Corin Braga

Luiza Textoris

Polirom, 2012

 

Medicul luă oglinda cu ramă de pe pat, îi aruncă o ultimă privire Luizei, care rămăsese imobilă scrutând un gol fără fund, îl prinse pe Fulviu de braţ şi îl trase afară din salon. În timp ce el închidea uşa, Luiza se mută în sticla ferestrei de pe hol, din faţa lui Fulviu, şi reluă gesticulaţia de fantomă albă. Dar totul era inutil, cei doi trecură cu ochii peste ea fără o bage în seamă.

Ceea ce însemna că va rămâne pentru totdeauna afară, afară din salon, afară din camera şi apartamentul familiei sale, afară din oraş, afară din lume. Îşi aduse aminte de serile de iarnă când se plimba pe străzi, în întuneric, şi vedea câte o fereastră luminată, în spatele căreia pâlpâiau tăcut artificii şi luminiţe de brad de Crăciun. Îşi imagina veselia celor dinăuntru, aflaţi împreună în lumină şi căldură. Iar ea era condamnată de acum să privească mereu de afară ferestrele acestor camere unde nu o mai aştepta nimeni, în care nu îşi mai avea locul.

– Nu mă părăsiţi încă! strigă fără forţă după Fulviu şi doctor, care dădeau colţul coridorului. Nu vreau să rămân singură!

Nu era singură. Din curtea din spatele clinicii, o fetiţă în halat îi făcea semne cu mâna. Luiza îşi schimbă focalizarea ochilor, ieşi din sticlă şi se situă pe coridor, privind afară prin geam. La început crezu că fetiţa îi face semne cuiva aflat la altă fereastră sau la alt etaj, dar, când arătă spre sine, fetiţa îi confirmă că pe ea o cheamă.

Coborî grăbită scările şi ieşi în curte. Pe aleea străjuită de tufişuri înalte, unduitoare, ce ducea spre gardul din fundul grădinii şi spre liniile de cale ferată, se afla fetiţa cu păr negru ce se dădea în leagăn în seara când fugise prima oară din clinică. Părea mult mai vioaie. Deşi rămânea la fel de serioasă, fără un surâs, chipul îi era mult mai expresiv. Luiza se aşeză pe vine în faţa ei.

– Mă vezi? Tu mă vezi?

– Desigur, spuse fetiţa.

– Înseamnă că nu e totul pierdut.

– Mi-e teamă că nu te pot ajuta. Şi nici tu pe mine.

– Unde e leagănul tău? Vrei să stăm amândouă pe el?

Fetiţa dădu afirmativ din cap şi Luiza o luă de mână. Străbătură amândouă aleea până la bifurcaţia care, în dreapta, ducea spre leagănul încropit pe un cadru de fier, cu două scaune – două scânduri – legate cu sfoară. O aşeză pe fetiţă într-unul din ele şi ea se aşeză pe al doilea, călare pe planşă, cu faţa spre micuţă. Din locul unde se aflau, clădirea clinicii nu se zărea, ascunsă de masele unduitoare de tufişuri şi sălcii.

– Te-ai rătăcit şi tu, până la urmă? întrebă fetiţa.

Luiza o privi mai atent. Avea ochi mari şi bucle negre, cu rotocoale dese, în jurul feţei. Îi aducea aminte de o fotografie a ei, făcută la patru ani, în penumbra dormitorului, într-o cămaşă de noapte cu floricele albastre, cu o păpuşă jerpelită în braţe. Fetiţa nu avea însă ochi bulbucaţi ca ea, doar pupilele ei erau uriaşe, dilatate ca ale unei pisici pe vreme de noapte. Probabil din cauza medicamentelor pe care i le dădeau, îşi spuse Luiza. O intriga şi o speria însă fixitatea acelor găuri negre, în care imaginile tuturor lucrurilor, inclusiv a ei, păreau să se scufunde iremediabil, fără cale de întoarcere.

– Aşa e, ai avut dreptate, m-am rătăcit în cele din urmă, răspunse Luiza.

– Şi nu vine nimeni să te caute?

– Se pare că nu. Nu ştie nimeni unde sunt.

– Nici ai mei nu ştiu unde sunt.

– Ai o familie? Ai părinţi?

– Da, am doi fraţi şi o soră. Şi o mamă şi un tată. Dar ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea şi mama m-a ascuns atât de bine, încât nu mă mai găseşte nimeni.

– Nici chiar mama ta?

– Nu, ea a murit. Tu ai mamă?

– Şi mama mea a murit. Deci suntem singure.

– Te rog, nu plânge. Îţi dau păpuşa mea, spuse fata coborând de pe leagăn şi culegând din iarbă o păpuşă caraghioasă, cu cap, mâini şi picioare făcute dintr-un material verde, umplut cu câlţi sau cârpe.

