Vieru D. Anca

Felii de lămâie

 

            Să mă așez un pic aici că am obosit de nu mai pot, sper că nu te deranjează, da' toate băncile sunt ocupate, nu știu de ce în parcul ăsta sunt atât de puține bănci la umbră, nu, am loc suficient, nu-i nevoie să te strângi așa, doar să-mi așez sacoșele, ca să nu le pun pe jos, e cam murdar, uită-te la mucurile astea de țigară, ce nesimțiți, nu puteau să le arunce la coș, Cuchi, nu te duce acolo, nu știi ce să mai faci în parcul ăsta, nu mai ai loc să plimbi un câine de atâția copii și măcar dac-ar fi bine-crescuți, dar nu, nu mai sunt ca pe vremea mea, îi răsfață prea mult părinții, Cuchi, vino aici am spus, nu știi ce poți să pățești, dar tu nu scoți niciun cuvânt, ești mută sau ce? Ai un bebe drăguț, e fetiță, mi-am dat seama după costumașul roz, da, spuneam că în zilele noastre copiii sunt atât de răsfățați și obraznici, uite, doar azi dimineață băiatul vecinilor de la parter i-a legat de coadă lui Cuchi niște felii de lămâie, nu mai poți să lași câinele singur nicio clipă, da' tu nu vorbești deloc, ești mută, aha, înțeleg, bine, ajunge să dai din cap, poate bebele tău n-o să fie la fel, acum s-au descoperit atâtea remedii, da' tot alea naturiste sunt mai bune, uite, eu săptămâna trecută… ce, pleci? a început bebele să plângă, înseamnă că el nu-i mut, bine, pa, ne mai vedem pe-aici că eu trec zilnic când mă întorc de la piață…

           

…uite că ne-am întâlnit din nou, ce bine de tine că doarme bebele, stai liniștită pe bancă și n-ai de ce să-ți faci griji, Cuchi, vino la mama, îmi place banca asta, e mereu liberă, mamele evită să se așeze că e prea aproape de chioșc și copiii vor mereu ceva de aici, e greu în ziua de azi, uită-te numai câte jucării și dulciuri de tot felul, lumea spune că e cumsecade vânzătoarea, n-aș zice, dar cică i-a spus unei doamne că înghețata e de anul trecut, era în termen și totuși i‑a zis, aiurea, cred c-a vrut să-și facă reclamă, acum toți au încredere oarbă în ea, și-ți spun eu că e ceva între ea și vânzătorul de vată de zahăr, ăla de vine în week-end, nu pricep ce-o vedea la ea, că arată ca un soldat, da' unora le place așa, apropo, tu ești măritată? Văd că verighetă n-ai, de ce ridici din umeri, da, așa e, unii bărbații sunt nemernici, nu toate au norocul pe care l-am avut eu cu Tase, Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost, adevărat că avea și el metehnele lui, îi cam plăcea să bea și atunci avea mână grea, dar eu mă învățasem, și pe urmă când se trezea era cel mai cumsecade om, da, sunt doișpe ani de când s‑a dus, nici nu-ți vine să crezi cum trece timpul, Cuchi, Cuchi, lasă cățelușa aia, uită-te tu un pic la sacoșele astea să mă duc după el, că acu' iese-n stradă…

 

            …ce aiureli poate să spună și vânzătoarea de la chioșc, auzi, că oamenii sunt de două feluri, cei care taie lămâia în felii și cei care-o storc și aruncă pe urmă coaja, ce prostie, păi normal că o tai felii subțiri, la prețurile de-acum nici nu poți altfel, și pe vremea lui Ceaușescu făceam la fel, fiindcă nu se găseau, dar aveam noroc că Tase era gestionar la Alimentara, altfel de unde lămâi, dar și-așa, cum să-ți bați joc și s-o storci, numai că tinerii din ziua de azi nu știu nimic, ei nu se gândesc la ziua de mâine, doar distracție și-atât, se bâțâie toată noaptea în cluburile alea, beau te miri ce și dup‑aia se miră că n‑au bani, păi eu cu Tase am pus deoparte bani frumoși, păcat că s-au dus pe apa sâmbetei cu inflația aia de după revoluție, dar tot am apucat să ne luăm un televizor color cu ce depusesem pentru mașină, Tase avea fler, i-a scos la timp de la CEC, alții au rămas cu buzele umflate, așa era atunci, așteptai câțiva ani la rând ca să-ți vină mașina, ce să înțeleagă ăștia de acum care-și schimbă mașinile ca pe cravate, da' tu cu ce te ocupi? Bine, acum stai cu copilul, dar ai și tu o meserie, ceva, sau stai acasă, nu înțeleg semnele tale, după haine nu pari una cu pretenții, acum fetele se îmbracă numai de la magazine de firmă, își dau tot salariul pe haine, eu n-am lucrat niciodată, am stat acasă cu Norel, câștiga Tase suficient, dar tu ești tânără, nu știi ce însemna pe vremuri să lucrezi la Alimentara, era mai tare ca un director de mall azi, era respectat și temut, iar Norel n-a avut niciodată probleme la școală, orice se putea rezolva cu un salam de Sibiu sau un kil de banane, dar după revoluție…

 

            …păi da, nu ne-am mai văzut de ceva timp, cu ploile astea n-am mai trecut prin parc, și pe urmă săptămâna trecută cu toate omizile alea, oribil, până și în blana lui Cuchi am găsit o omidă, bine c-au stropit ăștia, că nici nu mai puteai ieși pe stradă, dar nu știu cu ce-or fi dat, că lui Cuchi i-a apărut o eczemă, ce-a crescut bebele tău, nici nu-l mai recunosc, vino mai aproape să-ți zic ceva fără să ne-audă vânzătoarea, am auzit că e însărcinată, cică tatăl e vânzătorul de vată-de-zahăr, ți-am spus eu că e ceva între ei, dar ea cred că are aproape patruzeci de ani, ce i-o mai trebui copil, mai ales că acum poți să faci avort, nu mai e ca pe vremuri, când intrai la pușcărie dacă te prindea, nu te uita așa la mine, nu zic să facă avort, poate e credincioasă, dar cică vânzătorul de vată-de-zahăr e însurat, iar ea e nemăritată, ce-o să facă singură cu un copil și cu chioșcul ăsta, în fond treaba ei, ce-și face omul cu mâna lui, bine, nu zic de tine, că nici tu nu ești măritată, parc-așa ai zis…

 

            …credeam că azi nu te găsesc aici, c-am ajuns mai târziu, Cuchi a fost indispus, cred că nu i-a picat bine mâncarea, eu nu-i dau boabe de-astea la care fac ei atâta reclamă, mănâncă și el ce mănânc eu, dar ce cercei frumoși ai, azi te-ai aranjat, te întâlnești cu cineva, las' că-mi dau eu seama, foarte bine, ești fată tânără, ia te uită, trece nebuna, lumea îi spune Plânge-apa, ce te miri, așa-i zice lumea pe aici, nu se spală niciodată, o țin iarna la balamuc, îmi închipui că acolo o spală, altfel ar pleca toți nebunii, dar cum vine primăvara fuge de la ei și se aciuiește în parc, doarme pe unde apucă, anul trecut stătea la ăia cu caruselul, dar anul ăsta dacă s-au mutat în parcul celălalt o lasă vânzătoarea asta, are ea o magazie pe o alee mai încolo, doar nopțile sau când plouă, nebuna Plânge-apa, așa-i spune lumea, nu-i place deloc când plouă, se ascunde și plânge și spune întruna „două săptămâni, două săptămâni”, Cuchi, vino încoace, hai că-ți mai povestesc altă dată, iar a venit cățelușa aia, de ce-or scoate-o când e în călduri, bietul Cuchi, ce vină are el, doamnă, țineți-vă acasă cățelușa…

