Daniela Şontică

Iubita cu nume de profet

Editura Tracus Arte, 2014

Iubita cu nume de profet

Sunt Daniel,

iubita cu nume de profet,

mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi

decât hrănită cu multe desfătări.

Sunt alungată mereu din oraşe

pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,

dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune

este adevărat.

Visul tău, mărite rege, este acesta:

o întâmplare te-a dus pe drumul

femeii cu seminţe,

ai primit să-i fii grădinar,

florile semănate de tine nu cunosc anotimp.

Îndrăznind să priveşti dincolo de gard

ai văzut-o într-o zi pe fata cu părul vălurit,

trecea tulburând fântânile,

planta câte-un măr la porţile sărace,

iar din nesfârşitele-i plete ieşeau când şi când sălbăticiuni.

Dar visul tău nerostit, grădinarule,

este altul şi se tâlcuieşte aşa:

vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe,

după ce îi vei fi rânduit grădina,

vrei să ajungi din urmă necunoscuta,

să-i spui că numai pe ea ai iubit-o,

vrei să ajungi înainte de sfârşit

şi obosit să te întinzi lângă părul ei cât moartea.

Mărite rege-grădinar,

visul tău se tâlcuieşte aşa:

femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,

florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate

ale minţii tale,

iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,

care nu înţelege ploaia niciodată.

Iar eu sunt Daniel

şi am descărnat aceste seminţe de vis

într-o seară de nisan,

am aruncat înţelesuri în grădina părăginită

la picioarele tale,

sub ochii tăi nedormiţi de un veac

de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea

cum stau la taifas.

Când se sinucid poeţii

Nu mai vreau să aud că se sinucid poeţii.

Când beau ei din apa tulbure a Styxului

măruntaiele mi se amărăsc,

pleoapele mi se retrag în luna de diamant

şi nu se mai arată peste ochiul înroşit.

Când dispare mersul lor şchiopătat

catargele lumii se îndoaie

şi curg pe sub gheţuri.

Marinarii cred că îmblânzesc rechini,

neştiind că peştii sunt o iluzie când se sinucid poeţii -

şi când dincolo de raftul de cărţi

rămâne o fâşie de suflet să-şi ceară

iertare.

Smaraldul cuvântului vindecă o femeie de sterilitate,

copilul se naşte,

este o piatră mai preţioasă decât drumul mătăsii,

cu toate caravanele ce l-au traversat.

Mama lui doreşte un singur lucru:

copilul să ajungă cel mai mare poet al lumii,

cel mai frumos,

ştiut pe de rost

de adolescenţii tuturor patriilor.

Îl trece oceanul cu bani grei,

îi priveşte îndeaproape educaţia, sufletul, credinţa

atentă ca nu cumva…

Pe vârfuri

Tocmai pentru acel lucru

a ieşit pe vârfuri

şi chiar atunci

oceanul a lipăit,

a crezut că un strop

din ligheanul de sânge

a căzut pe covor,

dar nu a privit peste umăr.

Trebuia să privească

mereu înainte,

să n-o mire că aerul e plin de peşti,

că bătrânii joacă

şotron cu forţa ultimei dorinţe.

Descoperea pe rând

toate indiciile din harta secretă,

doar acel lucru

nu şi-l mai amintea,

ştia că avea să-l afle la următorul reper,

pentru ca iar să-l uite plecând.

Dacă s-ar fi oprit,

comoara s-ar fi transformat în nisip

şi din fiecare matrioşcă

s-ar fi născut un popor de netrebnici.

Copilul bun

M-au lăsat acolo

să privesc de departe

cum se bucură împreună

de artificiile domestice -

n-am plâns,

am inspirat adânc.

Văzduhul

mi-a dezlegat oasele,

eram uşoară ca un lampion,

aş fi vrut să întreb de sus:

cine pluteşte acum

într-un contre-jour perfect al fericirii,

cine?

dar ştiam că nu mă mai aude

şi nu mă mai vede nimeni.

Au venit iubirile din trecut,

s-au vindecat una câte una,

din toate la un loc

s-a născut o piatră cu privirea blândă,

un copil

cu gust de pâine şi vin:

l-am mâncat,

l-am băut,

şi era bun.

Şi a rămas cu mine până la sfârşit.

