Andrei Pogorilowski

Nic Studeno. Al doilea cartuș

Cartea Românească, 2013

Andrei Pogorilowski s-a născut pe 26 februarie 1968, la București. A scris patru cărți de teorie a timpului muzical și a publicat două: Energii ale timpului muzical (1994) și The music of the Temporalists / „Muzica temporaliștilor“ (2011 / 2012). Nu a debutat în proză cu primul roman scris, Matache și apogiatura, ci cu prima parte a telenovelei literare Cartușe, care a câștigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2011.

În acest episod, intră în scenă Nikola Studenov, fiul unor țărani bulgari din județul Mehedinți. După ce urmează liceul în Craiova anilor 1960 și este pregătit pentru viață de câțiva seniori interbelici de curând ieșiți din închisoare, tânărul se hotărăște să fugă de serviciul militar obligatoriu. Între timp, incendiază un bordel sătesc și este introdus în mișcarea legionară de un fost șef de cuib, care îl ajută să treacă Dunărea înot în Iugoslavia. De acolo fuge în Grecia „regimului coloneilor“, dar se stabilește la Paris, unde o vreme trăiește ca gigolo. Peste douăzeci ani devine un respectabil profesor suplinitor la Sorbona și un împătimit al cailor și al cailor-putere. O vizită la Ambasada Republicii Socialiste România este suficientă ca să i se inventeze un dosar de agent de influență ceaușist. Revenit în țară după 1989, cel cunoscut acum ca Nic Studeno dă iama în frumusețile dâmbovițene, umplând de gelozie inimile tinerilor corporatiști bucureșteni. Trecutul său, însă, se răzbună…

Fragment

Revenirea patriotului în ţara natală nu a fost deloc simplă, avionul Tarom depunându-l pe aeroportul Otopeni abia peste un an, în noiembrie 1990. Studeno avea să reprezinte în capitala României jumătatea occidentală a unei ctitorii vizionare: „Universitatea româno-franceză“, planificată să-şi deschidă porţile pentru candidaţi în primăvara anului următor şi să îşi înceapă efectiv cursurile în toamnă. Domnul Juravlea, unul dintre corifeii acestei idei strălucite, îl asigurase pe „distinsul profesor universitar de la Sorbona“ că era vorba de un act patriotic, menit să repare ceva din dezastrul produs de comunişti în ultima jumătate de secol.

– Dacă noi ăştia de prin comerţul exterior şi alea, care am mai văzut lumea şi mai ştim una-alta, stăm cu mâinile în sân, ce viitor îi aşteaptă pe nepoţeii noştri? Să se facă golani în piaţă la Universitate?

Până la restabilirea în acte a cetăţeniei române, care avea să mai dureze câteva luni, Studeno acceptă să pună umărul şi să lucreze fără contract, cu condiţia să primească la început echivalentul salarial al modestelor sale venituri din Franţa. Viitorul sediu al Universităţii era încă în construcţie şi finalizarea trena din pricina frigului şi a umezelii, drept pentru care administraţia instituţiei de învăţământ era împrăştiată temporar prin tot felul de clădiri de birouri ale statului socialist recent demantelat. De exemplu, „jumătatea română“ a Universităţii, domnul rector Niculici, îşi avea biroul…

– Exact unde l-am avut şi înainte de revoluţie! Am zis să nu mă împiedic de vreun prag în casă nouă, ceva. Aicea ştiu să mă duc să mă cac cu ochii închişi… nu să mă cac cu ochii închişi, ha, ha, ha… Să mă duc să mă cac!

Serviciul de contabilitate al Universităţii îşi schimba mereu adresa, ceea ce în primele luni îl cam nedumerise pe Studeno, însă toate birourile, remarcase el, aveau uşi duble, capitonate pe câte o parte iar în jurul clanţelor erau vopsite cu negru, probabil ca să nu se vadă jegul depus după atâta folosire. Deşi în prima lună de la „intrarea în pâine“ nu avusese absolut nimic de făcut, dar nu din vina lui, la data stabilită a sunat să întrebe cui să îi comunice contul în care să i se verse salariul.

– Aveţi cont la Bancorex? se auzi o voce de femeie de la celălalt capăt al firului. Că dacă nu aveţi nu avem posibilitatea de a efectua transferuri. Veniţi la contabilitate şi vă decontăm în numerar.

– Dar nu este vorba de un decont, ci de…

– Domnu’ cum vă cheamă, aveţi nevoie de bani sau nu?

Neştiind ce să mai creadă, Studeno se prezentă peste o oră la adresa indicată de doamna contabil, o clădire de birouri aflată în Piaţa Rosetti, pe colţul dinspre Hristo Botev. Acolo, într-o cameră de la primul etaj, nemarcată nici măcar cu un număr, îl aştepta un bărbat cu alură de fotbalist din Bundesliga care păzea un sac pus pe un scaun şi îşi omora timpul şezând cu fundul pe masă şi citind revista Zig-Zag.

– Bonjour, sunt Nicolas Studeno şi am vorbit mai devreme probabil cu colega dumneavoastră în legătură cu nişte drepturi salariale pentru luna decembrie şi o săptămână din noiembrie, mai precis opt zile lucrătoare…

Auzind cât de frumos vorbeşte domnul care tocmai intrase pe uşă, bărbatul din încăpere luă o poziţie vag defensivă, puse revista pe masă şi întrebă:

– De câţi bani aveţi nevoie?

La început, Studeno nu pricepu întrebarea. Fusese şi distras de prezenţa sacului de 50 de kilograme, cu conţinut incert, pe care scria Azomureş.

– Poftim?

– Nu aţi venit după banii de la universitate? De câţi bani aveţi nevoie? repetă politicos fotbalistul, intrând uşor în jumătatea adversă de teren.

– Am stabilit la Paris cu domnul Juravlea că voi primi echivalentul… ceea ce la cursul zilei de azi… dacă am înmulţi… ar însemna în jur de…

Toate aceste explicaţii se derulară pe un volum din ce în ce mai mic, pentru că elevul lui Franz Beckenbauer băgase deja mâna în sac, scoţând de acolo câteva teancuri de bancnote unsuroase şi desperecheate, de toate valorile, pe care începu să i le înmâneze domnului co-rector al Universităţii româno-franceze.

