ne rămân întipărite doar în cap, nu se păstrează toate în aceeaşi zonă a creierului: m‑am convins că şi alte organe au memorie. Ficatul, testiculele, unghiile, coastele. Când asculţi cuvinte decisive, ele rămân ţintuite acolo. Şi când aceste părţi îşi amintesc, trimit ceea ce au înregistrat către creier. Cel mai adesea realizez că gândesc cu stomacul, care înmagazinează deopotrivă frumosul şi oribilul. Ştiu că sunt acolo – anumite amintiri –, ştiu pentru că stomacul se mişcă. Iar uneori se mişcă şi pântecele. Diafragma este cea care generează valurile: o foiţă subţire, o membrană amplasată acolo, cu rădăcinile în centrul corpului nostru. De aici porneşte totul. Diafragma e cea care te face să răsufli greu, să dârdâi, dar şi să urinezi, să defechezi, să vomiţi. E locul de unde porneşte împingerea în timpul naşterii. Şi mai sunt sigur şi că există locuri care înmagazinează răul: conservă deşeurile. Nu ştiu unde se află acel loc înăuntrul meu, dar sunt sigur că e plin. Iar acum e suprasaturat, atât de înţesat, încât nu mai încape nimic. Locul amintirilor mele, mai precis al rebuturilor, e plin. Pare o veste bună: nu mai e loc pentru durere. Dar nu e aşa. Dacă deşeurile nu mai au unde să se strângă, încep să se strecoare şi unde nu trebuie. Se furişează în locuri care păstrează amintiri diferite. Povestirea poliţistului a umplut iremediabil acea parte a mea care îşi aminteşte de lucrurile cele mai rele. Acele lucruri care ies la suprafaţă când crezi că totul e mai bine, când te întâmpină o dimineaţă senină, când te întorci acasă, când crezi că în realitate nu merita efortul. În astfel de momente, ca o regurgitare, ca o exhalaţie, de undeva încep să se ridice amintiri întunecate, aşa cum deşeurile dintr‑o groapă de gunoi, îngropate sub pământ, acoperite cu plastic, îşi găsesc oricum dumul spre suprafaţă ca să otrăvească totul. Iată, chiar în această zonă a corpului păstrez amintirea cuvintelor ălora. Şi e inutil să caut latitudinea precisă, deoarece, chiar dacă aş găsi acel loc, nu mi‑ar folosi la nimic să‑l iau la pumni, să‑l înjunghii, să‑l sfâşii ca să scot de acolo cuvintele, precum puroiul dintr‑o băşică. Totul e acolo. Totul trebuie să rămână acolo. Şi cu asta basta.

Poliţistul mi‑a povestit că băiatul, informatorul său, ascultase singura lecţie pe care merita cu adevărat s‑o asculţi şi o înregistrase pe ascuns. Nu ca să trădeze, ci ca s‑o asculte din nou pe urmă. O lecţie despre cum să se descurce. Şi i‑o dăduse s‑o asculte pe toată: o cască în urechea lui, cealaltă în urechea băiatului, care, cu inima bătându‑i tare, pornise înregistrarea.

– Acum, tu o să scrii despre asta ca să vedem dacă îşi iese careva din pepeni... Ceea ce va însemna că povestea e adevărată şi se confirmă. Dacă tu scrii şi nimeni nu face nimic, atunci înseamnă că e o farsă a vreunui actoraş de serie B, iar chicanul nostru ne‑a luat la mişto sau... dacă nimeni nu crede balivernele pe care le scrii, atunci ne‑au tras pe sfoară.

Şi începe să râdă. Eu dau din cap. Nu promit, încerc să înţeleg. Acea presupusă lecţie, se pare, fusese ţinută de un vechi boss italian în faţa unei adunări de chicani, italieni, italo‑americani, albanezi şi foşti luptători din Kaibiles, legionarii guatemalezi. Cel puţin aşa susţinea băiatul. Nu era vorba de informaţii, cifre sau detalii. Nici ceva care să trebuiască reţinut mecanic. Intri într‑o cameră care se află într‑o lume şi ieşi afară într‑alta. Ai aceleaşi haine, aceeaşi frizură, firele de păr din barbă nu sunt nici mai lungi, nici mai scurte. Nu prezinţi semne că ai fi participat la vreo instrucţie, nu ai arcada tăiată sau nasul spart, nu eşti spălat pe creier cu predici. Intri şi ieşi, la prima vedere, aşa cum ai intrat. Dar asemănarea e doar de suprafaţă. Pe dinăuntru, totul s‑a schimbat. Nu ţi‑au dezvăluit adevărul suprem, ci doar au repus la locul lor câteva lucruri. Lucruri care înainte nu ştiai cum funcţionează, pe care nu avuseseşi curajul să le deschizi, să le aranjezi, să le observi.