Amelia Stănescu

„Metafora de urgență (interviuri şi portrete literare)”

Editura Zona Publisher, Iaşi, 2014

Ştefan Caraman: „Important este să-ţi iubeşti

şi să-ţi crezi poveştile”

Autor al unui număr impresionant de piese de teatru (jucate cu succes în special la Bucureşti, Târgu-Mureş, Cluj, Timişoara, Satu Mare, Iaşi, Praga, Paris, Vrsac - Serbia), dar şi a câtorva volume de proză scurtă, Ştefan Caraman se impune în peisajul literar românesc în egală măsură ca romancier. Membru al Filialei Dobrogea a USR din 2006 (din 1998 până în 2006, membru USR, ASB). Membru al UNITER din 2003. Deţinător al unor premii importante, printre care: Premiul pentru debut în proză al revistei Tomis şi al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea (1996, pentru Suflet de rocker, Ed. Mirador, Arad); Premiul Salonului Naţional de carte Gaudeamus, pentru volumul de proză Stăpânul lumii, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2002; Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2005 (Colonia Îngerilor). Interviul de faţă a fost prilejuit de apariţia în 2011 a romanului Scrisori către Rita, o carte ce a determinat un dialog aprins în spaţiul virtual al internetului (acolo unde a fost şi concepută), scoţând în evidenţă nonconformismul şi forţa de impact a scriitorului. Scrisori către Rita avea să obţină, în 2012, Premiul pentru proză acordat de Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. Tot în 2012, Ştefan Caraman publică o minunată carte-obiect: 92 de poveşti cu cărţi (Herg Benet Publishers).

Amelia Stănescu: De ce vă temeţi, domnule Ştefan Caraman, că oamenii nu ar avea curajul să le răspundeţi întrebărilor lor? Credeţi că aţi fi la fel de violent precum în textele dvs. literare?

Ştefan Caraman: Cred că am afirmat asta undeva şi am făcut-o pentru că am constatat că e tot mai greu să găseşti oameni dispuşi să te asculte spunându-le ce vrei tu să le spui şi nu ce vor ei să audă. Există o majoritate absolută a celor care întreabă cu precauţie, ba chiar cu răspunsurile convenabile incorporate. E enervant, e obositor, e neuman. Referitor la a doua întrebare, eu nu sunt foarte sigur că textele mele sunt violente; adică de ce nu ai accepta că poate cititorii români sunt prea pudibonzi, învăţaţi aşa de maculatura canonică produsă an de an de literatura română. De ce nu ai accepta că într-o poveste personajul simte uneori să-şi bage pula. De ce i-aş lua acest drept, pentru că s-ar supăra domnul sau doamna cititor? Nu înţeleg de unde atâta înţelegere pentru cel care citeşte, el care are până la urmă mult mai multe opţiuni decât mine ca autor. În fine, în viaţa reală sunt un ins non violent, nu ştiu dacă m-am bătut vreodată, n-a fost nevoie. Apropo, ştiai că două-trei cuvinte bine alese şi bine plasate, fac cât un KO în prima repriză?

A.S.: E adevărat, cuvântul poate fi şi o unealtă puternică pentru cei capabili să îl folosească. Dar spuneţi-mi, aveţi momente în care vă abandonaţi tăcerii? Ce rol are ea pentru dvs.? „Vorbeşte-mi despre tăcerea ta”! (E, ştiu, versul unui poet cipriot care vă place, dar nu despre poezia autorului aş vrea să vorbim...)

Ş.C.: Fireşte, tăcerea e o calitate pe care o avem cu toţii, în doze mai mari sau mai mici, în funcţie de contexte sau de cât o cultivăm. Nu ştiu dacă tăcerea e un subiect care trebuie pus în relaţie cu un anume rol pe care l-ar avea în ce priveşte definiţia unei personalităţi şi în niciun caz nu văd de ce a fi uneori tăcut, poate fi asociat cu un abandon. Mai degrabă, riscul unui abandon ţine de derapajele în gargară sau gregar. Eu vorbesc mult atunci când sunt pus într-un asemenea context. Însă pot tăcea la fel de mult, fără să am nicio frustrare. Îmi place să vorbesc şi îmi place la fel de mult să tac.