– E bine aşa? ţinti Lothar Matthäus vinclul porţii adverse. Când mai aveţi nevoie să nu mai sunaţi la doamna Pelicuda, că aia nu ştie nimic. Vă dau eu numărul bun…

În vreme ce fotbalistul raporta telefonic că „mesiu Bonjur să ţi-l fut în cur” a luat banii şi nu a zis nici „pâs“, cel astfel poreclit încă îşi îndesa prin buzunare verzele cu frunze dreptunghiulare – primii bani câştigaţi vreodată pe teritoriul României.

Revenit la Hotel Bucureşti, unde locuia provizoriu de o lună şi jumătate, Studeno începu să-şi golească buzunarele pe pat şi constată că avea de restituit în jur de opt sute de franci, deşi cu aceştia şi-ar fi putut deconta cu vârf şi îndesat cheltuielile suportate din propriul buzunar.

– Păi nu v-a spus băiatul? Ăia sunt prima de Crăciun, la mulţi ani! îi explicase Juravlea la telefon, după ce Studeno se chinuise vreme de câteva zile să dea de el şi să-i semnaleze eroarea de contabilitate.

Uşurat de povara unor bani nemeritaţi, profesorul se gândi să coboare la recepţia hotelului şi să plătească mica datorie adunată în urma folosirii minibarului. Acolo află stupefiat că, până într-un anumit barem, consumul băuturilor din frigider este decontat automat de Camera Deputaţilor.

– De Camera Deputaţilor? făcu Studeno ochii mari.

– De Camera Deputaţilor! reconfirmă recepţionerul.

– De Camera Deputaţilor… încheie co-rectorul o tripletă bulgărească imperfectă, hotărât ca, măcar pentru o vreme, să nu mai pună întrebări fireşti.

Într-adevăr, camera dublă ocupată de Nic Studeno fusese închiriată de Parlamentul României pentru un deputat de Argeş, partener de afaceri cu Juravlea. Acesta însă preferase să nu stea „în mizeria aia de hotel“, alegând să facă naveta Bucureşti-Piteşti şi retur, pe autostradă, sau să doarmă în apartamentul cumpărat fiicei sale din Bucureşti, mai confortabil şi mai spaţios. Îşi păstrase însă şi rezervarea de la hotel, pentru că „nu se ştie niciodată cu fetele astea“, iar Juravlea îi şi găsise utilitatea odată cu convocarea domnului profesor universitar în ţară. Piscină, jacuzzi, sală de forţă, saună umedă, saună uscată – aerobic în spaţiu închis! Complexul sportiv de la parter şi mezanin părea anume făcut pentru sănătoasele tabieturi ale unui om care se luptă sistematic cu colesterolul. În ultima lună Studeno citise aproape toate cărţile ratate, din diverse motive, în anul sabatic – şi singura lui suferinţă rămăsese ascunsă în pantaloni, dar fusese mereu ogoită de una dintre cele patru fete care stăteau pe marginea piscinei şi făceau cu mâna la înotătorii burtoşi cazaţi în hotel: Marta, Miţi, Miruna sau Mihaela şi Miranda sau Marcela. Patru fete, şase nume – constatase Studeno după ce le rulase pe toate de câteva ori, uimit că un bărbat ca el, care trăise atâţia ani la Paris fără să viziteze nicicând anumite cartiere şi stabilimente, ajunsese să plătească pentru sex. „Sex? Nu e sex!“, îşi spunea el. „Dată fiind condiţiunea mea, este mai degrabă un tratament!“ Aproape că îi venise să întrebe la recepţie dacă nu cumva Camera Deputaţilor decontează şi… Nu, nu deconta nici măcar serviciile Florinei, Firuţei şi Florenţei, la care Studeno nu avea acces.

Bineînţeles că înţelesese totul: încăpuse pe mâna unor securişti „de catifea“ din aripa occidentalizantă a Serviciilor, care îl sponsorizau în vederea unui decont ulterior, pe care însă Studeno nu reuşea să şi-l imagineze, aşa cum nu şi-ar fi putut imagina – defel – că sticluţa de whiskey „Black and White“ consumată din minibar va fi decontată de Parlament (!?). Se născuse cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, evident fără să i se ceară voie, deşi evenimentul îl privise în primul rând pe EL! După douăzeci de ani devenise, aproape tot fără voia lui, un gigolo de succes, deşi lipsit de entuziasm, pentru ca experienţa să se transforme benefic într-un mariaj fericit pe care numai ofilirea firească a instinctelor Vaninei, la şaizeci de ani, îl transformaseră într-o la fel de durabilă prietenie afectuoasă. Ceva similar celor două praguri din trecut simţea Studeno că i se întâmplă şi acum: „M-am născut dintr-una, am supravieţuit graţie câtorva şi acum am pizdit-o rău de tot!“ îşi vărsă el obida în singurătatea hotelului, într-o românească neaoşă, pentru care nu îi putea mulţumi decât Bucureştiului, un oraş cenuşiu, vulgar şi cândva atrăgător, pe care abia începea să îl descopere. De aproape două luni stătea lipit de un telefon la care nu-l căutase nimeni, în afara celor patru „M”-iste care îşi ofereau serviciile cu regularitate de ceas atomic. În tot acest timp bătuse de câteva ori de la un capăt la celălalt Calea Victoriei şi se rătăcise la un moment dat căutând Institutul Cultural Francez – dar încă nu se împrietenise cu niciun bucureştean, deşi câţiva îl agăţaseră pe stradă oferindu-se în limba engleză să îi schimbe valută la un preţ avantajos.