Poliţistul îmi citea dintr‑o agendă transcrierea discursului. Se întâlniseră într‑o cameră, nu departe de locul în care ne aflam acum. Aşezaţi la întâmplare, în dezordine, şi nu în semicerc ca la ceremoniile ritualurilor de afiliere. Aşezaţi ca la cercurile de recreere din satele italieneşti meridionale sau în restaurantele din Arthur Avenue înainte să înceapă un meci de fotbal la TV. Însă acolo nu începea nici un meci de fotbal şi nu avea loc nici o întâlnire amicală, se aflau doar persoane afiliate, cu diverse grade, ale organizaţiilor criminale. Bătrânul italian s‑a ridicat. Ştiau că era un bărbat de onoare şi că venise în Statele Unite după ce locuise vreme îndelungată în Canada. A început să vorbească fără să se prezinte – nu avea motiv s‑o facă. Vorbea o limbă pestriţă, o italiană amestecată cu engleză şi spaniolă, ba recurgea chiar şi la dialect. Aş fi vrut să ştiu cum se numea şi încercam să‑l fac pe poliţist să‑mi spună, afişând o curiozitate întâmplătoare şi spontană. Poliţistul nu s‑a obosit să‑mi răspundă. Se auzeau doar cuvintele bossului:

– „O lume a celor care au impresia că pot trăi cu justiţia, cu legi egale pentru toţi, cu muncă cinstită, demnitate, străzi curate, egalitate între femei şi bărbaţi1 e doar o lume de poponari care cred că pot să se ia singuri la mişto. Aberaţiile astea despre o lume mai bună sunt pentru fraieri. Pentru cretinii bogaţi care îşi cumpără luxul ăsta. Luxul de a crede într‑o lume fericită, corectă. Bogătaşi care se simt cu musca pe căciulă sau au ceva de ascuns. Who rules just does it, and that’s it. Cine conduce o face, şi cu asta basta. Sau poate să spună că el conduce în numele binelui, al dreptăţii, al libertăţii. Dar astea‑s treburi muiereşti, pentru bogătaşi, pentru fraieri. Cine conduce, conduce. Fără discuţii.“

Aş fi vrut să întreb cum era îmbrăcat, câţi ani avea. Întrebări de copoi, de cronicar, de gură‑cască, de obsedat care crede că poate, cu ajutorul acelor detalii, reconstitui tipologia liderului care ţine astfel de discursuri. Interlocutorul meu mă ignora şi continua. Îl ascultam şi îi cerneam cuvintele ca prin sită în căutarea pepitei, adică numele. Ascultam cuvintele lui, însă căutam altceva.

– Voia să le explice regulile, înţelegi? îmi zice poliţistul. Voia să îi facă să înţeleagă. Sunt sigur că tipul ăsta n‑a minţit. Pot să garantez că mexicanul nostru nu e un ţepar. Pot să jur, chiar dacă nu mă crede nimeni.

Îşi ţintui privirea în agendă şi continuă să citească:

– „Regulile organizaţiei sunt regulile vieţii. Legile statului sunt legile unei părţi care vrea să i‑o tragă celeilalte. Şi noi nu permitem nimănui să ne‑o tragă.1 Acolo stau cei care fac bani fără să rişte, şi acestor domni le va fi mereu frică de cei care fac bani riscând totul. If you risk all, you have all, aţi înţeles? Dar dacă ai impresia că poţi să scapi sau că poţi s‑o faci fără să mergi la închisoare, fără să fugi, fără să te ascunzi, atunci e mai bine să ţi‑o spun din start: nu eşti bărbat. Şi dacă nu sunteţi bărbaţi, ieşiţi repede din cameră şi luaţi‑vă gândul de la a deveni bărbaţi, căci niciodată, dar niciodată, nu veţi fi bărbaţi de onoare.

Poliţistul mă privea. Avea ochii întredeschişi, strânşi ca pentru a da foc acelor lucruri pe care şi le amintea foarte bine. Citise şi ascultase mărturia respectivă de zeci de ori.