A.S.: Afirmaţi într-un interviu: „sunt o fiinţă vie, sunt o problemă...” La ce anume vă referiţi? La instanţa creatoare Ştefan Caraman sau la omul în carne şi oase? Eu, mărturisesc, m-am gândit la expeditorul scrisorilor pentru Rita... la scriitorul căruia îi plac lucrurile nude, naturale, expuse direct, fără jenă, la „oralitatea otrăvită a limbajului” dvs. (Radu G. Ţeposu) - un anume tip de exprimare colocvială care supără spiritele „fine”...

Ş.C.: E, de fapt, un citat dintr-o piesă de-a mea de teatru şi mi se pare o afirmaţie de bun simţ. Oamenii sunt diferiţi, gândesc diferit, acţionează diferit, asta înseamnă o permanentă problemă pentru ceilalţi. Fiecare individ cu care relaţionez e o problemă pe care trebuie s-o rezolv într-un fel, e misterul pe care trebuie să-l descopăr. Şi eu la rândul meu pentru ceilalţi. La asta mă refeream cred atunci (deşi, scriind-o, am luat-o ca atare şi nu am disecat-o – autorii nu fac analize de text, sunt şi ei nişte probleme). Fraza e mai degrabă frumuşică decât vreun dicton îmbibat cu cine ştie ce semnificaţii. Pe de altă parte regretatul Ţeposu avea dreptate – cred că singurul critic care mi-a „citit” cum trebuie scrisul.

A.S.: De ce plânge – uneori, când se lasă descoperit - copilul din dvs.?

Ş.C.: Copilul din fiecare dintre noi se trezeşte câteodată plângând. Asta poate fi un spectacol patetic sau unul dramatic... de ce nu şi comic? De ce plâng copiii e unul din misterele nerevelate ale lumii – nu e pentru că îşi doresc ceva, un obiect sau un lucru, asta e o explicaţie la prima mână. Iar un alt mare mister al lumii e de ce nu rezistăm niciodată în faţa plânsului unui copil. Aşadar, nu ştiu de ce plânge copilul din mine şi nu am avut niciodată puterea să-i rezist. Ştiu doar că are toată libertatea să se manifeste, nu l-am cenzurat niciodată, e vizibil, respiră şi sper din tot sufletul să nu mă părăsească.

A.S.: Care este relaţia lui Ştefan Caraman cu singurătatea?

Ş.C.: Una lungă, veche, monotonă şi călduţă – ca în căsătorie. Mă gândesc că, nu peste multă vreme, când în mare parte lucrurile pe care le-am avut de spus sau de făcut în viaţa asta se vor fi aşezat, voi deveni un mizantrop. Îţi mărturisesc că aştept (şi sper s-o şi prind) ziua când o să rămân fără obligaţiile presante ale maturităţii şi voi putea rămâne în sfârşit singur. Poţi face o mulţime de lucruri în singurătate, poţi chiar să-ţi şi aminteşti.

A.S.: Aţi mărturisit că nu sunteţi un om liber, dar ce vă împiedică să fiţi? Care sunt constrângerile pe care le trăiţi?

Ş.C.: Da, e adevărat. E simplu, constrângerile mele sunt şi constrângerile tale. Uită-te în jur: trebuie să traversezi pe o anumită culoare a semaforului, trebuie să ţii cont de obiceiurile sexuale ale partenerului, trebuie să te supui unor reguli sociale, trebuie să cumperi cu bani şi nu schimbând lucruri, trebuie să ai prieteni, trebuie să gândeşti în acord cu media, trebuie să escaladezi munţii urmând trasee prestabilite, trebuie să te supui moralei de stânga, trebuie musai să plângi morţii altora şi să-i ignori pe ai tăi (uneori pentru că ţi se interzice), trebuie să-ţi cumperi iubirile, uneori trebuie să le vinzi...

A.S.: Vă comportaţi agresiv – cel puţin „din când în când” - cu cititorul şi sunteţi conştient de lucrul acesta... E stilul dvs. de a face literatură?