Păpuşa semăna izbitor cu păpuşa ei, Mona, pe care o ţinea în braţe în fotografia din copilărie. Şi pe care o abandonase sub patul lui Fulviu.

– Nu noi, continuă fetiţa, ci ei, tata şi fraţii şi sora mea, sunt cei care plâng după noi. Pe noi nu ne doare nimic, nouă nu ni se poate întâmpla nimic.

– Cum aşa?

– Am văzut eu. De fiecare dată când vin să mă vadă, tatăl şi fraţii şi sora mea sunt tot mai bătrâni, mai urâţi. Eu nu.

– Dar tu câţi ani ai?

– Asta nu o ştiu. Când stai ascuns, mi-a spus mama cu multă vreme în urmă, ceilalţi nu te pot găsi fiindcă pentru tine timpul stă în loc.

– Ceilalţi nu te pot găsi, murmură Luiza, fiindcă ceilalţi au plecat înainte şi tu ai rămas în urmă. Şi vom fi tot aici de acum înainte.

Ridică ochii spre cer. Pe bolta de turcoaz intens atârnau leneş nori ca vata de zahăr. Iar deasupra tuturor împărăţea triumfător discul de lavă şi foc, soarele atotputernic al amiezii, soarele unei amiezi eterne.

 

Mihail Vakulovski

 

Biblidioteca (istorie)

 

Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2012

(fragmente)

 

Pentru bibliotecari cărţile devin, încetul cu încetul, numere – doar numere. După doar cîteva zile de muncă deja începeam nici măcar să nu mă mai uit la denumirea şi autorul cărţii. Cînd m-a întrebat un tip dacă nu ştiu dacă a fost cerută cartea „Craii de Curtea Veche” aproape că m-am aprins, deja mi se părea normal să nu ţin minte ce cărţi au fost comandate, că doar lucrez cu numere, cu atîtea numere... Iar cînd altul a întrebat dacă i-a venit „Managementul afacerilor” l-am întrebat ce număr are.

 

(...)

 

Năvălesc bibliotecarele. Prima intră Nadia, cu blugii ei strîmţi şi cu un tricou transparent. Are sutien roşu. Se asortează cu tricoul meu de alaltăieri. Sau de ieri. Azi sînt cu tricoul din „Dicţionarul cinicului aproape perfect”. Ăla cu Harms, pe care scrie „When I see a Man, I feel like whaking him”. Bibliotecarele vorbesc toate o dată, spun cuvinte englezeşti cu accent românesc, încearcă să se sîsîie ca fotbalistul Cosmin Contra după împrumutul său de două luni la un club din Anglia, care se scremea să se salveze de la retrogradare. Intră şi Vali, tristă, dar cu un decolteu pînă-n buric. Şi pantalonii sînt pe aceeaşi linie, albi, i se prevăd bucile, are tanga, n-are sutien.

- Ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Păi nu? – zice Nadia.

- Era cald şi..., – s-a înroşit Vali.

            Dacă te porneşti la lucru la amiază, m-am gîndit, fără a-mi ridica ochii din carte.

- Păi dacă-ţi stă bine, de ce să nu pui în evidenţă ce e mai frumos, păi nu?

            Vali încearcă să-şi acopere, cumva, ţîţele.

- Ei, mai glumim şi noi, – zice Nadia. – Că altfel ne-am ieşi aicea din minţi, numai între cărţile astea nenorocite. Servus, Hai, ce mai faci?

- Salut.

 

(...)

 

Acum e mai simplu cu cărţile, cînd vine liftul apare iute Vali, apoi îşi mişcă kilogramele şi Delia şi a apărut şi Liviu, care are program de la 12, a sosit şi fetiţa Danei, care povesteşte non stop. Împărţim fişele şi totul merge mai repede, inclusiv lectura cărţii, dacă mă mai slăbeşte Dia. Dar fără cafea mi-au obosit şi ochii, mai ies la o gură de aer, mă mai uit pe rafturile ultimelor apariţii. Nu mă ajută nimic – sînt rupt de oboseală.

- Ce faci? – sare Dia de după un raft.

….

- Am acasă nişte mărgele pe care cînd mi le pun parcă am ţîţe…

- Ce…

- Ţîţe. Nu ştii ce-s ţîţe?

- Mărgelele…

- Da, şi am şi un inel cu diamant. Ăsta de acum e de argint. Mi l-a cumpărat mami. Dar ăla cu diamant e de aur. Mi l-a cumpărat buni. Tati mă iubeşte foarte tare. Dar demult nu mi-a mai trimis jucării.

- De unde să-ţi trimită?

- Păi nu ştii că e pe vas?

- De unde să ştiu? Mi-ai spus tu?