 

            …of, of, nu mai suport căldurile astea, peste două săptămâni plec să stau la Norel, și‑au făcut o casă pe lângă București, cât merg ei în Turcia stau eu să am grijă, nu poți să lași fără stăpân așa mândrețe de casă, cine știe ce se mai întâmplă, trăim vremuri grele, da' Norel e descurcăreț nevoie mare, seamănă cu Tase, ce mai, acum e patron, are firmă cu trei angajați, pe criza asta și tot îi merge bine, are două vânzătoare la magazin și un șofer care-i bun la toate, atunci după revoluție i-a dat Tase un spațiu la el la Alimentara și și-a deschis un butic, se ducea în Turcia și aducea blugi și tricouri și tot felul de mărfuri, pe urmă dacă i-a mers bine s-a extins și acum e patron în toată regula, bine, acum nu-i mai zice Alimentara, normal, acum e firmă și se cheamă Noreley, i-a plăcut neveste-si o carte, ea e cultă, are facultate, a făcut contabilitatea la particulară, ei! ia te uită la fetișcana aia cum fuge pe role, nici nu s-a uitat că era să dea peste Cuchi, stai că-ți arăt eu…

 

            …drăguțo, strânge-te un pic să încapă pachetul ăsta, am luat niște crăciți pentru noră-mea, că e ziua ei, eu din principiu nu-i duc chestii de îmbrăcat sau cosmetice, lasă să-și ia singură, nu vreau s-o răsfăț, oricum e o scorpie, și tocmai cu Norel, care-i pâinea lui Dumnezeu, asta e, nu toți au norocul lui Tase, dar tu ce mai faci, te-ai vopsit blondă, mda, parcă-ți stătea mai bine înainte, uite-o pe nebuna Plânge-apa, da, ai văzut bine, își verifică întruna telefonul mobil și o auzi cum boscorodește „două săptămâni, două săptămâni”, asta e din cauza băieților, ăla mare a plecat primul, cu puțin înainte de revoluție, de fapt cu două săptămâni, l-a apucat dorul de ducă și a vrut să treacă înot Dunărea la sârbi, păi pe vremea aia nu se pleca afară ca acum, era greu, dar îți dai seama ce prostie, sinucidere curată să faci asta în decembrie, pe frigul ăla, mă rog, cică se dăduse cu o cremă specială, ceva care încălzea corpul ca să nu simtă frigul, oricum a fost degeaba, l-au văzut grănicerii și au tras, ăia nu glumeau, l-au împușcat, îți dai seama, cu doar două săptămâni înainte de revoluție, dacă mai aștepta doar un pic, păi cum să nu înnebunească biata femeie când au sunat-o să-l ia acasă, era mort, ce groaznic, cum m-aș fi simțit eu dacă Norel, Doamne, nici nu pot să mă gândesc, doar că Norel a fost mereu băiat așezat, nu mi-a dat deloc bătăi de cap, ce te uiți așa la mine, ești galbenă ca o lămâie, și ce sunete ciudate scoți, nu te impresiona așa tare că rămâi fără lapte pentru bebe, stai, nu pleca…

 

            …mai am câteva zile și mă duc să stau la Norel, ei pleacă în fiecare an în Turcia la mare, hotel de cinci stele, măcar două săptămâni pe an să stea regește, all-inclusive, tot tacâmul, nu că aici n-ar duce-o bine, din contră, dar acolo n-au nicio grijă, dorm, mănâncă, iar dorm, iar mănâncă, mă rog, or mai face ei și altceva, deși nu se vede, ăsta e oful meu cel mare, că noră-mea n-a fost în stare să-i facă un copil lui Norel, altul în locul lui ar fi lăsat-o, da' el e băiat bun, au zis să înfieze unul, ce prostie, le-am spus să nu facă așa ceva, cine știe ce nimeresc, vreun copil de criminal care să le dea în cap când crește, nu știu ce-or fi hotărât, că noră-mea ține morțiș, au încercat și cu chestiile astea noi, înseminare artificială și mai știu eu ce, dar se pare că n-a mers, ce drăgălașă-i asta mică a ta, da' vezi că prea o ții mult în brațe, o să iasă o răsfățată fără pereche, ia vino mai aproape să-ți spun ceva, am auzit că vânzătoarea de la chioșc s-a certat cu vânzătorul de vată-de-zahăr, el i-a zis să facă avort și ea n-a vrut, se pare c-a aflat și nevasta lui și a venit la vânzătoare acasă, stă într-o garsonieră amărâtă undeva pe la etajul 9, i-a tras două perechi de palme și i-a zis să-i lase soțul în pace, îți vine să râzi, cică nevasta lui e o slăbătură, și uită-te numai la vânzătoarea asta, spune lumea că e de trei ori cât aia, dar n-a zis nici pâs, a încasat palmele alea fără să crâcnească, o fraieră, ce mai, o prostănacă, altfel nu rămânea cu ghereta asta-n parc, avea și ea ceva mai de doamne-ajută…

 

            …hai, Cuchi, stai cuminte, nu te mai agita atâta, iubitule, că dulăul ăla ordinar a plecat, o să fac o reclamație la primărie, sau văd eu unde, nu se poate să umbli cu asemenea dulău fără să-i pui botniță, era să mi-l sfâșie pe bietul Cuchi, of! ce tare m-am speriat, ce mai faci drăguțo, ce sandale frumoase ai, cum poți să ai grijă de copil pe tocurile astea, mă rog, văd că azi ești tare cochetă, ți-ai aranjat părul altfel, și ce ochelari de soare ai, nu-ți văd deloc fața, și noră-mea și-a luat niște ochelari de firmă, a dat o groază de bani pe ei, i-am zis lui Norel, dar el e fraier, unde te uiți? aa, trece nebuna parcului, Plânge-apa, lumea cam strâmbă din nas, vezi bine că nu s-a spălat de astă primăvară de când a fugit de la balamuc, ce te uiți așa uimită la mine, doar ți-am mai povestit despre ea, o auzi cum zice întruna „două săptămâni, două săptămâni”, dar să știi că n-a înnebunit atunci, după ce-a murit băiatul cel mare, mai avea unul mai mic, soț cred că n-avea, n-am auzit nimic de asta, era oricum o amărâtă, lucra pe undeva la o uzină care s-a închis după revoluție și băiatul cel mic a terminat o școală profesională, dar nu și-a găsit de lucru ceva stabil, doar la negru pe ici și colo, și prin '95 a fugit în Spania sau Portugalia, nici nu știu, dar și acolo trăgea mâța de coadă că era fără acte, lumea nu prea angaja de-ăștia și atunci a aflat el de un prieten care ajunsese în Canada și i-a venit ideea să plece acolo, stai Cuchi, lasă cățelușa, așa, băiat cuminte ce ești, deci unde ajunsesem? a, da, el și cu un prieten au găsit un tip care să-i ajute, n-aveau cum să plece legal că le trebuia viză, dar tipul ăsta mai ajutase și pe alții, contra cost, bineînțeles, o grămadă de bani, afla ce vapoare pleacă spre Canada și îi băga noaptea în niște containere care erau pe urmă suite pe vapor, îți dai seama ce nebunie, cum să stai atâtea zile într-un container, și-au luat apă și mâncare și o bormașină, au dat găuri pe unde să respire, dar numai gândește-te cum făceau cu nevoile, groaznic, Cuchi, doar ți-am zis să te potolești, of, iar au venit cu cățelușa asta-n călduri, stai un pic că mă întorc imediat…