După ce încasă şi al doilea salariu în condiţii similare (fotbalist, cămăruţă, sacoşă mare Romarta), Studeno decise să lase lucrurile să ajungă singure la un deznodământ şi începu, pas cu pas, să exploreze Bucureştiul. Constatase încă din prima zi că salariul lui, chiar şi fără „prime de Crăciun“, echivala în acel oraş cu o mică avere. Cei mai mulţi dintre români nu câştigau atât nici într-un an de zile. Aşa se face că, începând cu luna februarie a anului 1991, pe străzile din centrul Capitalei oamenii au început să remarce tot mai des prezenţa unui bărbat cu aer occidental, grăbit parcă mereu să ajungă undeva. Coama lui neagră, de armăsar copărtaş la Răpirea din Serai, apăruse (netrecând neobservată) sub cupola Ateneului Român, se remarcase o dată şi la Grupul Pentru Dialog Social şi de nenumărate ori la Institutul Cultural Francez, la care acum Studeno ar fi ştiut să ajungă şi cu ochii închişi. Îndrăznise chiar să intre în vorbă cu câţiva localnici şi remarcase că absolut toată lumea era înclinată să-i construiască o biografie falsă, de burghez bucureştean emigrat împreună cu părinţii în Franţa, la sfârşitul anilor 1940. Un „interbelic“ revenit în ţară – eticheta îmbătrânitoare de care Studeno nu avea să scape niciodată şi pe care o datora în cea mai mare măsură influenţei seniorilor din Craiova, dar şi felului în care rostea câteva cuvinte precum Cheiul Dâmboviţei („cueiul“) ori felului în care se încăpăţâna să îl numească pe Bach „Jean Sebastienne“. În rest, nu se putea spune despre el că ar fi fost vreun franţuzit, ba chiar deprinsese obiceiul să ciulească urechile la monologurile interminabile ale taximetriştilor, sperând ca într-o zi să poată vorbi ca ei (!). Acela i se năzărise lui că ar fi adevăratul grai dâmboviţean: „şefu’, vă las pe partea cu parcarea din faţa la magazinele alea care şi-a tras neoane din alea şmechere“.

Studeno începuse şi el de câteva săptămâni „să-şi tragă“ viaţă socială când, într-o seară, rătăcindu-se prin bazarul urduros al Pasajului de la Universitate, a ieşit aiurea, nimerind în faţa Palatului Mavrocordat. Curtea acestuia era plină de oameni ieşiţi la o ţigară iar în marchiza deschisă cineva plasase un reflector astfel încât, abia scuipat din vermina subterană „Ia leucoplastili cu rivanol!“, lui Studeno i se păru că a ajuns, anabatic, din Infern în Purgatoriu, dacă nu direct în Paradis. Într-o latură a curţii văzu parcată maşina oficială, cu steguleţ, a ambasadorului Olandei. Lângă aceasta fuma tăcut un domn subţire, îmbrăcat extrem de elegant şi care ţinea în mâna liberă o punguţă prin care se străvedea o franzelă. Mai încolo, un alt bărbat cu barbă recita sau mai bine spus tocmai termina de citat câteva versuri în limba rusă, continuând apoi discuţia în română, urmărit cu atenţie de o doamnă mai în vârstă, cu aer aristocratic. Un grup mai mare se formase în jurul altui bărbos, despre care ai fi putut jura că este un latifundiar sudamerican, un „senhorio” brazilian venit în vizită prin Balcani. Acesta era îmbrăcat într-un costum negru cu jiletcă, croit retro, la gât purta un baticuţ roşu cu buline iar în pumn frământa măciulia de argint a unui baston-cravaşă. Studeno crezu pentru o clipă că nimerise într-o pauză de turnaj şi că era vorba de ecranizarea unuia dintre romanele lui George Călinescu cu boieri scăpătaţi, împinşi de istorie la limita supravieţuirii. Aproape toată lumea fuma iar în marchiză Studeno văzu că reflectorul era îndreptat de fapt asupra unui şevalet pe care se sprijinea un afiş:

Aşezământul Umanist Avram Clain & Muzeul de istorie al Dâmboviţei de Jos

Recital cameral

Stagiunea 1990-1991

Intrarea liberă

 

Cătalin-Mihai Ştefan

16 culise

Tracus Arte, 2013

Visul despre cufundarea în lectură

Din nou E. Lasvu se arătă în vis Borealului,

de data aceasta dându-i sfaturi despre experienţe livreşti,

cum că atunci când se cufundă în citirea unei cărţi

trebuie să ştie foarte bine să înoate printre parâmele

ce ţin literele în loc şi evită migrarea lor între pagini;

să reuşească să ajungă până la ancore

şi de acolo, de sub rândurile scrise, să privească lumea;

să ştie să-şi ţină respiraţia pe tot parcursul scufundării -

se întâmplă uneori să aibă nevoie de o gură de aer,

dar asta pot face doar scafandrii în aparenţă neexperimentaţi,

care ştiu să anticipeze ieşirea din matcă a cărţii.

Şi să mai ştie că s-ar putea să nu se mai poată întoarce decât în parte.

 

Răvăşirea

Flip se trezi într-o dimineaţă cu părul răvăşit într-un mod

care-l făcu să se privească în oglindă unde avea să i se arate aceeaşi răvăşire,

apoi să-şi caute trupul

şi carnea să şi-o găsească frământată ca de nişte mâini puternice.

Luă o altă oglindă, o puse pe piept şi găsi motivul

neputinţei de-a-şi aduna gândurile

împrăştiate ca nişte cărţi de joc pe o masă

pe care linia orizontului o trăgea după sine.

 

Limpezirea

După o beţie straşnică

Flip obişnuia să-şi limpezească mintea sărind pe călcâie,

în rest, se mulţumea să-şi aşeze gândurile unul lângă altul

sau să le preseze cu degetele strecurate în bolul cranian,

fără alte intenţii.

Ajuns acasă, meteora cu care se iubea atunci

îi sărea în braţe şi-i săruta chipul ca şi cum acesta

i-ar fi fost mai limpede ca oricând,

la care el se înfiora, în mahmureala sa retrasă în adânc,

că toate chipurile ar fi lichide şi deci s-ar tulbura din senin

şi se ruşina amarnic că întreg chipul său i-ar întruchipa trupul

care ar mai avea ceva din starea lichidă, de alcool

păstrat în paharul din care s-ar fi ridicat.

Şi apoi iar se înfiora cu gândul la cât de vălurit ar arăta

şi cum i s-ar aduna gândurile în dune în dreptul bărbiei.

Lăsând supoziţiile, o ruga să-i facă o fotografie

ţinută până dimineaţă într-un borcan cu apă.

De aceea, cu siguranţă că acum Mărcineanu-Muntenegru, de-ar mai trăi,

l-ar întreba dacă nu cumva a citit The Portrait of Dorian Gray

de mai multe ori decât cel mai mare cititor al Bibliei.