– „Crees en el amor? El amor se acaba. Crees en tu corazon? El corazon se detiene. No? No amor y no corazon? Entonces crees en el cono? Şi pizda se usucă după o vreme. Crezi în nevastă‑ta? Când ţi se termină banii, o să‑ţi spună c‑o neglijezi. Crezi în copii? Când nu le mai dai bani, o să spună că nu‑i iubeşti. Crezi în maică‑ta? Dacă nu faci pe doica cu ea, o sa‑ţi spună că eşti un nerecunoscător. Escucha lo che digo: tienes que vivir. Trebuie să trăieşti pentru tine însuţi. Pentru tine însuţi trebuie să înveţi să fii respectat şi să respecţi şi tu. Familia. Să respecţi pe cine ţi‑e de folos şi să‑l dispreţuieşti pe cel care nu ţi‑e de nici un ajutor. Respectul îl câştigă cel care vă poate da ceva, îl pierde însă cine e inutil. Nu sunteţi oare respectaţi de cel care vrea ceva de la voi? De cel care se teme de voi? Dar când nu mai puteţi oferi nimic? Când nu mai aveţi nimic? Sunteţi consideraţi gunoi. Când nu puteţi oferi nimic, nu sunteţi nimic.“

– Eu, unul, intervine poliţistul, aici am înţeles că bossul, italianul, era un membru cu autoritate, unul care ştia ce‑i viaţa. Care o cunoştea cu adevărat. Mexicanul nu putea înregistra singur discursul ăsta. Chicanul a mers la şcoală până la şaisprezece ani şi a fost pescuit la Barcelona dintr‑o sală de jocuri clandestină. Şi cum ar fi putut să inventeze un actor sau un mincinos calabreza ăstuia? Dacă nu era bunica neveste‑mii, nici eu n‑aş fi înţeles ce zice.

Auzisem la viaţa mea zeci de discursuri de filosofie mafiotă în declaraţiile celor care s‑au predat autorităţilor, în interceptări. Dar acesta avea ceva neobişnuit, părea o educaţie a sufletului. Era o critică a raţiunii practice mafiote.

– „Vă vorbesc, şi unii dintre voi îmi păreţi chiar simpatici. Altora îmi vine să vă sparg mutra. Dar îi doresc moartea şi celui mai simpatic dintre voi dacă are mai mulţi bani şi femei decât mine. Dacă unul dintre voi devine fratele meu şi eu îl aleg în organizaţie egalul meu, destinul e unul singur: o să mi‑o tragă. Don’t think a friend will be forever a friend. Pe mine o să mă omoare cel cu care am împărţit hrana, patul, totul. O să fiu ucis de cel care m‑a încurajat, de cel care m‑a adăpostit.1 Nu ştiu cine e, altfel l‑aş fi eliminat deja, dar se va întâmpla. Şi dacă nu mă va omorî, atunci mă va trăda. Regula e regulă. Iar regulile nu sunt totuna cu legile. Legile sunt pentru laşi. Regulile sunt pentru bărbaţi. De asta noi avem reguli de onoare. Regulile de onoare nu spun că trebuie să fii drept, bun, corect. Regulile de onoare îţi spun cum trebuie să conduci. Ce trebuie să faci ca să manevrezi oameni, bani, putere. Regulile de onoare îţi spun cum trebuie să conduci ca să i‑o tragi ăluia de deasupra ta, ca să te fereşti de ăla de sub tine. Regulile de onoare nu au nevoie de explicaţii. Sunt, şi cu asta basta. S‑au ridicat singure pe sângele şi din sângele fiecărui bărbat de onoare. Şi cum faci să alegi?“

Întrebarea aceea mi se adresa cumva mie? Căutam răspunsul cel mai potrivit. Dar am aşteptat prudent înainte să deschid gura, gândindu‑mă că poate poliţistul continua să redea cuvintele bossului.

– „Cum poţi alege în câteva secunde, în câteva minute, în câteva ore ce trebuie să faci? Dacă alegi greşit, plăteşti ani de zile o alegere luată într‑o secundă. Sunt reguli, şi vor fi mereu, dar trebuie să ştii să le recunoşti şi trebuie să înţelegi când se aplică. Şi mai sunt şi legile lui Dumnezeu. Legile lui Dumnezeu sunt cuprinse în reguli. Legile lui Dumnezeu – cele adevărate, însă, nu cele care fac să tremure orice amărât.1 Dar amintiţi‑vă mereu ce vă spun: oricâte reguli de onoare ar exista, un singur lucru e sigur. Sunteţi bărbaţi dacă ştiţi, în sinea voastră, care vă e soarta. Amărâţii caută binele. Bărbaţii de onoare ştiu însă că oricine moare, că orice lucru e trecător, că în urmă nu rămâne nimic. La început ziariştii vor să schimbe lumea, dar sfârşesc prin a vrea doar să ajungă directori. E mai simplu să‑i condiţionezi decât să‑i corupi. Fiecare contează doar pentru sine şi pentru Onorata Societate. Iar Onorata Societate îţi spune că nu contezi decât dacă conduci. Despues, puedes elegir la forma. Puedes controlar con dureza o puedes comprar el consentimiento. Poţi comanda dând sânge sau vărsându‑l. Onorata Societate ştie că orice om e slab, vicios, vanitos. Ştie că omul nu se schimbă, iată de ce regula e totul. Legăturile bazate pe prietenie nu sunt nimic fără regulă. Toate problemele au o soluţie, de la nevasta care te‑a părăsit la grupul tău care se dezbină. Şi soluţia depinde doar de cât oferi. Dacă vă merge prost e doar pentru că aţi oferit puţin, insuficient, nu căutaţi alte răspunsuri.“