 

            …da, zilele astea n-am mai trecut prin parc, am avut de rezolvat tot felul de chestii acum c-o să fiu plecată două săptămâni, ce tot încerci să-mi spui că nu înțeleg, aha, ai văzut-o pe Plânge-apa și vrei să‑ți zic ce-a mai fost cu ea, unde ajunsesem? păi era băiatul cel mic undeva în Spania sau Portugalia și tipul ăla i-a băgat în container pe el și pe prietenul lui, băiatul a sunat-o înainte pe maică-sa și i-a zis că are ceva treabă și n-o s-o caute două săptămâni, probabil atâta dura drumul, două săptămâni, dar s-a întâmplat ceva groaznic, tipul ăla era un escroc, iar containerele pentru Canada erau verificate de pasageri clandestini, așa că i‑a băgat într-un container care a fost suit pe un vapor de mergea undeva prin Africa, parcă așa, nici vorbă de Montreal, și peste câteva zile când băieții n‑au mai putut și-au început să bată cu pumnii în container, au venit marinarii și i‑au scos de acolo, dar ce să te înțelegi cu ei, ăia erau niște fiare, l-au aruncat pe băiatul nebunei în mare în mijlocul rechinilor, îți dai seama cum s-au repezit la el și l-au sfâșiat, apa era roșie și el țipa, țipa, s-a aflat de la băiatul celălalt, la început s‑au speriat și marinarii și l-au lăsat în pace, dar dup-aia ce s-or fi gândit, mai bine să-l arunce și pe el ca să nu rămână martori, dar a avut noroc și-a scăpat, nu ca băiatul nebunei din care n-a mai rămas nimic, hei! ce faci, unde pleci, ia te uită la fata asta cum vomită, dar proaste mai sunt fetele acum, iar o fi rămas însărcinată, hai, stai aici și liniștește-te, sigur nu ești? bine, dacă zici, dar ai grijă, că deja ai un copil fără tată, stai să-ți dau o feliuță de lămâie că mai taie greața, uite-acu' scot briceagul, oricum, Plânge-apa n-a aflat imediat, ea tot aștepta s-o sune băiatul, trecuseră două săptămâni și ea aștepta, apoi au trecut trei, patru și ea tot aștepta, cine s-o anunțe, băiatul ăla care scăpase era pe undeva prin Africa fără un sfanț, a trecut mai bine de-un an până s-a întors și i-a spus, dar ea n-a crezut, îți dai seama că nu exista nicio dovadă, nu l-a crezut, ba s-a înfuriat atât de tare că sărmanul abia a scăpat din mâinile ei, și oricum îi spusese o variantă mai puțin oribilă, cred că de-atunci i s-a dereglat ei o rotiță, a continuat să aștepte telefonul băiatului, așa că nu mai ieșea deloc din casă, îi aduceau vecinii câte ceva de pomană, da, și tot de atunci nu mai suporta apa, nu se mai spăla, în casa aia ajunsese o mizerie cumplită, nu plătea nici chiria și au încercat s-o evacueze, dar mult timp n‑au reușit, ea nu pleca fiindcă aștepta telefonul băiatului, au venit până la urmă de la balamuc și au luat-o, dar să nu crezi c-a fost ușor, se zbătea groaznic și doar cu o injecție au reușit, a făcut tărăboi și acolo până i-a venit ideea asta unui doctor tânăr, i-a dat un telefon mobil mai vechi și i-a zis că așa băiatul o poate suna oricând, de-atunci s-a liniștit, își verifică întruna telefonul să vadă dacă n-a sunat-o băiatul, ce te uiți așa, am înțeles că doctorul ăla tânăr îi cumpără mereu cartelă ca să fie încărcat, acum nu mai e așa tânăr, a ajuns șef de secție și are grijă de ea, altfel cum crezi c-ar putea să se întoarcă la balamuc când are chef, cam asta e treaba cu ea, de asta boscorodește întruna „două săptămâni, două săptămâni”, unii zic că-l plânge pe primul băiat, alții că-l așteaptă pe‑al doilea, au trecut cinșpe ani, dar pentru ea nu s‑au scurs încă cele două săptămâni, doar când vede apa devine neliniștită și plânge, plânge tare, aoleu, cred că trebuie să fugim, ia te uită ce nori, nici nu știu când s-au adunat, ce tunete, hai! fuga, Cuchi, repede, ne mai vedem peste două săptămâni, când se întoarce Norel din Turcia…

 

*          *

 

            Dragă, ce de schimbări în parcul ăsta, doar două săptămâni și nu mai recunosc nimic, au mutat chioșcul, l-a luat fata de la ziare, zici că vânzătoarea și-a găsit un bărbat, păi cine s‑o ia, și urâtă ca un soldat și borțoasă cu altul, aha, a găsit un văduv cu trei copii, mă rog, treaba ei, cum i-o fi norocul, cum adică a născut și copilul are un an, acum două săptămâni era în luna a șasea, ce-i prostia asta, și Plânge-apa a dispărut, cum așa? spui că-n ziua aia cu furtuna, când a plouat torențial, de atunci n-a mai văzut-o nimeni, de la ploaie i s-a tras, fiecare picătură a topit-o puțin până a dispărut de tot, alții zic că s-a ridicat ca un abur, ce aiureală, hai că mă crezi proastă, mai bine spune-mi unde-i fata aia mută care tot stătea pe banca asta, cum care? aia de stătea cu mine pe bancă în fiecare zi, cum adică stăteam mereu lângă altcineva, fugi de-aici că nu cred, Cuchi, hai să mergem, că domnișoara își bate joc de noi…

 

Bogoș Liliana

 

Amnezicul

 

Privea îngrozit în jurul său şi nu-şi dădea seama dacă este unul din visele idioate pe care le avea deseori sau era adevărat ceea ce vedea. Simţi cum fumul gros îi străpungea fără milă ochii săi bolnavi de cataractă şi-i închise instinctiv, cum făcea de cele mai multe ori atunci când îl usturau. Se frecă cu pumnii plini de noroi şi sânge pe la ochi şi simţi cum i se umezesc instantaneu şi câteva picături de lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obrazul brăzdat de cicatricile căpătate încă din copilărie.

Prin ceaţă, la stânga sa observă cadavrul mutilat al unui copil, la doi metri depărtare îi zărise şi mâna care-i lipsea; i se întorsese stomacul pe dos şi simţise că va vomita din secundă în secundă, însă, după zece secunde, în care auzise ticăitul tăcut al ceasului de mână, stomacul i se calmă, iar el şi-a putut continua “călătoria” cu ochii prin jurul său. Ştia ce va avea să mai vadă, ştia că trupul acelui copil era doar începutul unor imagini dezgustătoare, înfricoşătoare. Auzise un zgomot slab în depărtare şi-şi îndreptă privirea într-acolo fără să simtă nici cea mai mică urmă de frică, îi era tot una dacă moare sau trăieşte în acele momente; zărise un câine vagabond care trăgea de hainele unuia dintre persoanele moarte aşezate lângă un zid, probabil executat.

“Aşa voi ajunge şi eu, să mă mănânce animalele de viu”, gândi în timp ce-şi rotea privirea în jur şi vedea ici o mamă care-şi ţinea la piept copilul sugar, colo - un bătrân fără picioare, capul zdrobit al unei fetiţe care probabil odată era frumoasă, degetul mare al unei persoane lângă picioarele lui, sânge peste tot, zgomote înădușite de durere, strigăte de ajutor înfundate, răcnetul unui copilaş care şedea lângă cadavrul mamei.