 

Visul diferit

Într-o noapte Lasvu îi spuse Borealului că i s-a arătat în vis şi lui A. Litrar

şi l-a îndemnat şi pe el să facă secţiuni în trupurile morţilor, să le vadă inelele,

să vadă ce a simţit fiecare când s-a născut, când a sărutat,

când a făcut dragostea prima dată,

ce gânduri au trecut prin el de-a lungul şi de-a latul vieţii

cum arată partea divină lăsată de Dumnezeu la despărţirea de el,

când nu a avut ce iubi, când şi-a dorit moartea,

ce simţea dacă citea o carte,

cât rău a făcut şi dacă i se înăsprea ca un must conştiinţa,

de câte ori s-a răzgândit întorcându-se din drumuri imaginare abia începute,

cât frumos i-a intrat prin ochi şi unde s-a depus.

Dar acesta părea să-şi fi aruncat gândul ca pe un lasou în altă parte,

în jurul altui lucru.

 

Fiinţarea şi desfiinţarea urâtului

Deseori când Borealului i se făcea urât în faţa ochilor

îl invoca pe Flip pe care-l punea să vină dinăuntrul acelui timp

cu o amintire în braţe, amintire cu frizerul Mărcineanu-Muntenegru,

cel cu privirea cum altfel decât tăioasă,

mai ales spre sfârşitul carierei când începuse să foarfece

şi cu pleoapele, din spatele ochelarilor săi fund de borcan

de unde ne privea ca de pe ultimele trepte ale unui amfiteatru.

Vrăjea clienţii învârtindu-se în jurul lor cu foarfecele ca sculptorul

în jurul lucrării şi parcă plutind, purtat de pătura de păr de pe jos;

Borealul credea de multă vreme

că firele erau vârfurile ascuţite ale gândurilor neexprimate

care acum îşi găsiseră îmblânzitorul şi managerul

pentru că le strângea cu grijă şi le vindea,

fiind primul care pusese preţ pe gândurile lui.

Era o mare deosebire între el şi bătrâna sa meteoră.

Ea tăcea şi pentru el, tăcea ca un totem,

alături de pisicile sale, totemice şi ele,

cuibărite în jurul unui godin unde cred că frizerul îşi călea poveştile,

la nevoie fiind şi bărbier.

Cam la acest moment Borealul interveni la mine pentru Flip,

considerând că a sosit vremea ca acesta să primească în plus un merituos i.

 

Ochiul de apă şi instabilitatea vremii

La una dintre întâlnirile sale pe tema podoabei capilare

frizerul Mărcineanu îi povesti lui Filip cum era el într-a patra

şi i-a întrebat învăţătoarea definiţia lacului şi nu s-a prins nimeni,

apoi le-a dat indiciul cum că lacul ar fi un ochi de apă,

la care el s-a ridicat şi a spus că ochiul de apă este acel organ

prin care pământul, leoarcă de dorinţă,

îşi priveşte creatorul fără a îndrăzni, măcar o dată,

să clipească din maluri.

Apoi întrebă de Boreal pe care nu-l mai văzuse demult,

pesemne că i se făcuse să-i mai ia din părul moale ca de pisică

şi se luară la braţ cu o cu totul altă vorbă.

Dar Filip ţinu minte cu o oarecare invidie acea amintire străină lui

şi în drum spre casă îşi puse înăuntrul gândului, cu mare grijă, un alt gând,

acela de a spune copiilor săi, când o să-i aibă, de exemplu

cum stau lucrurile cu vremea când e instabilă.

Cum că are sau nu un zâmbet scurt ce fulguie îngrămădit într-un colţ al gurii

peste întreg trupul său deloc vremelnic,

cum că atunci când nu pluteşte stă ori pe un picior ori pe un altul,

priveşte cu un ochi întredeschis sau dezmiardă cu geana

pe sub o sprânceană trunchiată,

stă cu braţele întredeschise sau cu pumnii pe genunchi

şi nu-şi găseşte pe nicăieri hotărârea.

Iar dacă vreunul va comenta că ar fi cusută cu aţa albă la vedere

el imediat să-i răspundă că e poveste de mâna a doua,

auzită de la un frizer care ştia multe de-astea

şi le zicea cu un sânge rece care pe clienţii săi

îi înfrigura până la încântare şi-napoi niciodată.

 

Încolţirea gândului şi ideea mobilă/Ciulirea urechilor şi trecerea

Când îi încolţea un gând în minte, Filip*

se simţea înţepat cu calm şi răbdare de multe ramificaţii

care-i dirijau mintea după propria lor voinţă

şi-l ridicau în picioare, undeva unde era încolţit să dea libertate

unui alt gând mărit zi după zi într-o idee menită să-l urmărească pretutindeni

la vedere şi la pipăirea cu tandreţe a capului.

Bineînţeles că nu era vorba de o idee fixă,

dintr-acelea care ţintuiesc oamenii într-un loc mai mult sau mai puţin schiţat

dar le dă voie să se mişte, de fapt, să extindă ideii aria de influenţă.

Ci era vorba de una cu aripi de sticlă mată,

care, venită de la alţii, trece prin minte mai departe,

nu înainte de a lăsa în urmă un ciob sfărâmat

/

şi impresia izbitoare a unei realităţi similară cu cea a unui om

care traversează un oraş străin lăsându-şi bucăţi de priviri pe blocuri,

în crengile ascuţite de ger ale copacilor,

în pavaj pătându-l, armonizând cu umbrele de tot felul.

Altfel nu ar fi existat nici un motiv pentru care urechile sale să se ciulească

şi să capete culoarea vioaie de fruct aflat la prima atingere-a luminii,

cutele pavilioanelor să tremure precum conturul petalelor

care se scutură de tulbureala nopţii.

*şi nu era deloc singur în acest joc

 

Tragerea de timp şi scurgerea lui

Într-o altă şedinţă a sa frizerul-bărbier Mărcineanu

ne-a spus că atunci când plouă sau ninge

ne este dat să vedem timpul,

că asta ar ţine de o trăire sau alta a oraşului,

iar coconii în care suntem îmbrăcaţi fiecare absorb totul

şi ne apără de nemurire.

Şi că ar fi o mare zădărnicie de această dată să vânăm picături şi fulgi

pentru a trage de ei să-i alungim.

Noi îl lăsam să ne tundă în continuare, el ştia asta şi ne lua banii.*

*Ceea ce nu ştia era că Borealul avea o admiraţie stranie

pentru cele două fenomene dar exprimate-n franceză.

Mai târziu avea să-şi dea seama că acolo, în acea limbă,

totuşi este vorba despre cineva.