Ş.C.: Da, cred că sunt uneori agresiv cu cititorul, însă într-un sens în care nu-i schimbă cu nimic statusul. Până la urmă, cel puţin în viziunea mea, scrisul meu e o invitaţie la o bere. La bere, stăm şi povestim, îţi mai dau o palmă peste umăr, îţi mai înfig degetul în piept, mă mai urc pe masă şi-l dansez pe personaj, mai ciupim de fund ospătăriţa, totul ca să îmi fac story-ul credibil şi, mai ales, agreabil. Referitor la stilul meu de a face literatură, cred că termenul se referă strict la modul în care îţi produci marfa şi mai puţin la modul în care o vinzi. Nu fac literatură ca să agresez lumea, dar lumea se poate simţi agresată de scrisul meu, cam pe aici pe undeva.

A.S.: Dacă „Primul lucru pe care ar trebui să-l ştii tu cititorule, este acela că te detest din tot sufletul”..., atunci, de ce ar mai continua să scrie Ştefan Caraman? De ce nu aveţi încredere în cititor? De ce îl consideraţi venit „plictisit” sau din pură „obligaţie” la lansări, de ce credeţi că ar râde de slăbiciunile dvs., de ce îl consideraţi dispreţuitor, nepăsător, „arogant chiar cinic, faci paradă de puterea pe care o deţii, de faptul că, poate pentru prima şi ultima oară în viaţa ta, poţi decide o soartă care nu îţi aparţine” (...)?

Ş.C.: Citezi un cuvânt înainte dintr-o carte de-a mea mai veche. Cred că este până la urmă o problemă secundară dacă îl iubeşti sau îl deteşti pe cel care te citeşte sau care te ascultă. Important, de fapt mult mai important, este să-ţi iubeşti şi să-ţi crezi poveştile, până la urmă e vorba de o relaţie între autor şi carte şi de o altă relaţie, între cititor şi aceeaşi carte. Nu este obligatorie, ba chiar e nefirească o relaţie între autor şi cititor. Aşadar, e irelevant dacă am sau nu încredere într-o persoană care nu are o relaţie directă cu mine, ci doar cu scrisul meu. Hai să forţăm un pic lucrurile şi să ne răspundem cuminţi la întrebarea la ce i-o folosi unui ins îmbrăcat într-un maieu, părerea muncitoarei care l-a cusut vis-à-vis de persoana lui... Revenind la ce am scris acolo şi rezumând, e doar un exerciţiu stilistic, habar nu mai am dacă am crezut-o când am scris-o.

A.S.: Scrisori către Rita - carte apărută în aprilie 2011, la Editura Tracus Arte - a ajuns la a 3-a ediţie. Care a fost tirajul iniţial şi cum vă explicaţi numărul mare de cumpărători/ cititori?

Ş.C.: Tirajul iniţial a fost de 450 de exemplare; fiind o carte groasă şi oarecum scumpă, am gândit împreună cu editura o strategie prudentă: tiraje mai mici, dar (dacă e necesar) repetate şi, mai ales, vânzarea cât se poate online, pentru că volumul s-a scris online şi publicul cititor care rezonează la această carte coincide cu indivizi familiari cu internetul; astăzi cartea a depăşit mia de cititori/ CUMPĂRĂTORI, ceea ce reprezintă un record pentru piaţa românească, dacă ne raportam la preţ, la autor (care nu e unul foarte vizibil) şi la faptul că, până la urmă, cartea apare semnată sub pseudonim. Evident, există câteva explicaţii: prima dintre ele, şi sper să nu fiu lipsit de modestie, e aceea că am reuşit o carte bună, catchy. O alta este, desigur, brandul editurii TRACUS ARTE, care încurajează de câţiva ani proza românească de astăzi. Finalmente şi deloc lipsită de importanţă este mediatizarea de care a avut parte. Am imaginat o politică de marketing aplicând principii de vânzare retail: promovare online (blog, facebook), selecţia unui anume tip de cititor şi apelarea directă sau indirectă, lansări de carte în locuri neconvenţionale şi setarea acestora ca evenimente de marketing şi nu ca evenimente de leisure (unde îţi vin prietenii, îţi beau vinul şi se cară; bonus eternii pişcotari); pe de altă parte, am păstrat un dialog strâns şi permanent cu cititorii mei (mai ales pe pagina de facebook) - mi s-a părut un lucru de bun simţ. Receptarea critică a fost nulă (până acum) pentru că, în afară a 2-3 excepţii, n-am trimis cartea moca la critici. În opinia mea, vocea lor, în raport cu vânzarea unei cărţi, e nulă şi de multe ori ratează senini momentele.