“Oare de cât timp zac aici, fără să îmi vină cineva în ajutor?” îi trecuse prin minte, dar imediat îşi uită întrebarea, căci îşi aminti de ea, “Unde este ea? Dar care ea?”, se mai întrebă contrariat încă o dată, căci chiar îi era total necunoscută această ea, dar totuşi trebuia să o găsească, trebuia să o caute, să o vadă şi îşi va aminti. Privi în jur. Ştia că îi va vedea pe majoritatea morţi, ştia că nu va mai putea merge niciodată la o bere cu ei, că nu se vor mai putea lua la ceartă din cauza jocurilor de noroc, ştia că nu va mai avea de la cine primi o băutură atunci când nu va avea bani din cauza serviciului său prost plătit, ştia că acum este un nimeni fără niciun viitor - dar nu ştia cine este.

- Cine sunt? se întrebă cu voce tare imediat ce îşi dăduse seama că nu-şi aminteşte nimic despre viaţa lui de dinainte să se trezească în mijlocul unui final tragic al uneia din barierele revoluţiei.

Privi în continuare în jurul său şi simţi cum bătăile inimii sale bolnave se accelerează; zărise zeci de persoane moarte, unele peste altele, bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi, soldaţi şi civili. Ce fel de bătălie fusese aceasta în care fuseseră implicate atâtea persoane nevinovate?... desigur, un masacru. Vlad privea dezorientat la clădirile din jur, în speranţa de a recunoaşte pe vreo una, însă nimic nu îi era cunoscut, simţi că nu mai are putere şi vru să se lase în genunchi, însă realiză că deja era în acea poziţie; mai dezorientat ca înainte încercă să se ridice, dar nu putu, simţi o durere care-i fulgeră piciorul stâng, se uită nedumerit la el şi-şi văzu pantalonii rupţi şi plini de sânge, iar în jurul său era o imensă baltă de sânge închegat la care roiau muştele pentru a-şi depune ouăle. Se sperie şi mai tare la văzul acestora şi-şi rupse cu putere cracul pantalonului de stofă... privi, închise ochii şi clătină din cap în semn că are o fantezie prostească, apoi deschise iar ochii în speranţa să vadă ceva mai bun, însă aceeaşi imagine îşi făcu apariţia pe pupila sa: îşi văzuse piciorul rupt de la genunchi, era perforat total, însă se mai ţinea încă de restul corpului printr-o bucăţică mică de piele care se împotrivea cu dârjenie să părăsească locul în care era menit să stea pentru totdeauna la fel cum şi un sugar se împotriveşte când este luat de la sânul mamei. De această dată stomacul său interacţionă rapid şi vomă instantaneu, simţi cum tot corpul său se înfierbântă şi o transpiraţie rece îl cuprinde în braţe încătuşându-l egoistă; îşi duse mâna la frunte pentru a o încălzi, căci era rece ca gheaţa, dar fără niciun efect, căci mâna avea aceeaşi temperatură morbidă ca fruntea şi restul corpului. Văzu negru în faţa ochilor şi simţise că al său corp va ceda, se clătina ca un plop în mijlocul unei furtuni şi căzu inconştient în mijlocul străzii în care se afla, plină de muribunzi şi persoane mutilate de soldaţii care-şi făcuseră datoria în timpul acelei revoluţii.

 

Deschise ochii pe jumătate, genele i se lipiseră unele de altele şi-i era greu să facă un efort atât de mare încât să reuşească din prima. Simţi o durere cum pune stăpânire pe întreg capul şi se concentră să îi rămână mintea limpede, trebuia să o găsească, dar, totuşi, cine era ea? Pe cine era atât de nerăbdător să găsească, dar în acelaşi timp nici nu ştia cine anume?

Îşi aminti că rămăsese fără un picior şi acest lucru i-a cauzat o mare durere în piept, simţi cum toate coastele i se strâng şi-i apasă pe inima care se sufoca, parcă nici puls nu mai avea, şi nici respiraţia nu şi-o mai auzea; simţi o furnicătură în piept şi vru să o aline, dar când atinse cu mâna simţi că una din coaste nu era la locul ei, se sperie şi ritmul inimii se acceleră.

- Cât mai am de trăit? Voi muri - sunt convins, dar nu mai înainte de a o găsi! îşi spuse enervat că nu îşi amintea nimic. Cine dracu’ sunt? ţipă cât putu de tare şi simţi că se sufocă, o durere cumplită i se ivise în gâtul uscat, iar în piept simţi cum un pumn îi prinde inima şi o răsuceşte în toate părţile în speranţa de a o desprinde de la locul ei. O tuse înădușitoare îl cuprinse şi sângele îi ieșea prin gură - nu se mai sperie, ci doar spuse foarte liniştit:

- Normal! aşa începe orice sfârşit.

Se târî cu coatele să ajungă undeva unde era mai puţin fum, căci simţea că se sufocă; simţea duritatea pietrelor de pe drum cum pătrundeau prin piele şi o perforau, lăsând loc sângelui să ţâşnească în voie din interior, iar Vlad gândea amuzat: “Al dracului de mult sânge mai am”. Îşi făcea loc cu mâinile printre cadavrele ce-i ieşeau în cale, simţind cum îl părăsesc puterile. Rupse rochia unei femei şi îşi învălui coatele pentru a ameliora durerea şi să oprească sângerarea, iar în tot acest timp nu avea decât un singur gând: “Cine sunt eu?”. Continuându-și drumul spre zidul odată alb al unei clădiri mari cu o placardă deasupra căreia scria “La Cârciuma lu’ Vasile”, dădu peste o bucată de pâine neagră, plină de mizerie şi uscată pe care o luă în mână. “Parcă îmi este foame”, se gândi şi o privi lung, vrând să o bage în gură, dar se opri şi rupând o bucată dintr-o altă haină a celui mai apropiat leş, şterse rămăşiţa de pâine, dar se amuză de stupizenia gestului de a şterge o bucată de pâine plină de noroi şi sânge urcat cu o cârpă mai murdară.” “Şi aşa voi muri”, se gândi şi înfulecă pe nerăsuflate bucata de pâine tare.

Ajuns la zidul mare, privi în urmă şi văzu că în urma sa lăsase o dâră de sânge, îşi inspectă piciorul şi observase că se înnegrise, “Cât Dumnezeule am stat leşinat de a început să se facă aşa urât piciorul?”, se gândi cu inima bătându-i ca un purice. Respiraţia i se acceleră şi începuse să respire cu un zgomot îngrozitor de care s-ar speria orice doctor. Sângele îi năvăli pe nas ca şi cum nu ar mai fi încăput în interiorul său.

- Nu tocmai acum, trebuie mai întâi să o găsesc, se plângea morţii. Dar, cine dracu e ea?... Cine sunt eu? gândea cu voce tare nefericitul Vlad.

Îşi lăsă mâna în jos şi dădu peste un obiect fin, dar plin de praf şi bucăţi căzute din zid; era un ciob de oglindă, o ridică de jos şi o privi... văzu un om desfigurat, un om plin de răni şi de sânge amestecat cu noroi, astfel încât nici nu i se mai deosebea adevărata culoare a feţei trase, ce lăsa maxilarul să se vadă. Ochii căprui abia erau deschişi din cauza fumului insuportabil ce-i înroşise şi-i umflase. Nasul era vânăt şi umflat, iar buzele crăpate de la vântul ce bătea cu repeziciune fără să-i fie milă de persoanele neajutorate ce-i stau în cale. I se părea cunoscută acea faţă care odată părea să fi fost frumoasă, i se părea că o ştie de o viaţă, dar nu îşi putea aminti.