 

Teleşpan

Cimitirul

Ed. Herg Benet, 2013

Pe 3 ianuarie 2013 m-am trezit şi mă căcam sau pişam pe mine. Nu mai ţin minte exact ce mă scăpa, dar sunt sigur că din cauza asta m-am trezit. Am fugit la baie şi m-am aşezat pe WC. Aveam doi prieteni în vizită de sărbători, deci e posibil să mă fi şi pişat, dar să mă fi aşezat ca să nu fac zgomot. Altfel pişu fac din picioare de obicei. Şi m-am pus pe WC şi, în timp ce făceam treaba, am întors capul şi m-am văzut în oglinda de lângă closet şi prima chestie care mi-a venit în cap a fost: “Stop dreaming!! Stop dreaming!!”. Fix aşa, în engleză. Era o voce de bărbat, dar nu era a mea. Nu ştiu exact de ce mi-a venit asta, dar este o reacţie foarte ciudată. De atunci şi până acum [e deja sfârşitul iernii], ori de câte ori mi se duce mintea spre apartamente de lux, Oscaruri sau loto, îmi vine chestia asta în cap, cu “Stop dreaming!”. Şi înainte chiar stăteam ore în şir pe site-uri de imobiliare căutând apartamente de lux în care să mă mut după ce câştig la loto. Acum, traficul pe site-urile de imobiliare sigur a scăzut dramatic odată cu retragerea mea din lumea fanteziilor. Şi asta tocmai când îmi găsisem o casă perfectă la un preţ decent. E destul de dubios. Nici măcar nu ştiu dacă îmi făcea bine. Am mintea aşa, cam goală de atunci. În sensul că nu făceam nimic altceva în afară de a visa cai verzi pe pereţi, iar acum îmi cam interzic să mai fac asta. Adică nu e vorba că îmi interzic, dar, de fiecare dată când încep să visez, aud imediat în cap: “Stop dreaming!”. Total neobişnuit. Sper să mă ţină, ca să mă pot gândi, în pula mea, şi la altceva. Am mai avut eu tentative de autoîmbunătăţire, cum am făcut şi cu lăsatul de fumat, dar n-au ţinut. Cu ocazia asta mi-am adus aminte şi de când eram mai mic şi mai religios şi reuşeam să ţin tot postul Paştelui şi să fiu cuvios, şi fix în Vinerea Mare mă masturbam şi mi se părea cam tare amestecul de plăcere cu căinţă [Aş fi scris regret, dar nu avea suficientă conotaţie religioasă!]. Acum sunt mai precaut cu sfinţeniile astea. Ca să umplu golul, îmi număr paşii, număr treptele de la Westfield Mall, oamenii îmbrăcaţi în verde, câinii de pe stradă. Fredonez toate piesele din telefon. Adică încerc pe cât se poate să ascult piesele ale căror versuri le ştiu cap coadă şi le cânt complet. În gând. Descriu în minte tot ce văd. De exemplu, să zicem că sunt pe stradă şi văd un copac. Îl descriu în gând: “Copac. Rădăcină, trunchi, coroană, frunze multe şi verzi. De fapt, doar coroană, că n-au înverzit încă!”. Majoritatea gândurilor mele de după 3 ianuarie încep involuntar cu: “Dacă aş câştiga la loto…” şi se termină voit cu ceva de genul: “Vaza avea floricele mici şi albastre!”.

Mă cheamă Adrian Green. Nu e numele meu real, dar vreau să-l folosesc de acum înainte pentru că îmi place.

Sunt un ratat. Un ratat care ştie că e un ratat, ceea ce e cu atât mai dureros. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un sentiment de frică pe care până de curând nu prea ştiam să-l explic. Acum ştiu. Nu e frică, ci e sentimentul de vină că, cel mai probabil, nici astăzi nu voi face nimic. Nimic pentru mine. Pentru că sunt un dobitoc. Acum m-am apucat să scriu o carte despre ce mi se întâmplă şi ce lucruri îmi trec prin minte. Între cuvântul dobitoc şi cuvântul acum a existat o pauză de aproape trei minute în care am încercat să găsesc un motiv pentru a nu continua să scriu. Sunt leneş şi îmi plac lucrurile gratis. Pe moca. Aș vrea ca, dacă tot visez să scriu o carte, ea să îmi apară dimineața, pe noptieră, de nicăieri. Sunt atât de dobitoc, încât, dacă minunea asta s-ar întâmpla, până la urmă aş ajunge să cred că eu am scris-o. Pentru că dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, pe mine mă mint cel mai mult. Nu e vorba că aş fi primit prea multe lucruri gratis de-a lungul vieţii, dar îmi plac. Însă cel mai mult şi cel mai mult îmi place să îmi doresc ce n-am. Bani şi faimă, de obicei. Îmi zicea cineva la un moment dat că prin asta îmi doresc să compensez lipsa dragostei parentale din perioada copilăriei. Eu cred că e mai mult de atât. La lipsa afecţiunii se adaugă frustrarea că se putea să am pula mai mare, că m-am îngrăşat, că fumez mult, că gâfâi şi obosesc din ce în ce mai tare atunci când mă fut, că sunt prea păros, iar epilat arăt ca dracu’, că nu sunt în stare să le spun adevărul oamenilor celor mai apropiaţi pentru că am aria mea de confort relaţional pe care nu vreau s-o fut. Şi mai voiam să devin celebru şi bogat pentru că m-am săturat să mă simt ca o menajeră. Am stat gratis, de-a lungul vieţii, în casele mai multor prieteni şi de fiecare dată mă simţeam obligat să fac curat ca să compensez cu ceva şederea mea acolo. Sunt sătul de făcut curat. În retardarea mea, eu eram, sau poate că încă sunt, convins că banii ar elimina aceste neajunsuri.

