Mihail Vakulovski

Roşu, roşu, catifea

„Roşu, roşu, catifea,

Ce se dă nu se mai ia”

            Veronica D. Niculescu este o scriitoare tînără şi interesantă care s-a ţinut departe de găştile literare şi a scris şi a tradus mult şi bine. Aşa că acum a venit timpul să culeagă roadele acelor ani de „tăcere” şi îşi editează cărţile, făcîndu-şi loc tot mai sus, sus, sus, cum ar veni. Cea mai recentă carte publicată de Veronica D. Niculescu se numeşte „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i”, editată de tînăra şi frumoasa editură bucureşteană Casa de Pariuri Literare. Volumul e compus din cincisprezece povestiri plus „Ce şi cît”, o confesiune poetic-teoretică la fel de originală ca şi prozele din carte. Subtitlul cărţii, „Povestiri cu î din i”, sugerează, ca şi anii de după fiecare titlu al prozelor, că acţiunea are loc în timpul comunismului ceauşist din România, cînd numai cuvîntul România se scria cu „â” din „a” („R., r., c.” Fiind scrisă şi publicată, fireşte, cu „î” din „i”). Cartea e de povestiri, dar atmosfera e aceeaşi şi personajele au acelaşi stil de viaţă, social-politicul fiind foarte important şi… roşu-roşu, foarte puţin catifelat. Am putea zice că „Roşu, roşu, catifea” e o carte alb-negru ca şi televizoarele din comunism, pentru că atmosfera cărţii e aşa. Multe dintre personaje sînt copii, majoritatea de genul feminin, dar şi personaje împrumutate cumva de la alţi scriitori, cum e şi Grişa lui Cehov, de exemplu, pe care VDN şi-l imaginează în comunism. În „Cărămida” aflăm o metodă primitivă de avort, dar şi... prin 1988 nu era deloc uşor să găseşti o cărămidă. „Grigore” e despre prima ieşire în afara curţii a unui copil de aproape trei ani (e cu fratele mai mare, cu care ajunge şi-ntr-un subsol, unde băieţii mai mari fumează şi beau)… În „Micuţa Vera” (la fel se numeşte şi un film sovietic foarte, foarte îndrăzneţ pentru timpurile în care a fost făcut) o fetiţă este trimisă după sora sa, iarna, pe seară, ceea ce se transformă într-o adevărată aventură. În „Fericiri aiuritoare” ne amintim cum stăteam în rînduri şi ne duceam cu sticla de acasă, sticlă care dacă era cumva ciobită pierdeai timpul degeaba şi dacă erai copil (ca personajul) toate astea erau o adevărată povară. „Sîmburi” e una din cele mai bune proze din carte, alături de „Sfoara” şi textul care a dat şi denumirea volumului, „Roşu, roşu, catifea”. „Sîmburi” e despre cum dispăreau mamele şi surorile mai mari peste noapte, despre interzicerea avorturilor în comunism, interdicţie care de multe ori se termina tragic pentru mai multe femei deodată – gravida putea să moară la un avort ilegal, iar „medicul” putea să ajungă la puşcărie, ceea ce se şi întîmplă în „Sîmburi”, doar că narator e o fetiţă de 9 ani, Alexandra, care se confruntă cu alte probleme ale epocii. În „Zei” narator e un pisic abia născut, care descoperă cuvintele şi obiceiurile oamenilor, dar şi greutăţile prin care trec – de la cozile (nu-i place cuvîntul!) de la alimentară pînă la credinţă. „Linguri de lemn” e despre prima zi de şcoală a lui Grigore, despre uniformă şi despre inelul de la cravată (cravata pionierilor din URSS nu avea nevoie de inel), despre greutatea care apasă pe umerii părinţilor în vremurile grele şi despre inocenţa copiilor. „Papricaş” e o proză scurtă despre foame, iar în „Sfoara” o femeie e în noaptea de Revelion în tren, doar ea şi controlorul libidinos. În „Roşu, roşu, catifea” un bătrîn care „n-am făcut rău nimănui niciodată” este pîrît de vecini la