Tatuaje

de Mihail VAKULOVSKI

Particulele elementare (Michel Houellebecq)

Acluofobia (A.R. Deleanu)

nymphette_dark99 (Cristinei Nemerovschi)

American Experience (Andrei Dósa)

Vizita (Cosmin Perţa)

Hituri celebre din epoca Showa (Ryu Murakami)

Un basarabean la Braşov (Dumitru Crudu)

Mihail Vakulovski

Hituri celebre din epoca Showa

În ancheta numărului de vară al revistei Tiuk! întrebam dacă există cărţi „de vară”, aşa cum – ştie toată lumea – sunt nenumărate piese muzicale de vară. „Hituri celebre din epoca Showa” e o astfel de carte, „de vară”, uşurică, dar bine scrisă, aparţinînd unui scriitor foarte tare, Ryu Murakami, autorul super romanului „Audiţia”. Ei, „Hituri celebre din epoca Showa” nu se ridică nicicum la nivelul acela (din nici un punct de vedere), fiind o carte absolut „dementă”, scrisă doar „din amuzament”, cum mărturiseşte scriitorul în „Nota autorului” de la sfîrşitul cărţii („Titlul romanului a suferit modificări pentru că, iniţial, am scris numai din amuzament. Nu cred că m-am mai distrat atît de mult scriind ceva de la 69 încoace”). E un fel de detectiv absurd de cartier, explicat astfel de unul din băieţii implicaţi: „o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu un grup de mătuşici”. Cartea urmăreşte şi descrie istoria unui conflict între două găşti din epoca Showa (perioadă din istoria Japoniei cuprinsă între anii 1926-1989). Un grup e compus din şase pierde-vară, băieţi pînă-n 30 de ani, care din cînd în cînd se întîlnesc la unul dintre ei, spionează o fată dintr-un apartament din blocul de vizavi, rîd prosteşte şi cîntă karaoke („în acest grup nu existau nici reguli, nici principii, dar mai ales nu exista o taxă”, „băieţii ăştia – dar nici nu-mi vine să le zic „băieţi”, indivizii ăştia care sunt atît de bizari că te fac să te întrebi cum naiba de cinci ca ei au putut să se găsească”). Celălalt grup e compus din 5 femei de pînă-n 40 de ani, membre ale clubului Midori. Într-o zi, unul din aceşti băieţi se ia după o femeie („bătrîna, pe care pînă acum o privise doar din spate, părea a fi mai diformă decît oricare altă fiinţă pe care o văzuse pînă atunci”), o „violează” din mers, apoi o omoară, speriat de ţipetele femeii. Femeia făcea parte din clubul Midori, iar această întîmplare neroadă şi smintită are urmări inimaginabile. Ele, pînă atunci nişte femei simple şi cumsecade, ajung să studieze şi să recurgă la tactici teroriste şi de gherilă, iar ei (nişte paraziţi prostănaci), gîndindu-se cum să le elimine pe toate odată, hotărăsc să arunce în aer tot oraşul, dar fiindcă cred că s-ar putea să nu le poată doborî cu o bombă simplă, ajung la concluzia că trebuie să intre în posesia unei bombe… atomice…

Cartea este scrisă în stil postmodern, conţinînd şi multe dialoguri absurde ca-n Becket şi Ionesco (vezi p. 17, de exemplu), dar şi umor tipic murakamian („Într-o după-masă de la sfîrşitul lunii noiembrie, în care vremea e plăcută şi soarele îţi încălzeşte umerii cu blîndeţe, orice om normal ar ieşi la plimbare; aşadar, după cum era de aşteptat, studenta era în camera ei”)…

Mi-ar plăcea ca şi scriitorii noştri (care se consideră) elitişti să încerce să scrie astfel de cărţi, „doar” din distracţie, de plăcere, aşa cum a făcut-o, încă în secolul 19, de altfel, Creangă şi Eminescu (hai că ştiţi despre ce e vorba) sau – acum – Emil Brumaru sau membrii şcolii de la Braşov („ghici cine trage în tine?”).