Până pe 3 ianuarie visam încontinuu, iar treaba asta îmi deruta complet creierul. În sensul că, în capul meu, totul era o abrambureală de căcat care nu ducea la nimic constructiv nici în relaţia cu mine, nici în relaţiile cu ceilalţi. Visam de când deschideam ochii până când adormeam visând. Adică nu puteam să adorm decât dacă visam că mi se îndeplinesc dorinţele. Visam că luam Oscarul sau Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu. [De cele mai multe ori Oscar, pentru Glob optam din când în când pentru că aveam un discurs de mulţumire care mie mi se părea foarte bun și care suna cam aşa: “Am visat întotdeauna să câştig un Oscar, dar cred că şi un Glob de Aur este OK. Sunt român, dar, locuind la Londra, organizatorii au considerat de cuviinţă să mă pună la masă cu Jason Statham, Jude Law, Judi Dench şi Daniel Radcliffe. Credeţi-mă că îmi e greu să-i înţeleg și atunci când sunt treji, dar acum, că sunt ameţiţi… Am stat de vorbă trei ore deja, iar 80% dintre lucrurile pe care le-am spus au fost: Poftim?”.] Visam cum îmi intră în cont milioanele de lire câştigate la EuroMillions şi cum mă mut într-un apartament din Mayfair. Ştiam care e apartamentul. La intersecţia dintre Upper Brook Street şi Park Street. Cu o terasă imensă pe acoperiş. Ştiam exact ce suprafaţă ar fi avut, adică 153 metri pătraţi, ştiam cum l-aş fi decorat, ce reacţie [de invidie!] ar fi avut prietenii mei când ar fi venit să mă viziteze. Ştiam ce lămpi o să-mi cumpăr, ce măsuţă de cafea, ce covor, ce dulapuri, de unde îmi voi cumpăra podelele, ce culoare şi textură vor avea acestea. Ştiam ce canapea voi avea în living. Canapeaua ar fi costat vreo douăzeci de mii de lire şi aveam mare bătaie de cap din cauza ei. O configurasem la Flexform. Mă trezeam noaptea din somn şi mă duceam la calculator, să o configurez încă o dată, sub altă formă, cu altă tapiserie, dar până la urmă am reuşit să o fac perfectă. Dar mi-a luat multe nopţi. Partea incredibilă este că, atunci când mă dădeam jos din pat la ora 3 dimineaţa ca să merg la calculator, aveam determinarea unui om care chiar trebuia să facă treaba aia atunci. Eram responsabil faţă de visurile mele de căcat şi iresponsabil cu tot restul vieţii mele. Configurarea canapelei nu putea fi amânată nici măcar o secundă. Visam cum coboram în papuci de casă şi pijamale şi traversam până la “Le Gavroche”, de unde îmi ridicam cina [aş fi mers doar la restaurante de minim două stele Michelin] pe care aş fi mâncat-o în bucătăria din apartamentul meu din Mayfair, la masa mea de la Roch Bobois de cincisprezece mii de lire cu blat de sticlă şi picioare din lemn de cireş sălbatic lăcuit cu o nuanţă roşiatică, pe unul din scaunele mele de aproape două mii de lire bucata de la Skandium, cu tacâmurile de opt sute de lire de la Conran Shop, pe una din farfuriile din setul de şase sute de lire luat de la Liberty. Ştiam exact de unde o să mi le cumpăr pe fiecare în parte, ştiam cât o să dureze să le aleg, cât o să dureze până le primesc acasă, credeam că ştiu şi cum o să-l cheme pe băiatul care o să mi le livreze, Greg, şi ştiam cum o să-l fut pe acesta în holul apartamentului meu din Mayfair, pentru că, deşi el nu era poponar convins, s-ar fi lăsat futut când ar fi văzut în ce lux maxim trăiesc eu. Verificam de vreo cincizeci de ori pe zi de teamă ca apartamentul să nu se vândă. Preţul de vânzare: 3,5 milioane de lire. Probabil s-a vândut până acum. Aş putea să verific chiar în momentul ăsta, dar n-am s-o fac pentru că mi-am jurat să nu mai intru pe niciun site de imobiliare decât în cazul în care voi fi nevoit să fac asta sau voi avea bani să îmi cumpăr o casă. Din nouă ore cât eram singur acasă, vreo şase le petreceam în faţa calculatorului uitându-mă la case scumpe. Jucam febril la loto, vreo şase variante în fiecare marţi şi în fiecare vineri. Asta însemna cam o sută de lire pe săptămână. Enorm pentru un om care nu câștiga nici măcar un ban. Cele mai intense momente ale săptămânii erau când alegeam numerele la EuroMillions, pentru că aveam senzaţia că ele îmi sunt indicate prin diverse semne divine. Oli, fostul meu iubit, care îmi dădea bani de cheltuială, nu ştia cât mă costa pasiunea mea, dar îmi spunea mereu că banii daţi la loto sunt cea mai proastă investiţie din lume. Din cauza visării ăsteia, mintea mea nu trăia în acelaşi loc cu mine.

 

- - - - - - - - - - - - - - - - -

 

Mă enervez maxim când trebuie să mă duc la câte o înmormântare. Ştiu că nu plac nimănui, pentru că e vorba doar de lacrimi, durere, lumânări, coroane şi gropi, dar pe mine chiar mă enervează, pentru că nu reuşesc să mimez suferinţa şi nu se cade să apari senin în mijlocul unui grup de oameni îndureraţi. Te condamnă toţi la grămadă şi te fac să te simţi de tot rahatul pentru că tu nu suferi alături de ei. Dar eu nu am capacitatea asta de a suferi la înmormântări. Punct. Plâng la filme, la dramele unor necunoscuţi, dar nu mă ia tristeţea la suferinţa celor din jur. Deficit de empatie, probabil. Aş plânge probabil dacă, Doamne fereşte, i s-ar întâmpla ceva câinelui. În fine, treaba e că am o singură amintire cât de cât plăcută legat de o înmormântare. Restul sunt toate pline de flash-uri foarte triste, cu oameni înlăcrimaţi, distruşi de durere, îngenunchiaţi de suferinţă şi cu mine alături, gândindu-mă ba că mi-e foame, ba că m-aş fute, ba că aş vrea să îmi cumpăr nişte pantaloni. Nasol, ştiu, dar asta e. Pula mea…