Părea un seminar pentru boşii în devenire. Cum era oare posibil?

– „Trebuie să înţelegi cine vrei să fii. Dacă furi, ucizi, violezi, faci trafic, o să câştigi puţin, după care te vor prinde şi te vor măcelări. Poţi s‑o faci. Da, poţi. Dar nu pentru multă vreme, fiindcă nu ştii ce ţi se poate întâmpla, pentru că oamenii se vor teme de tine doar dacă le pui pistolul la tâmplă. Dar imediat ce te întorci cu spatele? Când un jaf merge prost? Însă, dacă faci parte din organizaţie, atunci ştii că orice lucru are şi o regulă. Dacă vrei să câştigi, poţi s‑o faci în multe feluri; dacă vrei să ucizi, există motive şi metode; poţi, dacă vrei, să‑ţi deschizi drumul, dar trebuie să câştigi respect, încredere şi să te faci indispensabil. Sunt reguli chiar şi pentru când vrei să schimbi regulile. Când faci ceva fără să ţii cont de reguli, nu poţi să ştii niciodată cum se va termina. Dar când faci ceva după regulile de onoare, atunci ştii exact unde vei ajunge. Şi ştii care vor fi reacţiile celor din jurul tău. Dacă vreţi să fiţi nişte bărbaţi oarecare, continuaţi aşa. Dacă vreţi însă să fiţi bărbaţi de onoare, atunci trebuie să aveţi reguli. Iar diferenţa dintre un bărbat oarecare şi un bărbat de onoare e că bărbatul de onoare ştie mereu ce se întâmplă, în vreme ce bărbatul oarecare şi‑o ia în bot din întâmplare, din ghinion, din prostie. Lui i se întâmplă lucruri. Dar bărbatul de onoare ştie că acele lucruri i se vor întâmpla şi ştie când. Ştii cu certitudine ce îţi aparţine şi ce nu, vei şti până unde vei putea să mergi chiar şi când vrei să treci dincolo de reguli. Toată lumea vrea trei lucruri: putere, pussy şi dinero. Chiar şi judecătorii, când condamnă infractori ori politicieni, şi ei tot dinero, pussy şi putere vor, dar vor să le obţină pozând în eroi, în apărători ai ordinii sau ai săracilor sau ai cine mai ştie cui. Toţi vor money, 21

chiar când spun că vor altceva ori când fac lucruri pentru alţii. Regulile Onoratei Societăţi sunt reguli care te ajută să‑i conduci pe toţi. Onorata Societate ştie că poţi să ai putere, pussy şi dinero, dar ştie şi că bărbatul care poate să renunţe la tot e cel care hotărăşte destinele celorlalţi. Cocaina. Asta e cocaina: all you can see, you can have it. Fără cocaină eşti un nimeni. Cocaina îţi permite să fii cum vrei. Dacă iei cocaină, îţi sapi groapa cu mâna ta. Dacă nu eşti în organizaţie, nu există nimic altceva pe lume. Organizaţia îţi dă reguli ca să urci. Îţi dă reguli pentru cum să ucizi şi reguli pentru cum vei fi ucis. Vrei să duci o viaţă normală? Vrei să fii un nimeni? Poţi. E de ajuns să nu vezi, să nu auzi. Dar aminteşte‑ţi un lucru: în Mexic, unde poţi să faci tot ce îţi trece prin minte, să te droghezi, să ţi‑o tragi cu minore, să te urci într‑o maşină şi să bagi câtă viteză vrei, acolo conduce cu adevărat doar cine are reguli. Dacă faceţi măgării, nu aveţi onoare, şi, dacă nu aveţi onoare, nu aveţi putere. Sunteţi ca toţi ceilalţi.“