- De unde te ştiu, băiete? spuse zeflemitor Vlad. Parcă te-aş cunoaşte de o viaţă şi parcă în acelaşi timp nu te ştiu deloc, ciudat lucru. Sunt pe cale să mor şi nu-mi amintesc nici măcar cine sunt, cum mă numesc şi cum mama dracului am ajuns în locul acesta ciuruit de gloanţe, obuze şi tunuri. Sunt plin de vânătăi şi îmi lipseşte un picior, am ochii umflaţi de la fumul ăsta insuportabil ce nu-mi lasă posibilitatea să văd nimic în depărtare, cred că am participat la vreo luptă sau oare sunt eu comandantul?

La ultima sa întrebare deja se imagina un mare comandant, care nu făcea decât să dea ordine şi să tune şi fulgere când ordinile sale nu erau executate la timp, clătină iar din cap să alunge fantezia şi se enervă pe el însuşi că tocmai în acele momente critice avea fantezii despre o posibilă viaţă în loc să îşi amintească cine era. Mai privi o dată chipul din oglindă şi rămase pe gânduri câteva minute, apoi chipul i se lumina şi strigă ca înnebunit:

- Eu sunt! Eu sunt cel din oglindă! Eu sunt! exclamă într-un zâmbet şi bucuros că se descoperise pe sine. Eu sunt! strigă scos din minţi, dar dintr-o dată se oprise şi înlemni, groaza morţii îl cuprinse, ştia că va muri, nu va mai avea mult, părea nebun.

Se prinse de par şi i se păru tare năclăios, îşi trecuse o dată mâna prin el şi i se făcuse scârbă, îşi retrase mâinile repede ca să nu mai aibă altă fantezie despre moarte şi durere. Deja începuse să-l doară piciorul sau ce a mai rămas din el, simţea furnicături care se urcau treptat până la baza piciorului... acum simţea nişte înţepături de ace ascuţite... îl tortura cineva invizibil fără milă, îl supunea unor dureri îngrozitoare pe care va fi silit să le ducă până la sfârşit, până va muri, pentru că nu era nimeni care să-l ajute. Sau măcar să-l omoare să-i aline durerea.... dar ea? Va îngădui să moară fără să o vadă pe ea?

- Cine e ea??? strigă înnebunit de durere sufletească, dar şi fizică şi simţi cum durerea din piept se înteţeşte.

Sângele îi năvălise iar prin nas şi îi umpluse buzele cu gustul lui dulce-acrişor; era cald, ceea ce-i făcea bine buzelor crăpate şi vinete. Se gândi că ar fi bine să mănânce sângele pentru a-i intra iar în organism, să mai aibă putere, dar imediat îşi dăduse seama de nechibzuinţa sa şi râse în scârbă. Se privi în oglindă şi se sperie de râset, de înfăţişare, de tot ce vedea... se sperie şi de faptul că odată i se păruse necunoscut chipul, că nu se recunoscuse din prima şi aruncă cu putere oglinda care se sparse în zeci de cioburi de diferite mărimi cu un sunet asurzitor care făcuse ecou în liniştea ce era împrejurul lui.

- Şttt... Nu mai faceţi gălăgie, nerozilor! ţipă nervos auzind zgomotul provocat de oglinda spartă, crezând că mai sunt persoane în jurul său. Mai bine a-ţi veni să mă ajutaţi, căci sunt pe moarte şi trebuie să o găsesc. Fir’ar al dracului să fie că tot o pomenesc şi nu ştiu despre cine este vorba. N-auzi, mă? se răsti scos din minţi pentru că nu vedea pe nimeni care să-şi facă apariţia şi să-l salveze din coşmarul în care trăia. Fir’ar să fii tu de jupuit, ţi-am vrut binele, dar vei vedea că te va mânca câinele dacă nu stai prin apropierea mea, căci eu put, mă, eu put, n-auzi, şi nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de mine.

Simțea cum întreg capul urma să-i explodeze de la vâjâitul ce-l domina fără niciun resentiment. Totul se învârtea în jurul său... simţea cum îi chiorăie maţele de la foame... simţea cum inima bătea neregulat, când mai repede, când mai început, simţea că se sufocă, dar nu-l mai interesa... închise ochii şi totul dispăru din jurul său, era doar negru, fără pic de culoare, fără pată de lumină, fără sânge şi mutilaţi, fără morţi şi dezmembraţi.

- Dar totuşi: ce caut eu aici? era pentru prima dată când se gândise la asta. Adevărat - era prima dată când se gândea la o întrebare care trebuia să şi-o fi pus prima dată. Ce căuta el acolo - în mijlocul unui câmp de bătălie în care toţi zăceau morţi. Pierduseră bătălia şi el era singurul supravieţuitor, dar în curând le va urma calea prietenilor săi.

Tresări când auzi focul unei arme, inima o luă la goană gata-gata să fugă speriată şi să nu se mai întoarcă, dar creierul a oprit-o şi i-a poruncit să se ascundă. Deschizând ochii, Vlad a văzut multe lumini apropiindu-se prin bezna de afară, încercă să se târască iar în coate, dar nu mai avea putere, deja îl părăsise. Se deplasă câţiva paşi, apoi se prăbuşi ca mort lângă zidul unde se postase, fără vlagă. Auzea ca prin vis zgomote apropiindu-se tot mai mult de el, strigăte disperate, lătrat de câini, împuşcături... apoi simţi greutatea imensă a unui câine care-şi puse labele peste el, apoi piciorul unui bărbat care-l lovise cu putere, dar el nu mai putea scoate niciun cuvânt, era tăcut cum doar morţii mai pot fi, apoi îşi pierdu conştiinţa.

 

Când se trezi, privi uimit în jurul său şi nu recunoscu încăperea în care se afla. De fapt, nu era o încăpere, era o cuşcă îngrădită doar de nişte pari groşi înfipţi în pământ, iar drept poartă erau trei lemne bătute în cuie pe orizontală. Acoperiş nu exista, ceea ce permitea ploii abundente să curgă direct pe cei patru prizonieri, toţi erau bărbaţi şi toţi arătau atât de rău încât credeai că îşi vor da duhul în următoarele momente. Vlad simţi cum frigul îi intra în oase şi se încleştează cu putere de ele, fără să le mai dea drumul, îşi simţea hainele ude cum se lipeau de pielea fierbinte de la temperatura cauzată de rana de la picior. Vru să îşi mai privească o dată piciorul, dar nu putu distinge nimic din cauza şiroaielor de apă ce se scurgeau pe faţă şi-i intrau în ochi. “Sunt curat acum datorită ploii”, se gândea vesel Vlad, dar se indignă în următorul moment, când îşi aminti în ce circumstanţe se bucura că nu mai este plin de sânge şi noroi şi dădu cu pumnul în parul din spatele lui ce ţinea loc de perete cuştii.

Privi mai atent în jur şi alături de cuşca în care se afla el şi celelalte trei persoane necunoscute lui, mai observă încă o alta la fel ca a sa, doar că în ea se aflau mai multe femei de vârste diferite, de la copile inocente la bătrâne trecute prin viaţă. Nu-l mai interesa nici de femei, nici de bărbaţii din cuşca sa, nu mai avea putere nici să întoarcă capul să mai privească încă o dată chipurile tuturor persoanelor prizoniere. Ploaia se înteţea din ce în ce şi nu dădea niciun semn că avea să se oprească prea curând. Întinse o mână printre stâlpii de lemn şi fu nevoit să şi-o tragă înapoi cu o repeziciune de care nu se crezuse în stare cu o secundă mai înainte, când un câine sări la el cu dinţii scoşi şi mârâind de parcă i-ar fi furat osul din faţă.