Am avut un iubit acum vreo şapte ani, Robert. Era un pic cam drama queen pentru mine, dar era masculin în pat şi, cum în alte situaţii nu mă prea apropiam de el, puteam trece cu vederea faptul că se credea o prinţesă. Nu îl iubeam, dar ne futeam bine. Nici el nu mă iubea, dar îl futeam bine şi îl lăsam să creadă că se putea bucura de salariul meu. Şi a murit bunică-sa. A aflat seara pe la unşpe, la telefon, de la maica-să, care e o idioată şi care adoră să dea veşti proaste la orice oră din zi şi din noapte. Evident, Robert s-a dat de ceasul morţii, a început să plângă, să-şi smulgă părul din cap [pe corp era epilat], s-a cuibărit în braţele mele întrebându-se încontinuu “De ce? De ce? De ce?”. Că avea 94 de ani în pula mea, cum de ce? Nu o cunoscusem pe bunică, dar o văzusem în nişte poze şi nu îmi păruse prea OK. Avea ceva respingător, întotdeauna părul nespălat, o faţă de cutră, genul ăla de babă cu o karmă de tot căcatul. Oricum ar fi fost ea în viaţă, dramele şi poponarii chiar merg mână în mână, aşa că ăsta suferea vizibil. Vizibil bine. La nivel fonic nu mai zic. Tot ce îmi doream era să vină dracului odată dimineaţa şi să plece la el acasă, la ţară, unde putea să-şi îngroape toată familia din partea mea. Acu’ tre’ să recunosc, vestea mă afectase şi pe mine, care chiar aveam chef să-i dau o muie în seara aia, lucru imposibil în această situaţie. Mă gândeam doar că aş putea să îl lubrifiez cu lacrimile. Dar nu i-am spus lui asta. I-am zis să mergem să dormim ca să se liniştească şi, pula, a început să plângă şi mai tare, spunându-mi că trebuie neapărat să merg cu el, că are nevoie de susţinere. “Să mori tu! Pfoaa”, atât puteam gândi. Îmi venea să îl strâng de gât, pentru că eu deja ştiam cu cine o să mi-o trag cât era el plecat. Şi oricum, jitia nu avea nevoie de nicio susţinere. Voia doar să îl duc cu un şofer şi o maşină de la muncă până acolo. L-am scuipat în gând între ochi şi l-am asigurat cu tot regretul din lume că o să merg cu el. S-a dus şi şi-a strâns toate hainele negre într-o valiză şi m-a rugat înlăcrimat să scot vreo cinşpe milioane de pe card ca să o ajute pe maică-sa. “Căca-m-aş pe tine să mă cac de ţăran! După ce că îmi strici trei zile din viaţă, mai vrei şi bani!!!”, numai gândul ăsta mă măcina, fiind o fire nu neapărat zgârcită, dar reţinută faţă de Robert. I-am zis că bine şi ne-am culcat. A mai sunat-o încă o dată pe maică-sa, din pat, ca să se smiorcăie încă o dată împreună, aia urlând de durere şi spunând că nu îi vine să creadă că nu mai e. Mda. Nici mie. A venit dimineaţa la fel de dureroasă. Ăsta plângea în timp ce făcea duș, în timp ce se dădea cu spumă în păr, în timp ce făcea orice. S-a îmbrăcat impecabil. Avea treaba asta cu îmbrăcatul impecabil. Nu ştiu de unde se trăgea bunul gust, că nu îi găseam alte calităţi de ordin interior, sincer. Şi arăta şi bine. Dacă nu se mişca şi nu vorbea, jurai că e hetero. Dar pana mea, nu puteai suferi în halul ăla şi să te aranjezi atât de mult. Şi-a tuns şi barba, iar cu costumul ăla negru era mega futabil. A venit şoferul, ne-am urcat în maşină şi am plecat. Pe drum nu am ascultat muzică, era păcat, aşa că l-am ascultat pe el întrebându-mă de ce a murit bunică-sa. Îl rugam să se liniştească, încercând să îl conving că atunci când ajungem acasă trebuie să pară îndurerat, dar să sufere ca un bărbat, pentru că asta o să îi ajute pe ai lui. Aha! Aşa a fost. Am ajuns, a coborât din maşină şi a fugit la maică-sa, a luat-o în braţe şi a început să plângă ca Meryl Streep în “Sophie’s Choice”. Am coborât şi eu, am prezentat condoleanţe ca un coleg bun ce eram, că ăia nu ştiau că băiatul lor suge pula, şi-am ieşit în stradă să fumez o ţigară. Ei au plecat imediat la cimitir, eu am rămas să ajut prin casă. N-am făcut nimic. Apoi am mai ars-o vreo două ore prin oraş, am mers cu Robert la un restaurant unde eu am mâncat cartofi prăjiți şi ceafă de porc la grătar, iar Robert şi-a comandat piept de raţă cu portocale, ca să vadă ăia că a ajuns bine în viaţă! Dup-aia am cumpărat nişte prosoape şi lumânări, apoi am mers la capela unde era depusă doamna. Familie bună, nu aduceau mortu’ acasă. Era deja vreo opt seara şi o căldură din aia de iulie de te căcai pe tine. Eu, în sacou negru. Era Moartea! Şi pe babă, şi pe înmormântaşi. La capelă, printre alţii, era un tip pe care îl ştiam de undeva, dar chiar nu îmi aduceam aminte de unde. Dar îl ştiam bine. Foarte bun băiatul. Foarte bun. Apoi mi-am dat seama. Era unu’, guy26 sau 27, ceva de genul ăsta, de pe GayRomeo, cu care vorbisem vreo trei luni cu câţiva ani în urmă, făcuserăm o labă, două pe webcam, dar nu ne întâlniserăm niciodată. Schimbaserăm nişte poze. S-a uitat la mine, m-am uitat la el, cred că şi-a dat şi el seama de unde mă ştia, că mi-a zâmbit. Habar n-aveam ce căuta acolo. Robert, de durere, n-a văzut. Stătea aplecat, lipit de coşciug, ceea ce nu era chiar nasol, pentru că o spălaseră pe bunică-sa pe cap. Am stat până pe la zece seara acolo şi nu visam decât să merg acasă la mă-sa, să fac un duș şi să dorm. Evident, gândeam prost. Robert, rupt de durere, mi-a zis [nu m-a rugat] că trebuie să rămân să o priveghez pe bunică-sa în noaptea aia, ca să nu îi fie urât singură într-un loc străin. Şi că familia nu putea să mai stea, că erau toţi obosiţi. “Pula mea, e cu pizda-n groapă!! N-ar mai impresiona-o nici să te vadă cum mi-o sugi!” Nu i-am zis asta, dar i-am zis că eu nu rămân singur cu aia că mi-e frică, dar a început să se isterizeze în şoaptă, i-am amintit că sunt poponar şi chiar mi-e frică de chestii de-astea, moment în care a întrebat în stânga şi în dreapta dacă mai vrea să rămână cineva acolo cu mine. Ei bine, da! Guy26 s-a oferit. Era ceva verişor de-al doilea cu Robert, dar nu putuse veni nimeni altcineva din partea ramurii respective a familiei. Îl chema Adrian, ca pe mine. Nu mai ţineam minte treaba asta. Robert i-a zis că şi el trebuie să se odihnească pentru înmormântare, iar Adrian i-a zis că e OK. Au plecat toţi. Am rămas noi doi. I-am povestit ce caut eu acolo şi s-a mirat că m-am cuplat cu regina familiei, pentru că păream genul căruia nu îi plăceau efeminaţii. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa capelei, am fumat şi ne-am adus aminte despre cum ne promiteam pe messenger că ne vom pişa unul în gura celuilalt cu prima ocazie când ne vom întâlni. Am râs gândindu-ne cum ar fi să facem asta în cimitir. Am exclus amândoi ideea [eu mai mult ca să nu par deplasat], dar am început să ne dăm uşor unul spre celălalt. În cimitir era doar câte o lumină pe ici, pe colo, se auzea din când în când câte o maşină, atmosferă sexy. Mie mi se sculase de mă durea, pentru că ăsta arăta destul de bine şi n-am mai putut, m-am aplecat spre el şi ne-am lins. Nu a schiţat nici cel mai mic gest că l-ar deranja şi, după vreo 10 minute, i-am zis să ne futem. El a zis că i se pare de rahat să ne futem în cimitir, că nu e prea religios, dar că tot i se pare de rahat să se fută cu doamna moartă lângă el. În schimb, mi-a zis că închiriase o cameră la o pensiune foarte aproape de cimitir şi că putem să mergem acolo. Am stins toate lumânările din capelă să nu ia ceva foc pe acolo, am închis uşa şi am plecat. Am ajuns în cinci minute la pensiune, ne-am dezbrăcat şi ne-am futut vreo oră. Pule în gură, peste gură, peste faţă, anal, uro, flegme. Eram din acelaşi film. Nu dau mai multe detalii acum, a fost bine. Sigur n-a durat mai mult de o oră. Se făcuse vreo două noaptea. Am făcut un duş, ne-am îmbrăcat şi am plecat înapoi la cimitir. Când am ajuns acolo, să mi se facă rău. Spărseseră unii capela. Baba era răvăşită toată, îi luseră pantofii, verigheta, baticul, ştrampii ăia mici până deasupra gleznei. O ciufuliseră. Ce dracu’ i-or fi căutat în cap, nu ştiu!!! Erau lumânările împrăştiate pe jos, iar eu mi-am dat seama că ăsteia nu îi e dat să îi stea părul ca lumea nici pe lumea ailaltă…