- Credeam că-l ştii. E tati al meu, dar vine să mă vadă doar cînd are vreo staţie pe uscat, nu l-am mai văzut demult. Tati mă iubeşte foarte tare şi cînd vine acasă îmi aduce tot felul de jucării. Iată, maşina minunilor tot de la el este. Pune-ţi o dorinţă şi ţi se va îndeplini neapărat.

- Orice dorinţă?

- Oricare.

- Se poate şi în gînd, nu?

- Cum în gînd?

- Să mă gîndesc la o dorinţă, nu s-o spun cu voce tare.

- Cum vrei, dar nu neapărat în gînd. Poţi şi tare.

- Să pleci tu…, – mă gîndesc.

- Ţi-ai pus?

- Da.

- Dar trebuie chiar să-ţi doreşti asta!

- Chiar îmi doresc.

- Acum închide ochii, aşteaptă muzica şi citeşte ce scrie pe ecran.

- Tu nu ştii să citeşti?

- Ştiu să desenez.

- Şi cum ştii dacă ţi se îndeplineşte dorinţa sau nu, dacă nu ştii să citeşti?

- Nu ţi-am spus că-ţi îndeplineşte orice dorinţă?

- Şi ce dorinţă ai tu?

- Mai multe.

- Dar cel mai tare ce-ţi doreşti?

            Şi-a băgat degetele în gură şi tace. Mă uit pe ecranul maşinii îndeplinirii necondiţionate a dorinţelor şi a tuturor viselor posibile. Îmi amintesc de Ciama, care zicea că dacă ar prinde peştişorul de aur un român l-ar mînca... Cîntă ceva în engleză, apare pe tot ecranul NOT, care clipeşte în lumini orbitoare.

- Zice că nu se poate.

- Asta e, se mai întîmplă. De data asta n-ai avut noroc, poate data viitoare. Mă duc pînă la mami sus, dar mă întorc repede, gîndeşte-te la altă dorinţă. Sînt sigură că data viitoare vei fi mai norocos, ai să vezi. Dacă vine Puiu să-i spui că eu sînt aici, la bibliotecă, bine, ai să-i spui? Să nu uiţi, că am ceva de vorbit cu el. Hai pa… Mă întorc imediat.

            În drum se ciocneşte de Nadia, care-i zice ceva dojenitor, cu doamna Amalia, care reuşeşte să se dea într-o parte din calea ei, glumeşte ceva cu Liviu, dispar amîndoi.

            Telefonul. Dinca, prietenul avocat din Bucureşti:

- Am găsit o combinaţie pentru juniorul, – zice. – Fii atent, am avut un proces pentru o babă, care trăieşte în sectorul I într-o casă super. Nu trebuie să plătească pentru gazdă, doar că este o condiţie: trebuie din cînd în cînd să i-o tragă. E cam futicioasă băbuţa.

- Numai bine, taman e cu gagică-sa – pot face sex în grup.

- Nu, băi, am glumit. Baba l-a scos afară pe-un moş, care e un beţiv nenorocit şi d’aia vrea pe cineva în gazdă, că ăsta o tot bate la cap. Bine, îi bate şi la fereastră.

- Bine, am să-i spun, mulţumesc pentru combinaţie. Tu ce mai faci?

- Cu bebe, îţi dai seama, îmi tot bîzîie, acum am permanent muzicuţă.

- Mai cînţi la muzicuţă?

- În baie.

- Pentru vecinică?

- Băi, cred că vecina îl înşeală pe iubitu-so.

- Cum ai tras aşa concluzii riscante, sau ai trecut şi tu, în fugă, după lucru, pe la locul faptei?

- Nu, băi, eu nu, dar nu mai zice ca înainte doar „fute-mă” şi „bagă-mi-o mai tare”, ceea ce însemna că al ei nu i-o băga de-ajuns, ci strigă altfel, zice „mor”, „mor de pula ta” şi geme ca o scroafă, în special ziua, cînd ăsta o fi la lucru, chestie din care s-ar putea deduce că ăsta de zi i-o bagă cît trebuie.

- S-ar putea să ai dreptate şi de data asta. Vezi să nu ţi-l sperie pe bebe.

            La sala de lectură e doar Dana, prefer să urc acolo, mai ales că fără cafea e foarte greu pe întuneric. Mai ales că e şi timpul să urc.

 

(...)

 

Un tip cu şapcă roşie, cu costum şi în şlapi cere manuale de matematică, vorbind precum copiii debili sau foarte alintaţi.

- Vreau „Matematica superioară”, ultima ediţie. Dar să fie ultima ediţie, domnişoară, vă rog frumos, – se miorlăie omu’.

- Sigur că da, veţi primi ultima ediţie.

- Vreau „Matematica superioară”.

- Sigur că da, „Matematica superioară”. Să vă dau un loc. Ce loc doriţi?

- Nu ştiu...

- Vă dau locul 20, sala IV?

- Nu vreau acolo...

- Dar unde vreţi?

- La fereastră...