Dar pînă vom avea şi noi un roman de-al lui Breban sau Cărtărescu sau Goma neîncrîncenat, scris doar de plăcere, „din amuzament”, vă recomand cărţile scrise de tinerii scriitori români (de pe ambele maluri ale Prutului) şi ale super-scriitorilor care n-au neglijat literatura hedonistă! Lectură plăcută!

Ryu Murakami, „Hituri celebre din epoca Showa” (traducere de Andreea Avram),

Ed. Polirom, Iaşi, 2012

Mihail Vakulovski

Un basarabean la Braşov

Dumitru Crudu este unul din cei mai prolifici scriitori basarabeni contemporani care contează. După etapa poetică inovatoare şi experimentală (de la „Falsul Dimitrie” la „Poooooooate”) a urmat glorioasa perioadă dramatică (piesele sale fiind jucate pe toate continentele), iar acum scriitorul se află în perioada în care dominant e genul epic, deranjat cumva doar de „Eşarfe în cer” (Cartier, 2012), volumul său de poezie existenţial-biografică.

Cea mai nouă carte publicată de întemeietorul fracturismului e „Un american la Chişinău” (CDPL, 2013), care e al treilea roman al său (după „Măcel în Georgia”, Polirom, 2008 şi „Oameni din Chişinău”, Tracus Arte, 2011). Un roman cu o istorie întreagă în spate, scris şi rescris, terminat în 1995, prima variantă fiind furată şi dispărută; istorioare povestite parţial de scriitorul basarabean în „Nota autorului” de după originala prefaţă a scriitorului ieşean Liviu Antonesei, intitulată „Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton (Cuvînt însoţitor la un excelent roman de pană şi vodcă)”.

„Un american la Chişinău” este un roman existenţial cu puternice accente autobiografice, autoreferenţiale, istorice şi sociale. Personajul principal, Anton Şleahtiţchi, are o autobiografie foarte asemănătoare cu cea a scriitorului. Ca şi Dumitru Crudu, Anton este un basarabean care absolveşte Facultatea de Litere de la Universitatea Transilvania din Braşov, lucrează profesor la Codlea, apoi – reporter la ziarul Monitorul de Braşov, ca să ne limităm doar la momentele biografice. În tot acest timp personajul trăieşte cîteva poveşti intense de dragoste, intră în contact cu lumea literară şi ziaristică a Braşovului (şi nu numai) şi se ciocneşte mereu de complexul de superioritate al românilor din cauza originii lui basarabene. Americanul din titlu e doar un pretext de întoarcere acasă, la Chişinău şi Flutura, satul în care s-a născut şi Dumitru Crudu, şi personajul său. De aceea, mai corect şi mai exact ar fi fost dacă romanul s-ar fi numit „Un basarabean la Braşov”, personajul principal al cărţii fiind Anton, iar acţiunea celei mai mari părţi a romanului avînd loc pe la sfîrşitul anilor ’90 sub Tîmpa, abia la pagina 216 americanul din titlu ajungînd la Chişinău. Faptul că Anton se plimbă pe străzi care şi acum se numesc aşa, şi la Braşov, şi la Chişinău, lucrează la reviste existente şi acum, cu ziarişti care încă activează în breaslă, chiar dacă la alte reviste, şi se tot ciocneşte de personaje reale (unele îşi păstrează numele adevărat şi-n carte, altele pot fi uşor recunoscute) dă veridicitate şi mai mare poveştii şi stîrneşte şi mai mult interesul cititorului. Dar vă asigur că, dacă să zicem că sunteţi din Roşia Montană şi nu cunoaşteţi nici locurile descrise în roman, nici oamenii transformaţi în personaje, romanul se citeşte la fel de cursiv şi nu-şi pierde din farmec. Oricum, sunt şi personaje celebre: cam toată lumea îl cunoaşte pe poetul „optzecist” Călin Vlasie, directorul editurii Paralela 45, de exemplu, iar scena care-l are în centru pe autorul „Întoarcerii în viitor” e scrisă cu un umor & (auto)ironie greu de egalat. De altfel, personajele din „Un american la Chişinău” sunt foarte expresive şi credibile (chiar şi cele secundare sau episodice!), Anton fiind şi deosebit de personal, dar şi metonimic în acelaşi timp, pentru că poate fi întruchiparea basarabeanului care vine la studii în România, apoi încearcă să se realizeze şi în carieră. În România Anton e ironizat din cauza accentului, numit KGB-ist, iar în Basarabia i se spune să vorbească normal, să n-o facă pe „romicu” („În Moldova toţi îl luau drept român şi se uitau chiorîş la el, pe cînd în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor şi iar îl priveau galben”). Tot din cauza complexelor Anton îşi pierde iubitele, mai întîi pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Braşov (dar zecile de pagini despre cum toţi o iubesc pe Lora încetinesc lectura şi plictisesc), apoi pe Olga, o colegă, basarabeancă, dar care şi-a ascuns originile, aşa cum încearcă să facă şi Anton, fără succes însă („Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească, aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată”). Ambele au ajuns în braţele americanului, pe care Anton îl va conduce la Chişinău. Partea asta chişinăuiană mi se pare cea mai bună, alături de vizita sa la Flutura. Aici Dumitru Crudu concurează cu Caragiale, întreg romanul fiind, de fapt, destul de cinematografic. După ce se reîntoarce la Braşov, Anton, asemenea lui Dumitru Crudu acum 10 de ani, îşi pierde şi slujba (fără nici un preaviz, fără să fie anunţat), şi gazda, şi iubita, fiind atacat nemilos şi în presa literară, finalul cărţii prinzîndu-l, aiurit, în trenul Braşov-Chişinău.