A.S.: Lansări de carte în locuri neconvenţionale…, adică?

Ş.C.: Spaţiul neconvenţional înseamnă orice locaţie mai puţin salonul unui muzeu, o bibliotecă (deşi am lansat-o şi în biblioteci, la Tulcea şi Sibiu) sau sediul USR. Cea mai frumoasă şi reuşită lansare a fost la clubul La Scena din Bucureşti, unde am organizat un eveniment complex (piesa de teatru şi lansarea cărţii). În total s-au perindat pe-acolo 3-400 de oameni. Mulţi dintre ei cumpăraseră cartea online şi veniseră doar să mă cunoască. M-am simţit bine acolo, printre oameni ok, cititori de carte şi doar cititori de carte.

A.S.: Ce v-a motivat să folosiţi pseudonimul (Kaos Moon) la semnarea Scrisorilor către Rita?

Ş.C.: N-a fost o motivaţie, ci un act pragmatic de a evita o convenţie. Am scris această carte pe un blog care se intitula CLOSE TO THE EDGE. Am ales de la început să fiu un no name (KAOS MOON), pentru că nu mă interesa feedback-ul celor care urmau să mă viziteze alături de persoana mea, ci alături de ceea ce scriam eu acolo. Pe de altă parte, era firesc ca, ştiind cine sunt, comentariile lor să fie virusate de convenţia scriitor-cititori. La un moment dat se făceau pariuri legate de „cine e ăsta”, ceea ce mă încredinţa că, măcar prin ricoşeu, îi interesa povestea la care scriam zilnic. Până la urmă, şi ca să răspund la întrebare, când am terminat cu blogul şi când deja găsisem editura, am făcut un sondaj printre cei care mă urmăriseră anul acela de zile, întrebându-i dacă e ok să rămână în dreptul autorului Kaos Moon sau Ştefan Caraman... majoritatea a ales ca autorul blogului să rămână şi autorul cărţii. De fapt, ei au fost şi primii care au comandat-o şi cumpărat-o.

A.S.: În ce sens credeţi că este o „provocare” această carte?

Ş.C.: Pentru mine a fost o provocare pe mai multe planuri. În primul rând, este cea mai extinsă etalare narativă din câte am scris până acum (volumul are peste 600 de pagini). Evident, n-am programat asta, aşa a ieşit – m-am speriat când am văzut draftul tehnoredactat. Apoi, a fost cartea la care am lucrat cel mai mult şi la care am reusit să-mi impun şi să respect o disciplină aproape infernală. Am scris zilnic, timp de un an de zile; repet, zilnic. Eşti scriitor şi ştii cum e să ai şi altele pe cap, să renunţi, să sacrifici oameni sau lucruri care te tentează, numai ca să duci mai departe povestea. În al treilea rând: subiectul, personajele şi situaţiile. Este adevărat că am un stil dezinhibat (sau cum îi spui tu, agresiv), însă aici – având în vedere dimensiunile poveştii – a trebuit să fiu atent la inflaţii, la gratuităţi la, în fine, pericolele care apar în construcţia unei poveşti. În al patrulea rând, poate e cartea în care mi-am etalat cel mai mult calităţile poetice (am uneori sentimentul că nu-mi lipsesc). Mi-a plăcut să fiu poet în romanul ăsta. Faza e că unii s-au prins.

A.S.: De ce nu consideraţi că pot exista „suflete frumoase”, ci doar „suflete problematice”? De unde/ din ce s-a născut acest cinism?

Ş.C.: Am să răspund tot cu o întrebare: de ce aş fi cinic considerând asta?

A.S.: „Cred în Dumnezeu pentru că sunt slab.” Să fie acesta singurul motiv?

Ş.C.: Da.

A.S.: „N-am un sens în viaţă pentru că nu-mi trebuie.” Sunteţi sigur că e adevărată afirmaţia?

Ş.C.: Nu ştiu, asta e replica unui personaj din carte. În contextul acela replica pare adevărată. Cum spuneam într-un alt interviu, eu cred că o carte nu trebuie să-ţi spună adevărul, ea trebuie doar să te facă să crezi că acesta există.