- Bine, vă dau la fereastră.

- Nu vreau acolo...

- Bine, aşezaţi-vă unde doriţi dumneavoastră.

- Nu vreau acolo...

- Atunci aşteptaţi aici.

            Tipul s-a lăsat pe vine lîngă birou, se scobeşte în nas, şterge mucii de covor, bolmojeşte ceva despre politică, îi înjură pe guvernanţi, vorbeşte, imaginar, cu taică-său.

- Ce-i cu ăsta?

- E un fost prof de matematică. Abia a scăpat de pe Eminescu.

- De unde?

- Pe Eminescu, nu ştii? E casa de nebuni, vila aia verde de pe dealul ăla, care se vede şi de aici, e casă de nebuni.

- Şi ce legătură are cu Eminescu?

- Aşa se numeşte strada.

- Aha...

            Cînd am trecut pe sub bijuteria aia arhitectonică, în drum spre Cetatea Braşovului, era la fereastră o femeie care o dojenea pe fiică-sa că nu trebuia să bea apă aşa rece, că va răci, „ţi-ai făcut lecţiile? Şi la limba română, şi la matematică? Ia adu caietele încoace. Să nu-mi spui că iar ai uitat ghiozdanul la şcoală, tu, fată. Uite ce frumuşică eşti, iubito. Pe taică-tău l-ai văzut?” Se uita fix spre bibliotecă. Ne-am oprit sub perete şi am ascultat-o, era mai logică decît proful de logică. Poate că era chiar profă de logică... Sau bibliotecară... Fostă... Sau viitoare, cine ştie...

- N-au venit cărţile? – a început să se smiorcăie proful de sub birou.

- Ăsta nu completează fişe?

- Glumeşti.

- „Glumim şi noi”.

- N-au venit cărţile mele?

- Vin imediat, domnule.

- Dar de ce n-au venit cărţile mele?

- Vin, domnule.

            Domnul îşi ridică fundul, apoi îşi trage şi partea superioară a trupului, se mişcă legănat spre coridor. Se plimbă prin coridor, bodogănind întruna. Apoi începe să cînte o melodioară din „Nu pagadi”, cîntă tare, imitînd vocea lui Papanov, lupul - „!Ta!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!”. Din sală ies doi tineri rockeri certîndu-se zgomotos. Se ceartă furioşi, ţinîndu-se de talie – fiecare de-a celuilalt.

- Ce pula mea, băi, iar te sună aia? – zice gagicuţa.

- Ce să fac, iuby, să nu-i răspund?

- De ce nu mi-ai dat să vorbesc eu cu fufa, băi, muie?

- Nu-i mai zi aşa, am spus.

- Şi dacă am să-i zic fufă ce-ai să-mi faci? Mă laşi şi te duci să-i plîngi fufei pe umăr, băi, pulică?

- Termină odată...

            Ajung în coridor, izbucnesc în rîs.

- Ce-o fi făcut ăla? – îi zic Danei.

- Mai bine să nu ştii...

- Poate a făcut pe el.

- A, nici chiar aşa. Dar poate că doarme pe covor. Sau s-a dezbrăcat. Un pic...

- Măcar să fi fost profă...

- Bine că-i prof.

- A venit „Matematica superioară”, ultima ediţie? – apare profu’ sărind distrat de pe-un picior pe altul.

- Da, domnule, uitaţi-o.

            Ochii i s-au înseninat, a început să plîngă, zicînd încontinuu: „Spasibo, spasibo, spasibo, spasibo” şi tot aşa.

- Şi ce faceţi cu ăsta? Vine des?

- Cam de două ori pe lună, dar pleacă imediat.

- Spasibo, spasibo, – plînge jos, unde s-a aşezat iar, profu de mate.

            Ţine cartea la piept, ca studentele dimineaţa, cînd vin cu o mapă la piept. Îi curg lacrimi. Se ridică, lasă cartea pe birou, zîmbeşte, zice „Dasvidania, devocica, dasvidania, devocica” şi pleacă.

- Da svidania, da svidania, – zice Dana. – Ştii, maică-mea ştie rusă şi o învaţă şi pe Dia.

- Şi-i place?

- Da, îi place foarte tare rusa. Zice că-i melodioasă. Se ţine toată ziua de maică-mea s-o mai înveţe cîte ceva.

- Ăsta ştie rusa?

- Ei, pe naiba, ştie şi el cîteva cuvinte din filme.

- Nu-i din părinţi basarabeni?

- Pe dracu! Poate că se crede Yurii Gagarin, mai ştii. Nu, e român-român.

- Ştiai că devocika înseamnă fetiţă şi nu fată?

- Da? Şi la fată cum se zice?

- Devuşka.

- Da? Nu ştiam. Da svidania, devuşka. Sună bine. Viitorul sună bine.

- Da, ştii cine e mic, negru şi bate la uşă?