I se făcuse sete, privi în jur în speranţa de a găsi o cană sau un pahar, dar în zadar; deschise gura şi aşteptă ca ploaia să i-o umple cu apă, înghiţi o dată şi încă o dată, dar simţi că se îneacă şi încetă; simţi cum tot sângele îi năvăleşte în cap şi iar dădea afară, faţa i se înroşise de la sângele ce-i curgea prin nas, însă ploaia îi curăţă faţa imediat.

Se lumina tot mai mult şi ploaia începuse să încetinească, îşi făcură apariţia şi câteva santinele cu puştile lor mari pe care le purtau în spate ca pe nişte trofee. Ceilalţi prizonieri primiră câte o lovitură cu patul puştii în spate pentru amuzamentul santinelelor, iar unele femei mai tinere au fost luate câte una de soldaţi şi duse într-o colibă unde-şi făceau de cap cu ele. Când se întorceau săracele femei erau umflate de plâns şi de la bătăi, iar hainele le erau pur şi simplu sfâşiate. Îşi imagina ce le putea face şi i se făcuse rău, stomacul i se întoarse pe dos şi vomă iar sânge. “Nu mai am mult de trăit, se bucura el, iar ăştia nu vor apuca să mă tortureze”, îşi zicea cu satisfacţie. Însă tot nu-şi amintise cine era şi ce implicaţie avea în revoltă sau război, nu ştia nici asta, putea să nu fie niciuna, pentru el era tot una, vroia doar să ştie cine este. Îşi aminti că nu se recunoscuse în oglindă şi începuse să râdă, dar fu întrerupt de un acces de tuse insuportabilă.

 

Nu mai ploua de vreo două ore, iar soarele şi-a făcut apariţia pe cerul acum senin, mângâind cu drag pământul. Soldaţii mișunau în jurul ostaticilor ca albinele şi niciunul nu se îndurase să le dea ceva de mâncare şi nici măcar o gură de apă, deşi se vedea pe faţa lor cât erau de sleiţi de puteri. La cererea disperată a unuia dintre bărbaţii din cuşcă cu Vlad să-i ofere o cană cu apă, unul din soldaţi i-a spus râzând batjocoritor:

- Moşulică, peste o oră nu vei mai avea ce face nici cu apa, nici cu mâncarea. Ar fi păcat să irosim aşa proviziile noastre, dându-vi-le vouă, nişte amărâţi. Vezi-ţi de treaba ta şi nu mai cere ceea ce nu-ţi este permis, şi-l lovi cu putere cu puşca peste spate.

După o oră îşi făcu apariţia o jumătate de duzină de soldaţi la poarta cuştii, scoaseră cuiele şi intrară înăuntru pentru a-i lua pe sus pe ostatecii răniţi, niciunul nu se împotrivi. Când ajunse la Vlad, soldatul care trebuia să-l ia îl privi cu scârba, îl măsură din cap până în picioare, apoi apucă în grabă de piciorul care încă se mai ţinea în bucata de piele înnegrită şi trase cu putere:

- De asta nu vei mai avea nevoie oricum, spuse soldatul scârbit că îşi pătase uniforma nouă de sângele deţinutului.

În momentul când se desprinse pielea, Vlad simţi că i se taie încă o dată piciorul, simţi o înţepătură puternică ce nu-i dădea drumul, o fierbinţeală urcând şi coborând prin tot corpul şi o durere ce nu poate fi exprimată nici măcar în cuvinte; ţipă ca nebunul din cauza durerii, iar lacrimile îi năpădiseră ochii instantaneu, fără să-şi dea seama, vroia să se zvârcolească, dar nu avea puterea necesară, vroia să o ia la sănătoasa, dar nu mai avea cu ce alerga, vroia să sugrume, să omoare, să jumulească, dar nu avea cu ce.

După câteva minute, toţi cei patru bărbaţi se aflau cu spatele la un zid alb pe care se vedeau urme de sânge împrăştiat.

“Voi fi executat, ce bine!”, se gândi Vlad, sperând că va scăpa de durerea ce încă îi domina corpul slăbit. Trebuia să spea în picioare şi să-şi privească călăul în faţă, iar el se sprijinea de perete pentru a putea sta în picioare. Era cu capul în jos şi auzi un prim glonţ pornind de pe ţeava pistolului. “Unul s-a dus, mai sunt trei”, medita în tăcere. “Mai sunt trei şi eu nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce am fost înainte, am fost o persoană bună sau am fost un criminal ca şi cel care mă va omorî din minut în minut?”.

Un al doilea glonţ şi-a făcut cunoscută apariţia când s-a auzit un zgomot asurzitor.

“S-au dus doi şi am mai rămas doi. Doi e număr cu soţ, doar la morţi se mai aude de numărul ăsta - dar deja sunt mort - ce mai contează un minut sau două? Nici măcar nu ştiu ce căutam în strada aceea, nu ştiu ce caut aici. Care este vina mea? Poate mă aflam în locul nepotrivit la momentul nepotrivit...”

O a treia bubuitură i-a dat de ştire că e rândul său. Avea ochii în pământ. “S-a sfârşit, atât mi-a fost”. Ridică privirea pentru a-şi înfrunta călăul... zări doi ochi plini de lacrimi... ochi atât de cunoscuţi... “Vă ştiu”, le zise telepatic Vlad ochilor înlăcrimaţi. Mai privi o dată... doi ochi de copil... “De unde vă ştiu?”, închise ochii şi-i deschise imediat dându-şi seama că face o prostie, mai are puţin timp în care are şansa să-i privească şi nu îşi permitea să țină ochii închişi.

Îşi amintise prima zi de şcoală a sa, ultima zi de facultate, prima căsătorie, apoi divorţul mult prea rapid, a doua căsătorie, copilul... atunci totul îi era clar: o văzu născându-se, o văzuse crescând, plângând, zâmbind, alergând... o văzuse dansând la o serbare la şcoală, o văzuse plângând la capul mamei sale când murise, îi cunoştea ochii ca în palmă, căci îi sărutase de mii de ori, de zeci de mii de ori... văzuse când o căuta înnebunit pe strada plină de oameni cu puştile în mână, o zărise pentru un moment, apoi o pierduse... îi privi ochii, erau ochii ei.... ea era... inima îi pompa cu mare viteză, aerul îi intra în plămâni fără greutate acum... şi ştia că o găsise... era fetiţa lui pe care jurase că o va proteja în schimbul vieţii lui... era copilaşul său... era ea... dar bucuria se risipi când văzuse pistolul mult prea mare în mâinile frumoasei sale copile, iar acel pistol era îndreptat chiar spre el, acel pistol omorâse trei oameni înainte, iar acu el urma... o regăsise, dar o şi pierduse în acelaşi timp... Era ea: copila sa. Era ea: un criminal, o ura pentru că fusese în stare să-i omoare pe ceilalţi ostateci. De ce ezita acum? De ce nu-l împuşca şi pe el? Trebuia să împartă aceeaşi soartă ca şi ei, doar au fost colegi de carceră... au stat cu toţii în acea cuşcă şi au suferit de frig, de sete şi foame, trebuia să-i urmeze... nu-l mai interesa că jurase să o protejeze orice ar fi pe ea, acum ieşea omenia din el - vroia să moară pentru ca să se alăture suferinţei.

Mâinile fetiţei tremurau pe trăgaciul dornic să se mişte un pic pentru a provoca explozia mult dorită, însă nu se îndură să apese... ştia că e tatăl ei, îl cunoştea, îl cunoscuse de la început şi ştia ca nu va fi în stare. Simțea cum lacrimile sărate îi acoperise toată faţă şi-i intraseră şi în gură, iar frigurile ce o cuprinseseră o făceau să se cutremure din toate încheieturile.