— Mânca-ţi-aş pula ta! Panică în cimitir! Ce facem acum?, i-am zis. Ce căcat le zicem ălora că am făcut aici?

Pe el îl apucase un râs isteric şi nu zicea nimic. Pe mine deja mă trecuseră toate apele şi mă gândeam numai la feţele ălora a doua zi de dimineaţa, când or veni şi o vor vedea pe a bătrână în starea asta de călcată de tren. Eram panicat, jur. Blană de panicat. Am stat aşa, în stare de şoc, vreo douăzeci de minute şi apoi i-am zis lui Adrian:

— Hai să ne batem! Jur! Ne batem, ne învineţim, ne rupem hainele şi zicem că ne-au bătut unii şi apoi au jefuit-o pe asta. Că altceva nu avem ce să facem, îmi bag pula în moartea lor.

Adrian a zis că nu e o idee rea şi am început cu palme peste faţă ca fetele, apoi cu pumni, ne-am tăvălit, ne-am tras de păr, iar eu m-am excitat. Într-un final am considerat că arătam ca dracu’ şi am sunat la 112 şi apoi pe Robert care, când a aflat, a început să plângă ca să scoale toată casa în picioare! A sculat-o. A ajuns poliţia, le-am zis că ăia veniseră prin spatele capelei, că ne-au auzit vorbind pe băncuţă, ne-au atacat pe la spate [nice] şi nu am văzut nimic, că ne-a intrat pământ în ochi din prima. Dar că bănuim că au fost patru. Şi că miroseau destul de urât. Nu puteam părea nişte pămpălăi care o încasaseră în egalitate numerică. Ne-au anchetat vreo oră jumate, acolo în cimitir. Între timp veniseră şi ăia din familie care ne considerau uşor vinovaţi de cele întâmplate. Mă-sa lu’ Robert a leşinat când a văzut cadavrul împrăştiat. Toate rudele urlau ca la balamuc. Eu am plecat acasă pe la cinci şi ceva dimineaţa, mi-am făcut un duş şi la douăşpe eram înapoi la cimitir pentru înmormântare. O rearanjaseră pe bătrână, dar zbuciumul din sufletul rudelor nu cred că va fi calmat vreodată. A fost singura înmormântare la care m-am simţit bine. Robert plângea încontinuu şi tot repeta că are nevoie de un psiholog după faza asta. Pe banii mei, evident. Nu mi-a zis nicio secundă că îi pare rău că mâncasem bătaie. M-am despărţit de el după vreo două luni. Nu am aflat nici până în ziua de azi dacă i-au prins pe ăia de fugiseră cu şosetele moartei.

 

 

Lc. 12,24; 1 Cor. 9,9); că Dumnezeu a avut milă de animalele din cetatea Ninive, care e metafora lumii aceasteia (cf. Iona 4,10-11); că Dumnezeu le hrăneşte la timpul potrivit ca să le sature (cf. Ps. 104, 27-28). Cu adevărat, noi oamenii ar trebui să vedem în animale nişte „tovarăşi de drum”. Imaginea biblică a lui Tobia, care porneşte la drum lung însoţit de un înger şi de cîinele său (cf. Tob. 6,1; 2,4), este parabola călătoriei noastre pe pămînt, în timpul căreia animalele, nu numai „îngerii păzitori” sau oamenii, care nu sînt prezenţi întotdeauna, ne sînt tovarăşi. Animalele sînt mereu o prezenţă şi adesea, mai ales pentru persoanele simple sau nevoiaşe, sînt ajutor, companie şi consolare: animalele sînt tovarăşii de drum ai oamenilor.

www.editura.ratioetrevelatio.com