- Nu.

- Haide.

- Pe bune.

- Viitorul.

- Cam aşa, în puii mei.

 

(...)

 

- Îmi puteţi da DEX-ul? – zice o tipă saşie cu codiţe, îmbrăcată nasol, cu sîni foarte mari.

- Da, completaţi o fişă.

- Dar n-am carnet.

- Lăsaţi buletinul.

- N-am nici buletin.

- Dar ce document aveţi? Aveţi carnet de şofer?

- N-am.

- Şi cum să vă dau DEX-ul, dacă nu aveţi nici un document?

- Dar eu nu vreau să citesc cărţi, vreau doar DEX-ul. Aveţi ultima ediţie?

- Cît timp vreţi să folosiţi dicţionarul?

- Vreau să mă uit la un cuvînt.

- Şi de ce nu spuneţi aşa. Poftim, luaţi-l din raft.

            Stă cu DEX-ul în braţe, îl răsfoieşte, îl răsfoieşte, trec 10 minute, 15, 20, 25, se uită, îl răsfoieşte, îl închide brusc, trîntindu-l, face doi paşi pînă la biroul nostru, se împiedică picior de picior, dar nu cade, ţîţele îi cad pe birou, face un rictus.

- Nu este, – zice, – şi se porneşte spre uşă.

- Ce cuvînt aţi căutat, domnişoară, s-ar putea să vă poată ajuta dom’ profesor, – zice Liviu.

            Domnişoara nu l-a mai auzit, s-o fi pornit la altă bibliotecă, după vreo ediţie mai nouă a DEX-ului. Sună telefonul fix.

 

(...)

 

Apare Dia, vorbind la mobil foarte tare. Mă gîndesc dacă nu-i deranjează pe cei din sală, hotărăsc că da, dar n-am ce-i face, e un copil, dacă va veni cineva să se plîngă vom vedea ce e de făcut.

- Tu, soră-mea, ce face ăla micu’? Ce vrei, păpuşa? Şi casetofonul îl vrei? Bine, pe cîte zile? Nu, ori una, ori patru. Patru zile? Bine, tu. Hai, tu, nu fi ţigană. Am zis că ţi-o dau pe patru zile – pe patru zile ţi-o dau. Nu fi ţigană şi nu te milogi atîta ca o ţigană. Vrei şi revolverul? Nu fi ţigană, tu, sor-mea, ce ţi-am spus ieri?! L-ai culcat pe ăla micu’? A făcut caca? I-ai dat de mîncare? Hai culcă-te. A, nu, nu tu, nu te supăra, tu, soră-mea, iartă-mă, de acela micu’ vorbeam, culcă-l odată, că deja trebuia să sforăie, dar tu nu fi ţigană, doar am zis că ţi le dau pe patru zile, şi revolverul, şi păpuşa, gata, am zis că ţi le dau pe patru zile – pe patru zile ţi le dau şi gata, nu fi ţigană, ţi-am spus. Da, voi veni diseară după lucru şi cu păpuşa şi cu revolverul şi cu mingea şi ţi le voi lăsa pe patru zile. Da. Da. Dacă ţi-am promis... Bine. Hai pa, ai grijă de frate-meu, – zice şi pune telefonul pe masă. – E de treabă soră-mea, povesteşte, la fel de tare, – dar e cam ţigană, cere şi se milogeşte să-i dau păpuşa de tot. I-o dau să se joace, că-i soră-mea, dar nu i-o dau de tot, i-am spus să-şi aleagă pe cît timp să i-o dau, că plec la mare şi la nuntă şi e soră-mea, nu pot să nu i le dau să se joace şi ea. I-am zis că i-o dau pe-o săptămînă – pe-o săptămînă i-o dau, nu i-o dăruiesc, că mi-a cumpărat-o tati din America. Pe păpuşă. Tati mă iubeşte foarte tare şi cînd se află la ţărm trage o fugă pînă aici şi îmi aduce jucării. Bine că l-a culcat pe ăla micu’, i-a dat şi de mîncare, a făcut şi caca. Cînd a fost ultima dată l-am luat să se joace la mine în cameră şi mi-a murdărit tot de căcat, s-a căcat peste tot, iar noi ne jucam în sufragerie în linişte, ca să nu-l trezim pe el. Iar el mi-a mînjit toate jucăriile de căcat, şi fereastra, şi acvariul, şi păpuşile, şi perna, îţi închipui, şi el s-a murdărit peste tot, şi guriţa, şi faţa, şi hainele, şi încălţămintea. Vai, ce mai puţea. Beah... Bine, pa-a-a… Mă duc să-i duc lu’ mami mobilul, că mi-a zis să i-l duc repede, dar mă întorc imediat. Bine, pa-pa...

            Seara, cu 20 de minute înainte de 20, ora închiderii, vine ăla şmecher.

- Pot să fac o glumă?