“Mai bine murim amândoi acum, dar nu-mi voi omorî tatăl”, gândea copila în moment ce lăsase pistolul jos.

În acea clipă se auzi o detunătură din spate, iar copila căzu ca secerată cu un glonte în cap pe pământul umed de după ploaie.

“Aşa îţi trebuie!”, gândi satisfăcut Vlad că cineva, din umbră, omorâse criminalul, apoi, după sunetul mult aşteptat şi cunoscut căzu cu zâmbetul pe buze, încă rezemat de zid, atingând cu mâna cadavrul unuia dintre bărbaţii care au fost cu el în cuşca în care au stat prizonieri câteva zile.

Cristian Tuzlaru

 

Poveste de pe bancheta din spate

 

 

Până la urmă dacă toate astea nu l-ar fi obosit atât de mult, cu siguranţă că ar fi putut să se deschidă şi să reuşească tot ceea ce îşi programase iniţial. Îl oboseau la culme desele şi gravele ruperi de ritm ce îi pricinuiau bătăi de cap interminabile. Mai era şi Matilde care nu îl lăsa să se odihnească. Nu putea să înţeleagă că o femeie e acolo, aşa un fel de umplutură care vine la braţul omului doar ca să împlinească acte simple, precum o plimbare între casă şi bar, meniul zilnic şi chiar dese reprize scurte, dar intense de iubire nebună.

În alunecarea ei caldă, vremea trecea pe lângă el fără să îi pese. Zilele miroseau a bere, iar nopţile a nimic. Uneori, prea rar, a femeie. El mirosea întotdeauna a Matilde, dar gândul ce prilejuia aceasta faptă era unul secret, cu un înţeles aproape magic de ilegalitate şi crimă. Matilde nu se simţea înşelată, nici nu avea cum să îşi dea seama de acest fapt dureros, dar atât de duios şi intim pentru Flo.

În mod ciudat, astăzi, câmpul lui vizual este limitat între un pahar de bere şi unul de suc. Paharul de bere e de-abia cât un ţap, dar cineva îi spusese că esenţele tari se păstrează în recipiente mici şi asta îl mulţumea pe deplin.

Inconştient întindea mai des mâna către paharul de suc, decât către ţapul de bere. Un radio dogit răsuna neclar o melodie la modă (pentru moment abonatul nu poate fi contactat), în timp ce cafeaua face spume fierbând încet un zaţ deja obişnuit cu atmosfera, păstrând doar puţine nuanţe de cofeină şi culoare). În faţa blocului steagul ţării flutura măreţ adunând protector pale de vânt ce sperie vrăbiile puse pe ceartă la aceasta oră matinală. Gâlceava lor[1] zilnică contrasta cu desele momente de linişte cu Matilde, pe care reuşeau să le împartă egal în singurătatea oferită de propriile persoane. În doi orice lucru pare frumos, şi ei erau în stare să jure că nu îi deranja nici singurătatea, atât timp cât se suportau unul pe celălalt.

În acest moment greu, un pui de ţigan se opri în faţa blocului. Îşi parcă tacticos mașina lângă robinet şi începu să o spele (locatarii au instalat lângă scara C un robinet pentru spălat covoare înainte de Paşti). Apoi cu apa şiroind pe parbriz viră la dreapta către o destinaţie incertă. Maşina cu o singură roată acţionată de o sârmă pare să poarte puradelul către un vis în care ar fi pus pe altcineva să îi spele mașina cea adevărată, la aceeaşi oră a zilei, dar în alt segment de timp, situat undeva înspre viitor.

Robinetul continua să curgă, ţigănuşul fiind prins de propria proiecţie automobilistică, în timp ce Matilde râde sănătos pe seama acestor ultime evenimente, presupunând că lăsase intenţionat robinetul să curgă «dintr-o pornire genetică de a nesocoti limitele» sau  « închiderea robinetului ar fi însemnat asumarea unei convenţii care i-ar fi ştirbit necondiţionat recunoscuta independenţă etnică». Bla-bla-bla, Matilde se ţinea numai de astfel de chestii, uneori  le şi gândea, încercând să îmbrace orice act simplu într-o haină scumpă scoasă parca forţat din pagina de cultură a unui jurnal central de tiraj mediu. Flo aproape că nu o auzea, meditând cu privirea pierdută între ţapul de bere şi paharul de suc.

Afară e soare, un fel de primăvară proaspătă care anunţă un an agricol excelent pentru majoritatea comercianţilor ilegali de cereale. Pe balcon, Matilde încerca cu greu sa îşi « asume[2] » primele raze de soare, astfel încât cu ochelarii care fuseseră la modă vara trecută şi cu o carte în mâna se expunea locatarilor din blocul vecin, în toată splendoarea ei. O prinde bine costumul de baie, deux-pieces, de nuanţă verde-albăstruie. Flo se gândeşte că seamănă cu o algă uriaşă pregatită oricând să se alipească unui corp străin (în plus, dacă Marele zid chinezesc are verzeala zidurilor, cuantificată în tone, cam ce cantitate ar putea fi văzută din cosmos).

Relaxat, Flo închise radioul. Ilie Dobre confundase pentru a nu ştiu câta oară, un şut nereuşit cu un gol de tip sud-american. Divizia A e pe o pantă descendentă de ani de zile. Ofiţerii acoperiţi pot induce în eroare prin mită. Până la urmă şi la urmă, noaptea trecută nu a fost una reuşită şi nici măcar nu a putut să se îmbete. Pentru a nu se mai certa cu Matilde se hotărâse să meargă la lecţiile de salsa. Matilde mergea de câteva luni, şi îl ameninţa că o să îl însele cu instructorul, un tip culturist, posesor de coada flamenco şi IMS aparent tunat. Desigur, un snob pentru că îşi vopsise imeseu' în nuanţe de floarea soarelui, deşi nu se ştia sigur dacă reuşise să îl înmatriculeze cu asemenea nuanţe. Oricum, din răutate, Flo presupunea că instructorul nu ştia nici măcar întoarcerea din trei mişcări, dar se decise să îl tolereze măcar timp de câteva ședințe de salsa. Să îi arate Matildei că îi pasă. De ea şi de muzica latino-americană.

Se întâmplase invers, era de fapt un concert folk cu tineri cantautori, cursul fiind desigur amânat pentru o dată incertă. Poate că instructorul fugise în lume sau măcar la munte, cu vreo elevă, alta decât Matilde. De supărare, se ameţiseră – Flo nesuportând folkul, iar Matilde absenţa virilă a instructorului.

            Ce poţi să faci aşa e viaţa, Flo era bucuros că nu ieşise cu mașina în oraş, mai ales că văzuse o Dacie plină de rockeri care încercaseră să dărâme un stâlp. Se simţea destul de ameţit, nici nu putea să sune salvarea sau poliţia să vină să vadă ce au ăia. Sau să le ia măcar alcoolemia. Oricum, Matilde adormise pe umărul lui în taxi, prilejuindu-i lui Flo să constate că hainele ei încă mai miroseau a balsam de rufe. Era ciudată fata asta, pentru că nu folosea nici un parfum, dar din mirosul ei şi cel al balsamului de rufe rezulta un soi de mireasmă pur afrodiziacă. Multă vreme Flo urmărise Discovery channel pentru a afla dacă nu cumva exista indivizi cu anumite deficienţe ale glandelor sudoripare. Nu ştia nimic, nu reuşise să afle, dar încă era convins că mirosul Matildei nu putea fi decât unic şi inexplicabil ca substanţă. Despărţiţi uneori multă vreme, îi persista în nări mirosul Matildei, aşa cum nu reuşea să spele, nici după zeci de duşuri mirosul obişnuit al ei. Fapt dificil pentru evoluţia lui ca bărbat, pentru că aventurile erau aproape excluse. Când se întâmplau şi acestea, rămânea cu un gust amar. Probabil că femeile comunică între ele prin intermediul bărbaților, aşa că mirosul Matildei devenea insuportabil pentru o persoană de gen feminin. Oricum, Matilde era destul de dezinteresată în a afla dacă a fost înşelată. Avea uneori îndoieli, Flo nu mai avea aceeaşi marcă olfactivă, dar gândul acesta dispărea rapid cu viteza unui serviciu de tenis de câmp.