A.S.: „Mă iubeşte femeia, aşadar nu are niciun rost s-o iubesc şi eu pe ea.” De ce aţi vrea să păreţi misogin? Dacă „iriţi” cititorul, îl atragi mai mult, aceasta să fie regula?

Ş.C.: E din nou o replică a personajului din carte... recunosc însă că mai multe cititoare ale cărţii (şi ale blogului, atunci când scriam la el), mă suspectau de misoginism. Cred că este vorba doar de o anumită interpretare lejeră şi neatentă a termenului. Nic Labiş are uneori o atitudine superioară faţă de femeile „lui”, alteori e cinic şi/sau indiferent, dar să le urască... nu, niciodată. E posibil însă ca, prevenit de modul superficial cu care marea majoritate interpretează cuvintele tari, să mă fi folosit de asta setând un personaj colţos, iritant (pentru mine simpatic totuşi), în fine, provocator.

A.S.: Acum când îmi răspundeţi la interviu, ce scrie pe tricoul lui Ştefan Caraman?

Ş.C.: Port un tricou pe care scrie: „Dragă Rita, mi-am tras blog”. L-am primit cadou de la o cititoare; îl port până se topeşte.

Adrian Voicu

Una pe inimă, una pe dos

Poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite

şi mai naive pentru prinţese şi dive

Ed. Tracus Arte, 2014

5 poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite

Adevăr

Doar ţi-am mai zis:

nu-i meritul meu,

tu m-ai făcut să-ţi scriu

şi m-ai umplut de viu.

Eu sunt doar pana îndrăgostită

de călimara sufletului tău.

dor

Iubirea mea, aveam un dor să-ţi scriu,

dar l-am închis în primul trandafir

din acea zi când mi-a fost dat să-ţi fiu

oglindă, pas în doi şi elixir.

Îmi eşti

Iubirii-mi eşti piedestal

ori vântul prins în coama unui cal,

picioarele-ţi sărut şi mâinile,

şi tâmplele, şi gura

înainte de oftat şi de-a-mi întoarce ura

lipsirii de tine din lumea în care

numai tu-mi eşti ponton şi aer, şi salvare.

metamorfoză

Îmi eşti şi punct, şi cerc, şi sferă

în geometria mea cotidiană.

M-ai nemurit din existenţa-mi efemeră,

din plumb, m-ai renăscut în pană.

Tu, cea cu buze caramel

De câte ori ţi-am spus că-mi eşti penel,

Paletă de culori şi şevalet?

De câte ori privesc la pânze goale,

În ele apari, tu, cea cu buze caramel.

De câte ori în patul gol m-aşez,

Din mângâieri răsare trupul tău dorit,

Iar sufletu-mi devine menestrel

Ce-ţi cântă arii de iubire-n asfinţit.

5 poezii naive pentru amorezi şi dive

Explicaţie

Eram deunăzi la un ibric

De cafea, c-un bun amic.

„De push up ai auzit,

Că eşti destul de şcolit,

Dar privesc strâmb şi judec din picioare:

Pull down de ce nu ar exista, oare?”

Am sorbit din ceaşc-alene

Oarecum uimit. „Măi, nene,

De-ăsta nu-i nevoie, am senzaţia:

Cu timpul, le rezolvă gravitaţia.”

Începuturile nesingurătăţii

„Adame dă-mi un picior, o mână şi pielea de pe spate,

De vrei ca să te scap de-a ta singurătate.”

„O coastă îţi ajunge, Doamne? Căci numai Tu ai cheia!”

„E cam puţin, da’ merge!” Şi-a zămislit femeia.

percepţie

„Nevasta mea-i un înger”,

îmi spuse cineva la o chindie.

„Eşti norocos, amice!

A mea e încă vie!”

Serenadă umedă

Am stat sub geamul tău, Elviro

(căci ea stă la etajul doi),

Nenumărate nopţi pe vânt, pe ploi,

Plângând, strigând, cântând iubirea noastră,

Tot aşteptând un semn, un licăr la fereastră.

Sunt eu, truverul, al tău stihuitor plouat,

Ce-atâta apă-n gură şi-n chiloţi a adunat

Cât pentru două... Ba nu!

Cât pentru şapte vieţi!

De hainele aş stoarce,

Aş umple trei găleţi.