- Depinde ce glumă.

- M-aţi sunat?

- Nu, ţi-am dat bip.

            Apăs cu palma pe sonerie. Mai apăs o dată, scurt, să fie. Ies. Femeia de serviciu se plimbă pe coridoare, cu o căldare în mînă, cu care face gălăgie – cît mai mare. Intru în sală, închid ferestrele, sting luminile, las uşa deschisă, iese repede albicioasa care ieri a plecat ultima, abia după ce s-a lăsat rugată, zîmbim amîndoi odată, chipurile azi nu e ultima, e penultima. Încui uşa, automat, sting şi lumina de pe coridor, schimbăm două vorbe, din mers, cu femeia de serviciu, care iese o dată cu mine, ea se duce la autobuz, eu – pe jos, spre poalele Tîmpei.

 

(…)

 

O băbuţă se apropie de masă, uitîndu-se la mine pe sub sprîncene. Dau muzica mai încet, poate o deranjează Nirvana.

- Ce dicţionare de medicină aveţi?! - strigă. - Aveţi dicţionarul de medicină veterinară?

- Uitaţi-vă aici. Aici sînt toate dicţionarele de medicină. Pe care să vi-l dau?

- Daţi-mi-le pe toate!

- Nu vreţi să completaţi fişele?

- Dar eu sînt celebră. Eu am scris monografia despre satul meu. Pe mine mă ştie toată lumea. Unde sînt bibliotecarele, sînt toate în concediu?

- Doriţi cu cineva anume?

- Eu eram foarte populară, dar mi-au otrăvit căţeluşa şi am avut o cădere psihică şi a început să-mi crească o tumoare şi mi-a plesnit o venă la cap şi am cancer la sîn şi la uter. Pentru că doctor Popescu mi-a otrăvit căţeluşa. E un criminal, toată lumea ştie că el otrăveşte căţeluşe, dar eu nu ştiam atunci.

- Luaţi dicţionarele, doamnă.

- Şi eu am lucrat la bibliotecă, sînteţi nou aici, nu? Eu o iubeam foarte tare pe căţeluşă, dar criminalul i-a pus otravă şi mi-a omorît-o şi de atunci am cancer la ovare şi la sîn şi am şi probleme cu psihicul, vreau să studiez o problemă. N-am încredere în medici, că de cînd mi-a omorît criminalul ăla căţeluşa mă lecuiesc singură, n-am încredere în medici. Mi-au zis că n-au ce să-mi facă, dar eu am studiat problema şi m-am tratat cu ceaiuri, dar iau şi antibiotice, sînt foarte bune astăzi medicamentele, în timpul comunismului nu erau chiar aşa bune, acum poţi să te lecuieşti şi singură, ştiţi ce căţeluşă frumoasă aveam... Toate leacurile sînt în dicţionare, să ştiţi, eu aveam o căţeluşă foarte frumoasă şi...

 

(...)

Vine unu’ gras:

- Tot aşa, în sala unu’.

            De parcă eu ţin minte unde a stat el ieri. Poate că trebuia să ţin minte şi ce-a comandat, şi locul, banca – nu cred că încape pe un singur scaun şi dacă da – cine vrea să-i miroase transpiraţia lui inteligentă... Vai, cum mi-am permis să uit unde a stat ieri grasu’. Incredibil. Comandă o carte de la împrumut.

- Aici e sala de lectură.

- Şi nu daţi de la împrumut?

- Nu.

- Atunci de ce e lista cu cărţile de la împrumut?

- Unde?

- Jos, în bibliotecă.

- Lista de la împrumut e pentru împrumut, lista pentru sala de lectură e pentru sala de lectură. Dar dacă vrei s-o citeşti aici poţi comanda cartea la împrumut şi vino să-ţi dau un loc în sala de lectură şi citeşte aici, aşa e bine?

- Da-da.

            Se uită pe pereţi. Gîndeşte.

- Sigur nu mi-o puteţi da de aici?

- Sigur.

- Dar dacă încerc şi scriu o fişă?

- Tu chiar vrei să mă enervezi?

- Nu-nu, dar mă gîndeam că poate o găsesc...

- Cine caută găseşte, – apare băiatul glumeţ. – Vi s-a făcut dor de mine? – zice, uitîndu-se şiret la grăsun.

            Grasu’ şi-a şters transpiraţia de pe frunte şi a făcut paşi.

- Ce vroia? „Cum să slăbim mîncînd copios” sau „Cum să ne păstrăm figura”?

- Vezi că degrabă am să-ţi dau iar bip.

- Reuşesc eu, cine se scoală mai de dimineaţă stă mai mult în aşteptarea autobuzului. Asta am citit în „Chipăruş”.

- Tu ce vrei – „Povestea mea” sau „Plai cu boi”?