Dumitru Crudu mai speră să recupereze primul manuscris al romanului, care se numea „Un englez la Chişinău”. Sper şi eu să se întîmple minunea asta, pentru că am avea cu siguranţă un alt roman, apoi – ar fi şi un nou experiment Dumitru Crudu, care n-ar fi doar o curiozitate pentru cititori, ci şi un caz de studiu pentru teoreticienii literari. Dar pînă atunci avem această ultimă variantă a romanului „Un american la Chişinău”, care mi se pare cea mai bună carte de proză de pînă acum a lui Dumitru Crudu. Lectură plăcută şi utilă.

Dumitru Crudu, „Un american la Chişinău”,

Ed. CDPL, 2013

Mihail Vakulovski

„American Experience”

După un debut excepţional, „Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit” (Tracus Arte, 2011 – premiul Tiuk!), Andrei Dósa vine cu o nouă carte de poezie, „American Experience” (Ed. Cartea Românească, 2013). Un volum de poezie existenţială, scrisă în urma unei experienţe foarte triste în „ţara tuturor posibilităţilor”, aşa cum ne anunţă şi titlul („dar să eliminăm poezia: mi se rupe inima”). De aceea „American Experience” nu prea seamănă cu „Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit”, unica similitudine fiind stilul şi controlul poetic… desăvîrşit, în rest, „American Experience” e o carte mai degrabă tristă decît ghiduşă şi haioasă, cum era „Cînd va veni…”. Nu e o călătorie turistică în America, ci o vizită de sacrificiu, de muncă, pentru a cîştiga niște bani. Volumul e compus din trei părţi, „American Experience” (scrisă chiar în timp ce muncea acolo), „Ultimul party cu americani” şi „Nueva York”.

În partea întîi eul liric vine în SUA şi spală vase într-un restaurant de aici, unde nici măcar ospătăriţele nu-i răspund la salut – în nici o limbă („şi bună şi ce faci şi hello şi what’s up”). Stările care se impun în faţa eului liric sunt aici tristeţea şi plictiseala („n-am niciun chef să mă ridic de aici / mă uit în continuare la muște / ca la un documentar despre eficiență”). Partea a doua e de trecere, numită „Ultimul party cu americani”, deşi n-a mai existat un alt party, aşa cum nici acum nu e tocmai un… party. Partea a treia a cărţii se consumă în New York şi e puţin mai vivace şi mai colorată, asta amintindu-ne de prima carte a lui Andrei Dósa, care sper să nu-şi mai arunce vreodată eul liric în situaţii atît de fără ieşire („sunt 45 de poduri care leagă new york-ul de restul lumii. şi nici o ieşire”). Lectură utilă!

Andrei Dósa, „American Experience”,

Ed. CR, 2013