Mihail Vakulovski

Cicatrici din realitatea lu’ Buzu

„3ml de konfidor” e debutul lui Ion Buzu, un tînăr poet chişinăuian despre a cărui existenţă ştiam de la cenaclul Republica, moderat de Moni Stănilă, de la cursurile de scriere creativă ale lui Dumitru Crudu şi de la emisiunea Cool Publika, prezentată de Sergiu Voloc, scenarist: Alexandru Vakulovski (despre cursurile de scriere creativă & Cool Publica sînt poeme-n volum…). Un poet care, citit în reviste, promitea, iar acest debut demonstrează clar că avem un nou poet foarte bun originar din R. Moldova, care – paradoxal? – n-a debutat la Chişinău, ci în România (CDPL), ca şi Anatol Grosu, alt poet basarabean care a debutat de curînd (Max Blecher).

„3ml de konfidor” este o carte scrisă cu talent, umor şi (auto)ironie („Dostoievski obișnuia să stea pe fotoliu o oră, 2, 3 pînă / îi tremura mîna dreaptă, apoi începea să zboare pe orizontală, / pe verticală, cădea, se ridica și începea să scrie ceva de genul / Fraților Karamazov / eu, mă scobesc în nas o oră, 2, 3 pînă / începe a sîngera, scurgîndu-se pe mîna dreaptă”). Un volum de poezie în care eul liric se autodistruge („Deschid încet poarta, / caut un tip care să mă pîndească, / să se furișeze cu precizie milimetrică, / să oprească mașina lîngă mine, să mă bage înăuntru și să mă ducă într-un loc necunoscut, / aș accepta chiar și o boală care să progreseze și să-mi devieze funcțiile normale ale organismului”), „puţîn cîti puţîn”, cu bună ştiinţă şi chiar cu intenţie („Este a 40-a lecție practică la școala auto și tot / nu am intrat într-un accident. / Unica șansă cînd puteam face un accident fără să fiu tras la răspundere”), ca-n Palahniuk („Rant”) şi care are la îndemînă o cerere de demisie, aşa, pentru orice eventualitate („să ştiu că demisia îmi e pregătită, agăţată pe zid”). Dar – ironia sorţii – cam are „ghinion” („o apuc la 3 a.m. pe un frig / Cumplit / spre lac pentru a mă arunca în el / și-l găsesc înghețat; / sar cu picioarele, lovesc cu pietre încercînd să sparg gheața / și nimic, / „nenorociții, mi-au tras-o și de data asta”). Un sătean (ca şi eul liric al lui Anatol Grosu din „Epistola din Filipeni” sau cel din „O sută cincizeci de mii la peluze” de Diana Iepure) care munceşte cîmpul, stropeşte cartofii cu konfidor („maşina de stropit era crăpată”), învaţă să fie un antreprenor bun, aşteaptă sărbătorile religioase ca să rămînă numai el şi televizorul şi se gîndeşte dacă deasupra nu e cineva care ne stropeşte cu un fel de konfidor, aşa cum nimicim noi gîndacii de Colorado. Mai îngroapă găini, pe care trebuie să le pună în sac şi să le arunce în pîrău, să le mănînce cîinii maidanezi („în sac mi se pare ok; / în sac te afli ca un mail în spam, / în sac ești în love quarantine, / în sac treci foarte ușor dincolo de starea rigor mortis, / în sac îți vezi trupul întărit și înmuiat înapoi, / sacul e legat bine la gură, / e umflat de la gazele eliminate în procesul descompunerii, / în sac nu mai respiri, nu te mai dor mușchii, îți pui brațul sub cap și te odihnești, / în sac poți face un cenaclu al tău, / în sac ești ținut în brațe, / acesta se tot rostogolește pînă se oprește într-un ciot, / în sac auzi cîinii lătrînd, / îi auzi tot mai aproape”). Munceşte şi se plictiseşte, pînă devine o cicatrice din altă realitate, căutînd pericolul („noaptea am ieșit în stradă căutînd locuri întunecoase / în care m-aș alege cu belele, / urmăream tipi dubioși care să mă tragă într-o parte și să mă bată (…) Începea să plouă, / la știri au spus că e norul venit din Fukushima infectat cu radiație nucleară, / picăturile îmi cădeau pe creștetul proaspăt tuns, / am început să rîd, / inamicul chiar are arme mai puternice decît mine, / nu am nici o șansă”), venerînd autodistrugerea şi scîrbindu-se („mirosul de urină din viaţa mea se întinde pe o rază de 20 m”). Dar e un sătean care se joacă pe computer, foloseşte google şi lucrează în companii internaţionale, avînd gînduri mai mult decît serioase – să nimicească firma la care lucrează, de exemplu, conducerea companiei sau chiar capitalismul, toate astea pornind de la ceva existenţial, fireşte, de la ceva concret. O poezie naturalistă, cu descrieri precise, unele fiziologice, ca-n „Holiday session”, „În mine creşte ceva străin”, „Putoarea”, „În curînd o să mi se facă rău şi o să vomit” sau „Mi-am petrecut dimineaţa curăţindu-mi geaca de vomă”.

Deşi e volumul de debut, „3ml de Konfidor” ne convinge că autorul lui, Ion Buzu, are deja un stil al său. Scriitura sa seamănă cu poezia tinerilor scriitori basarabeni care s-au impus peste pîrîu, de la Dumitru Crudu la Ştefan Baştovoi, să zicem, dar totodată… e altfel. Originalitatea lui Ion Buzu se evidenţiază şi pentru că el îşi scrie poezia ca şi cum ar scrie proză (iar eul liric e mai degrabă un narator) – ca fond, nu ca forma, să nu vă imaginaţi că e vorba de versuri în proză. Poeziile lui au subiect, cartea are naraţiune şi un fel de scenariu, o linie de subiect şi nişte teme în jurul cărora gravitează şi face „cicatrici din altă realitate”. O realitate foarte interesantă, pe care vă invit s-o cunoaşteţi. Lectură utilă!

Ion Buzu, „3ml de Konfidor”,

Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013