- Pot să mai completez cîteva fişe? – întreabă bătrîna care aduce două cărţi, le lasă pe masă şi se porneşte.

- Da, doamnă.

 

(…)

 

Au început să curgă cititorii, sînt prezenţi şi Sandra Brown, şi varianta braşoveană a lui Zenga în costum, în adidaşi şi cu şapcă, şi bătrîna care comandă numai cărţi foarte vechi, şi grupurile de tineri rockeri şi hip-hop-işti, şi grupurile de studenţi şi studente, şi profu’ zen, care a intrat vorbind la telefon, apar şi cîteva colege care vor să le împrumut cărţi de la sala de lectură, şi femeia de la xerox, veselă şi haioasă, nu lipsesc nici cei doi tineri iubiţi care învaţă arta fututului la bibliotecă, comandînd cînd cărţi cu poziţii yoga, cînd Kamasutra, cînd „Cum să ajungeţi mai uşor la orgasm” şi „O cale sigură de a-ţi satisface partenerul”, chestii din astea, comandă amîndoi, amîndoi vin după carte, pleacă şi vin împreună. Îi duc femeii mai în vîrstă cele trei cărţi comandate, un atlas al Bucureştiului interbelic de vreo 5 kg, celelalte două, o carte de bucate în franceză şi un dicţionar explicativ în germană, avînd tot vreo 5 kg, cel puţin. Se bucură, deschide atlasul şi începe să-şi amintească ceva din tinereţea ei vorbind, tare, în franceză, apoi trece brusc la germană. Mă ajung cîteva gagici care mă roagă să le schimb locurile, vine profesorul zen, îi sună telefonul din buzunarul de la piept, se întoarce, dispare pe coridor, femeia de la xerox discută c-un moş care se scarpină în cur (nu cred că femeia vede asta, ea fiind într-un butic vizavi de mine).

- Da, domnule, vă trag, vă trag totul la xerox, vă fac cîte copii doriţi, numai bani să aveţi.

- Nu e o problemă cu banii, doamnă, numai să-mi trageţi.

- Vă trag, vă trag, – zice doamna de la xerox, făcîndu-mi cu ochiul. – Hai, am să vin să mă uit peste ziarele de la mine din Suceava, ai să mă laşi oleacă?

- Cum să nu, evident.

- Bine, mulţumesc.

 

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii, aici

 

şi variant eBook – pe elefant.ro, 

aici

 

 

Ovia Herbert

 

DEMISOLUL

(Ed. PIM, Iaşi, 2012)

 

15.

câtă verdeaţă era atunci în somnul nostru

câtă spumă de şampanie venea peste noi

 

când el pleca desculţ în zorii zilei şi ne aducea pâine cu seminţe de la doamna de lângă piaţa amzei patru lăzi pline ne vor ajunge şi nouă

cumpăram cinci nesuri lapte şi o sana cu glugă de smântână

 

ne va folosi după beţie ca pansament gastric.

 

18.

să aduci slănină afumată pisicosule

bucată cu bucată din aia păstrată de astă toamnă la pungă trimisă cu trenul personal

hrănită cu transpiraţia haiducilor-navetişti

cărora nu le vezi faţa doar dinţii le strălucesc când vorbesc iar tu mai mult taci

şi înghiţi coji sparte la kilogram pe coridorul întunecat  până te împiedici şi reuşeşti cu greu să ieşi pe scară

 

chiar înainte de ultimul fluier al naşului.

 

aduci mereu slănină de la acea casă fără număr

ascunsă între nişte pivniţe lângă blocurile din geamurile cărora ies hornuri

ce scot fum şi iarna şi vara

prin pereţii ce se crapă.

 

21.

ne-au secţionat o parte a memoriei

prin procedee simple

 

o noapte şi încă una putem uita de noi

 

începem să turnăm licorile în pahare

dăm muzica mai tare

pisicosule lasă să pătrundă fier-betonul

rupe fiecare bucăţică din hainele ce te strâng

începem dansul

 

şi momentul ritualului cu o gaură-n perete să-ţi intre inima acolo

pune-o şi astupă

nimeni nu va mai avea nevoie de ea

nimeni niciodată.

 

(mâncăm o săptămână)

 

mâncăm o săptămâna fasole albă cu slăninuţă

a două săptămână schimbăm slăninuţa cu mai multe bucăţi de carne

tot cu fasole dar colorată

fasole americană îi spun ei

urmează cremvuşti cu muştar dimineaţa şi la prânz

adăugăm puţin tarhon şi le schimbăm gustul

 

aşa ne pare o altă mâncare

una trimisă de dincolo.

 

 

(dă cu zarul)

 

dă cu zarul să mai pierzi odată

poate acum este niciodată

chiar aici

pe masa de lemn loveşte în maşina de scris să ne sară banda în jurul gâtului

 

din gaura asta ne va supravieţui doar răsuflarea

 

la ieşire

nimeni nu ne va mai recunoaşte.