Sanepid că apartamentul lui ar fi focar de infecţie, aşa că e nevoit să lase „hoarda” („ţine-v-ar moartea pe loc”) în casă. În apartamentul acesta e absolut totul ce puteai găsi în România epocii comuniste! Femeile de serviciu (toate – dolofane, aproape identice!) adună în saci ce e de aruncat (cu o mare opoziţie din partea bătrînului) şi ce e de păstrat (în saci, la balcon). Narator e bătrînul, care are un umor foarte fin („Fiindcă‑i tîrziu, vom face așa. Lolek și Bolek vor debarasa baia, femeile vor dezinfecta în urma lor, plus balconul. Eu trebuie să‑mi iau angajamentul solemn că între timp mă ocup de dormitor. Oricum, acolo nu‑i cine știe ce de aruncat, mă avînt, cu încîntare. Suspicioasă, Colonela umflă gușa. Doar cărți, arunc în joc. Cărți e cuvîntul cheie aici. Nimic, nimic, absolut nimic nu e mai plicticos pentru oamenii practici. Nici măcar ghidurile practice nu‑i atrag. Practic, Colonela acceptă imediat. Cu condiția să arunce și ea un ochi (oamenii ăștia vor să arunce totul!), să monitorizeze, nu de alta, dar „ca să iese bine”. Că poate vine supracontrol de sus. O să iese, o să iese…”). Obiectele îi trezesc amintiri dintre cele mai interesante. De exemplu, despre o pisică, Molly, căreia i-a scris un jurnal („Zi de zi cîte o pagină, două, nu prea mult, o mică însemnare, pe coli noi‑nouțe. Cel mai adesea, notam ce obiect a scos la lumină, făceam legături între data la care l‑a găsit și data legată intim de acel obiect, poate zodia în care ne aflam și zodia obiectului. Conjunctura în care l‑a găsit și cum se putea aceasta interpreta. Dacă revenea a doua zi la același obiect sau se îndrepta spre altul și altul. Fiecare gest al pisicii era încărcat de o însemnătate specială, în fața căreia reverența mea era însemnarea jurnalieră. Era o colaborare perfectă, viața se urnea, teancul de coli creștea. Și tot așa, pînă cînd într‑o zi Molly a dispărut”). Jurnal care a devenit un manuscris ce ar fi putut fi publicat. Acum, cînd au găsit în baie scheletul pisicii şi au plecat şi servitoarele, îşi zice că va scrie „O ultimă însemnare, ce va rotunji cartea. Văpăile rotocoalelor s‑au stins. Și dîra de praf se destramă din nou. Deschid pleoapele astea, albăstreala se limpezește și atunci dau cu privirea, lîngă umărul meu, de teancul de ziare. L-au uitat, nepricepuții. Și totuși, parcă îl luaseră. Ceva luaseră”. Luaseră… exact manuscrisul, tot ce putea rămîne în urma unei vieţi de om… „Roşu, roşu, catifea” e o proză despre relaţia om-societate-sistem-intimitate, care spune foarte multe despre viaţa din perioada comunismului second-hand din România ceauşistă. În „Jur!” VDN scrie descriind, de parcă ar croşeta frumos. În „Ace de siguranţă” ofiţerul de la Moravuri a prins o studentă în căminul băieţilor şi o interoghează ca la securitate, iar în ultima proză a cărţii, „O nespusă uşurare”, două fete aşteaptă într-un rînd imens ca să vadă Casa Poporului. Doar că pe fete le apucă nevoile fiziologice, aşa că sînt nevoite să abandoneze grupul şi să găsească două camere rămase şantier… O încheiere potrivită pentru locul şi timpul despre care scrie Veronica D. Niculescu în „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i”. Dacă aţi trăit în perioada aceea şi vreţi să vă amintiţi cum a fost sau să vă bucuraţi că aţi scăpat de atmosfera aia sau dacă pur şi simplu vreţi să aflaţi cîte ceva despre comunismul românesc, în acelaşi timp avînd plăcerea lecturii, „Roşu, roşu, catifea” este una din cele mai bune variante posibilea. Lectură utilă!