Şi-n noapte-aceea făr’ de lună,

Iubirii noastre i-aş fi pus cunună,

Dar a lătrat o voce de la balconul tău,

Lăsându-mă ca părăsit de Dumnezeu:

„Bă, Făt-Frumos, voinice de niciunde,

Tu nu văzuşi că nimeni nu-ţi răspunde?

Ce-i dai tot timpul din gură cu sorbire,

Lacrimogene şi dorinţe de iubire?

Mai lasă-ne cu dragostea înaltă!

Vezi că Elvira stă la scar-ailaltă.”

soluţie

Crezi c-a venit sfârşitul şi te-a lovit năpasta,

Când cel mai bun prieten ţi-a fugit cu nevasta?

Nu-l căuta amarnic ca să vă daţi în freze!

Mai rău îl pedepseşti lăsându-l s-o păstreze.

Felix Nicolau

KAMCEATKA: time IS honey

Editura Vinea, 2014

ceva frumos

încă mai ai dreptul la o

tristeţe dureroasă care nu te lasă măcar să

respiri, tristeţe apăsare durere lacrimi junghiuri ceva

să-ţi plesnească în cap ca un

harapnic

să-ţi putrezească ochii de la centru spre

margini să aduni duhoarea cu limba

e încă dreptul tău

să simţi cum mori şi te usuci te umpli de

zgârciuri nici nu poţi să transpiri zoaiele îţi

fierb înăuntru

să zaci pe canapea cu limba umflată de

atâtea amintiri simpatice exemplare splendide din

care n-au mai rămas atâtea firmituri cât

ar trebui pentru un gândac de bucătărie

doar să te târâi pe balcon să vomiţi tristeţea

uleioasă verzuie peste flori mesteceni

trotuare maşini şine de tramvai depozite

mahalale cu câini râioşi gunoaie iazuri silozuri

dealuri păduri vulturi şi iar trotuare

cu capul în mâini ochii scurşi

atârnând de bărbie

încă mai exiStau zimbri

mi-e frică

primăvara să nu pierd ghioceii toporaşii castanii teii salcâmii şi socul

cele 6 trepte ale primăverii

într-o zi a sărit de pe planetă tigrul tasmanian într-o noapte pasărea elefant

mi-am cumpărat un aer de plastic şi două turme de greieri pentru praştia mea

fără crac

acum pot să-mi omor fantomele direct din balcon

asta dacă nu-s mort şi mă dau mare că poţi să-mi bei sângele fără să-l tai în cuburi mici aşezate la soare

gingăşia primăverii îmi stârneşte din buric un viciu lucios cu ureche muzicală care poate fi veninos

sau o simplă contrafacere

Supradada

În fine

ultima oară arăta ca un ţap tânăr în călduri îşi făcea selfies reflectat într-o iapă bistriţeană

aburii ei tunuri cu jugulara muşcată lăsată la vedere

frissonant de soulagement

B F 8x734 nc nb oco fazan

aseintroducede2oricupalmapeste

un profesor de mate apropiindu-se în nori

de fum şi cu o ditamai rigla de lemn pentru

bătut la palmă e viaţa unora

o gâscă grasă cu faruri aprinse şi

cercei de aur

pentru alţii

fiecare pas sprinten al fecioarei

striveşte zeci de lighioane inocente

megapula a ajuns la nrul 435 an 2

tiraj 15 ştiuci de-a-ncălarelea

îhâm dada

neică cică micşunele pleaşcă fâş şi glogovăţ

video chat

aşa, şi? care-i treaba cu labagiii?

dă-i în pula mea!

băi, labagiu’ are fantezie! vrea numai

marfă a-ntâia posedă sute de femei

trăsnet pe noapte!

labagiu’ are demnitate cumetre nu

sare cu flori şi inimioare de valentine’s

day nu se plimbă de mânuţă prin parc nu

se mozoleşte pe bancă ai văzut tu labagiu

să-i zică uneia-n tramvai păpuşă ce frumoasă

eşti te-ai lovit tare când ai căzut din

rai?

pula mea! nu stă pe mess să le dea muzică

linkuri intră direct pe jasmine4free bagă 4

serii la biceps 6 la triceps 6 ore pe noapte

da’ ce nu le face el, frate!