 

 

(animalele)

animalele de luptă

acoperă crimele schimbă etichetele

sunt departe de intestinele hrubei habar nu au de nămolul

unde încă mai cresc micile insecte

scuipă nimicuri pe ferestre înfăşurate în tone de plastic

 

bat pasul pe loc de ani de zile

mai bine le-am bate noi câteva cuie în frunte

 

dar ei stau ascunşi

în spatele birourilor

în spatele altora

dorm descoperiţi îmbătaţi cu apă-dozator

îngaimă răspunsuri trucate din care

oricum nu mai credem nimic.

 

 

(nu ştie)

 

şi ea nu ştie nimic

despre săpăturile noastre

depre ziua care este pentru noi tot noapte

de lunile  nesfârşite ca la poluri când săpăm sub  trotuare transpiraţi

delirând în rul-visele  hrubei

 

ar avea nevoie de un viol calculat

fără atingere

aşa cum îşi doreşte

între baia vechilor servitori şi wc-ul conductei întinsă pe patul ruginit cu arcuri de fier

 

căci nu ne-ar schimba niciodată neoanele pentru a vedea drumul spre baie

consumaţi  ilegal spune ea

n-ar uita nici o lună să ridice preţul chiriei

vă ofer condiţii de huzur

 

şi tot bolboroseşte

de slujba ei  de la radio

de frica ei radio care  construieşte între noi

doar tranşee de luptă.

 

 

(să ieşim)

să ieşim de aici şi să rămânem încapsulaţi în ce ne protejează

prinşi în şotronul desenat pe hol

din care am sărit mai departe decât am fi crezut vreodată

 

aici este cald şi mâncarea vine în porţii calculate zilnic

aceasta este o minune  reciclabilă repetă odată să nu uit

repetă ca să se repete

 

când vom pleca

vor rămâne în locul nostru păpuşile meşterite de pisicos

din lemn de cireş burete vorbitor şi voci distorsionate

 

vor trăi mult mai bine cu noi înăuntrul lor sărind în continuare pe holuri şotronul.

 

 

celula

 

ne întâlneam în „celulă”

micul bar din centrul oraşului unde

sorbeam beri după beri şi cafele îndoite cu apă niciodată cu lapte

niciodată complet treji

 

fumul ni se încleia pe buze

şi aşa ajungeam să ne şoptim cuvintele

adăpostindu-ne între geamurile afumate

rămând blocaţi ca într-o cuşcă fără aerisire

 

pe atunci numeam fericire suma tuturor calamităţilor ce nu ni se pot

întâmpla. un prieten îmi zicea cu maliţiozitate că-mi premeditez

eşecurile… poate de aici predispoziţia spre digresiune şi chiar nevroză (damiev)

 

degetele începeau să ne tremure pe netezimea paharelor

nu ne mai trezea din amorţire decât sirena uzinei

şi întoarcerea muncitorilor de schimbul doi gălăgioşi

cu feţe trase la şaibă cărând în sacoşe

resturi de carne şi creier.

 

muncitorul modig nu a mai apucat să se nască

îşi hrănea muşchii doar cu nicotină

muncea în trei schimburi la celula cu paharele pline de licori

şi cafele luni la rând

iar desele căderi de calciu i se tratau la

spital cu un surplus de vitamine.

 

spre dimineaţă se instaura bâlbâiala ne aruncam în colţul barului mâinile mototolite

firele de păr din timpul zilei colecţionate în buzunarele pantalonilor cuvintele ce ieşiseră din marele ping-pong al înfruntărilor

 

catedrala din centrul oraşului

ne perfora brusc auzul

cu o melodie schimbată odată la două luni hit pe care îl tot fredonam

între două înghiţituri de bere

 

ne temeam că rotiţele dinăuntru ni se vor bloca

modig spunea este timpul să plecăm hai

dar nici unul nu se ridica de la masă aşteptam

 

ni se deschideau piepturile

după noi

chelneriţa debarasa.

O apărut

Mihail Vakulovski, Biblidioteca (CDPL) 

Vasile Ernu, Intelighenția rusă azi (Cartier)

Matei Vişniec, Cabaretul cuvintelor (CR)

Mariana Codruţ, Areal (Paralela 45)

Kaos Moon, Scrisori către Rita (Tracus Arte)

Poveştile Duniazadei, ale sclavei sale Raşazada şi ale regelui Şahzaman (Tracus Arte)

Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Polirom)

Michel Pastoureau Negru (Cartier)

Vlad Moldovan, Dispars (CR)

Rita Chirian, „Asperger” (CR)

Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (CR)

Bogdan Hrib, Ultima fotografie (CR)

Ovia Herbert, "Demisolul (Ed. PIM) 

Corin Braga, Luiza Textoris (Polirom)

Autumn Hotel