Veronica D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i”,

Ed. CDPL, Bucureşti, 2012

Mihail Vakulovski

Frînghia înflorită

„îl vezi zi de zi, nu-l vei mai vedea niciodată”

Pentru poetul Radu Vancu familia e la fel de importantă ca şi pentru poezia lui Cristian Popescu. Doar că dacă la Cristi Popescu e o lume suprarealistă aproape magică, la Radu Vancu toate sînt mult mai serioase şi mai pe bune. Radu Vancu spune că poezia sa e o artă de familie. Cel mai important personaj al său e tatăl care-i bîntuie toate cărţile, dar – de la „Sebastian în vis” – şi fiul său Sebastian a devenit la fel de prezent, astfel poetul Radu Vancu transformîndu-l pe cetăţeanul Radu Vancu din fiu în tată. Secretul – şi tema! – sunt dezvăluite tot de Radu Vancu, în unul din poemele eseistice din „Frînghia înflorită”: „Fie că-i vorba de tata şi de mine fie că-i vorba de mine / și de Sebastian, toate poemele astea sunt bîntuite de / fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său”. Oricum, există „un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morţii spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn”…

            O carte despre relaţia dintre două persoane pe care le desparte moartea uneia dintre ele, dar şi despre viaţa celui viu (mesajul transmis de tatăl său pentru mama sa este fermecător: „…spune-i tu, te rog, / că mă gîndesc la ea ca la voi. / Şi mai spune-i aşa: Veroni, // cînd rîdeai, aerul se umplea de fluturi. / Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi / pe care oameni agili tîrau foci însîngerate // din care urmau să facă untură / pentru lumînările nopţilor boreale de amor. / Când făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau, // băteau din lăbuţele lor caraghioase / pînă cînd moviliţele de grăsime ce erau / se făceau lumină. // Cînd rîzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi / şi te privim toţi tremurînd, atît de frumoasă, / încît Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal”). Primul poem începe exact ca şi jumătate din poemele cărţii: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, / cînd te lasă inima să-l visezi”, cealaltă jumătate fiind compusă din poeme eseistic-teoretizante scrise între paranteze, ca un fel de jurnal al părţii profund poetice transmise „de dincolo” prin vise. Textualism, metatextualism, poeme despre poezie, amintiri despre alţi morţi dragi decît personajul principal, cum ar fi, de exemplu, Mircea Ivănescu. „Frînghia înflorită” e una din cărţile acelea din care îţi tot vine să citezi, mai ales că Radu nu prea lasă loc pentru aberaţii criticilor literari. Iată ce spune, de exemplu, despre poezie – un „personaj” la fel de prezent ca şi tatăl de dincolo: „Dacă gura lumii macină orice, pînă şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decît gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţele zaharate de lirism candel, fibre aţoase de epică musculară, ciozvîrte greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picante sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteine deduse din variile legume ale showbizului, grăsoase şi mucede ciuperci ale bîrfei culturale – totul e ingurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie”…

            „Frînghia înflorită” e ca un fel de facebook care face posibilă comunicarea între poetul care nu are în faţă un laptop, ci un pat pe care se întinde ca într-o maşină a timpului care-i trimite mesajele morţilor lui cei mai dragi în formă de vise, în care tatăl sinucis („noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare / aşa cum ne-am făcut felul / Unul cu un cuţit în inimă, // altul cu glonţul în creier, / altul cu venele deschise. / Însă se lucrează din greu la imagine”), cel mai drag mort, îi povesteşte cum se simt dincolo cînd noi îi visăm („Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire, / ne coacem la căldura visului vostru, / se umflă încet-încet carnea pe oase // pînă cînd, poc! ca o floricică de porumb / înfloreşte carnea în care am învăţat să urîm, / sărind din tigaia de sicrie şi pocnind //

de capacul cerului (…) unora li se risipeşte carnea de pe ei ca puful de păpădie, / altora sîngele mai proaspăt li se face balon frumos colorat. // El trece cîntînd prin nori de păpădie şi baloane sîngerii, / iar noi, morţii visaţi şi încă neînfloriţi, / aşteptăm plini de fericire & groază visele voastre viitoare”) sau îşi amintesc întîmplări din timpul vieţii („Dragule, îţi mai aduci aminte ziua aia…”).

Radu Vancu găseşte un final oarecum firesc pentru „Frînghia înflorită”: tatăl din vis îl roagă să nu-l mai viseze atîta şi să-şi vadă de Paradisul său: „Dragule, aşa cum ai înţeles deja, / prea uşor te lasă inima să mă visezi. / După cum poate vei fi înţeles deja // că aproape întotdeauna se întîmplă aşa: / viii sunt cei care se întorc şi bîntuie morţii – / stai liniştit în bunul şi bătrînul tău cadavru // şi deodată intră viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un frate întors / cînd nimeni nu-l mai aştepta // dintr-un război din care nimeni, niciodată, / nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă. / Intră în lumea nouă de parc-ar izbi uşa crîşmei // de perete şi-ar striga: ‚un rînd la toată lumea!’, / te priveşte apoi cu privirea aia hipnotică / şi halucinată la care se ajunge // abia după o noapte iluminată / de patru jumătăţi de vodcă / turnate direct peste inima arzînd // cu tot mai mare vîlvătaie de magneziu / în pieptul deja transparent / şi casabil. Te priveşte deci iluminat // şi te simţi aşa de fermecător / stînd în cadavrul tău / care face lumile să se unească // şi să ardă cu flacără, încît greu te abţii / să nu strigi şi tu cît te ţin plămînii / goi de aer şi stafidiţi: // ‚un rînd la toată lumea!’, îl priveşti şi tu / cu ochii care ştiu şi ei bine / ce înseamnă nopţile de vodcă necruţătoare / şi pedepsitoarele vîlvătăi de magneziu, / iar aerul deasupra capetelor voastre / se aprinde ca o sondă peste zăcăminte pure. // În miezul vîlvătăii, cadavrul tău fermecător / şi viul fermecător se privesc halucinaţi, / o enclavă de iubire în miezul infernului, // paradisul nostru de buzunar din infern. / Şi ne privim, şi ne privim, / ochi halucinat în ochi halucinat, // încremeniţi ca desenaţi acolo de O Mînă / jucăuşă care a vrut să aşeze doi oameni fericiţi / în centrul unei lumi de flăcări veşnice. // Şi ne privim, şi ne privim, / flăcările ne ling duioase creştetul, / un promo la o lume veşnică // a cărei veşnicie va dura o noapte, / ochiul halucinat se va închide curînd / şi se va deschide ochiul cu corp vitros // & retină & cornee & lumină falsă / în lumea adevăratei tale fericiri, / în Paradisul CamiSebastian // plin de locuri cu verdeaţă şi tobogane / şi baveţici şi nopţi de amor / şi întristare multă şi numai fericire. // Iar amîndoi vom fi cu cît mai fericiţi, / cu atît mai devastaţi. Nici după moarte / nu se supravieţuieşte uşor // unei vieţi duble ca asta. Cu atît mai puţin / înainte de ea. Nu mă mai visa deci, dragule – / prea uşor te lasă inima să mă visezi”. Iar următorul, ultimul poem, e un vis fără cuvinte… pentru noi, cititorii, dar şi pentru Cami, un vis doar pentru Radu, cum au fost şi celelalte vise, de altfel. „Frînghia înflorită” e un experiment foarte tare care a folosit o experienţă foarte, foarte dură, crudă şi dureroasă, pe care cei mai mulţi dintre noi ar fi ţinut-o doar pentru sine şi n-am fi avut curajul s-o înflorim vreodată în versuri.

Radu Vancu, „Frînghia înflorită”,

Casa de editură Max Becher, 2012