Altfel, Matilde nu avea nimic împotrivă, atât timp cât el nu întârzia prea mult. Erau anumite lucruri care deveniseră anoste. De fapt, nu erau plictisitoare, ci intraseră atât de mult în cotidian încât îşi pierduseră valoarea iniţială. Educaţia lui, cei 7 ani de acasă îl determinau să aibă remuşcări de fiecare dată când greşea şi astfel să nege animalul din el. Instinctul se temperează prin educaţie, astfel încât Flo reuşea să împlinească anumite acte pur instinctuale omiţând involuntar tot ceea ce fusese învăţat, pentru a se putea simţi împlinit.

Văzuse la teve un tip care colecţiona nisip ars de fulgere, aparent un soi de sticlă spontană ca formă, pe care apoi îl cizela, şi astfel începuse să îşi dorească să creeze ideea de a face ceva. A început totul prin a medita îndelung ce ar fi bine să facă, cum să se orienteze. Încă nu o ştia pe Matilde, având impresia vagă că are timp numai pentru el. Își lua săptămânal o revista şi căuta acolo de lucru, imaginându-se la patru ace în faţa nu știu cărui manager de firmă. Se recomanda om bun la toate, doar că nu reuşise niciodată să ajungă la vreun interviu real. Era încântat şi se transpunea în situaţia de fi evaluat, pentru ca apoi, înaintea oricărei experienţe de acest gen, să se declare mulţumit şi să refuze politicos orice invitație. Scuze avea destule, dar nu reuşea să facă ceva cu adevărat. Nu îi ieşea din cap, tipul din film care provoca descărcări electrice instalând nişte fiare cu rol de paratrăsnet pe o plajă. Nisipul topit de fulger lua apoi forme ciudate pe care el doar le atenua. În plan ideal, Flo înţelegea că poţi lua lucrurile aşa cum sunt şi nici nu trebuie să te chinui prea mult să le schimbi.

            Până la urmă se mulţumi cu puţin. Ca de obicei. Îşi dorea să cunoască lumea, diferită de cea de la teve, sau cea pe care o studia de la balcon, privind pierdut spre un orizont neclar, atât de indiferent şi lipsit de curiozităţi. Desigur, soluţia i-a fost oferită de cineva de pe la club, şi astfel Flo deveni unul dintre cei mai tineri şoferi de taxi din oraş. Desigur, nu avea parte de insomniile lui Bobby de Niro, în schimb făcea eforturi în a descoperi oraşul noaptea. Setea lui de cunoaștere devenea din ce în ce mai insaţiabila, avea o pofta nebună în a conduce fără grabă şi a desluşi în linişte câte o poveste. Povestea de pe bancheta din spate. Deloc neglijabile cantitativ, poveştile de pe bancheta din spate tocmai îşi atinseseră apogeul când Flo a cunoscut-o pe Matilde. Treptat, Matilde devenise clientul preferat, mai bine spus el era şoferul preferat, deşi se vedeau doar dimineaţa când se termina tura pentru Flo. În cele din urma, Flo luă o hotărâre grea pentru el şi încercă să lucreze şi ziua pentru a preveni orice absenţă nemotivată a Matildei din taxiul său. Ca orice femeie tânără şi practică, Matilde făcu primul pas şi astfel se întâmplă scena mutării împreună, cu taxi cu tot, însa fără visul lui Flo de a face ceva serios cu viaţa lui, în genul filmului în care un tip provoacă fulgere pentru a-şi demonstra că are un scop în viaţă prin prelucrarea sticlei semi-naturale.

Un timp totul a fost bine, cu unele tente de ok. Ok, pentru că în timpul liber savurau siropuri americane, filme cu tineri care se iubesc, dar numai undeva spre finalul filmului, the end, realizează acest sentiment. Mai adaugi şi câteva cântece celebre, desigur în varianta cover şi siropul e gata. Matilde şi Flo erau în stare sa savureze 3-4 astfel de filme pe zi.

În cele din urmă, Flo începu să se plictisească. Îşi relua turele de noapte, dar nimic nu mai era ca înainte, nici măcar povestea de pe bancheta din spate. Nici măcar un banc reuşit nu mai putea să afle noaptea. Clienţi puţini, el mecanic prost şi tocmai devenise celebru episodul teribil în care nişte tembeli sechestrează un șofer şi apoi îl duc pe un câmp unde îl strâng de gât şi îl îngroapă. Desigur, analizând pertinent cazul, Matilde constată că toată povestea aceasta cu aer destul de verosimil, seamănă izbitor cu asasinatul lui Iorga, cu autori probabil legionari sau nu ştiu ce fel de agenţi dubli. Resemnat, Flo nu înţelegea cum o facultate te face atât de înţelept. El simţea pur şi simplu lipsa poveştii spusă în spatele lui, de o voce total necunoscută pe care apoi o uita. Avea o imaginaţie deosebită, reuşea să sistematizeze poveştile de o noapte şi apoi să o reţină pe cea mai interesantă. Dacă nu exista una, inventa, crea din celelalte o altă poveste captivantă doar pentru Matilde. Uneori, o durea spatele, iar Flo o frecţiona cu cine ştie ce unguente pe bază de camfor şi mentol, însă după ce se termina povestea, masajul începea să capete tente erotice, aparent inutile deoarece Matilde adormea cu mult înainte de a se termina povestea.

Oficial plictisit, Flo începu să se regăsească. Încetul cu încetul, îşi formă un alt cerc de clienţi, pentru ca apoi să o înşele pe Matilde fără să îşi dea seama. Fără a furniza prea multe detalii, Flo se declară pur şi simplu dezamăgit de fapta sa şi nu mai dădu pe acasă vreo 3 zile. Dormi în maşină, dispăru cu totul, timp în care Matilde atinse un soi de extaz isteric, presupunând că Flo a împărtăşit acelaşi final ca Iorga în perioada interbelică. Până la urmă apăru la ușa smerit şi aproape pocăit, însă fără flori (deşi se gândise intens la nişte frezii) sau ciocolată. Inspiraţia de moment îl împinse să amâne puţin întoarcerea acasă, astfel încât observase într-o vitrină ceva mult mai deosebit şi practic decât frezii portocalii sau amandine. Astfel că întoarcerea din pădurea unde ar fi putut să împărtăşească aceeaşi soartă cu Iorga fu înlocuită cu introducerea în mediul său intim a unui ursuleţ pe model american – teddybear loves you, scria pe eticheta - diferit total de Moş-Martinul de cauciuc pe care îl aveau când erau mici, produs la Arădeanca. Derutată de acest destin crud, Matilde se consolă rapid cu ajutorul ursuleţului care primi automat identitatea de Puiu. Puiu deveni oficial amantul platonic al Matildei şi confidentul ei special. În plus, îndeplinea discret funcţia de pernă, mai ales în excursii când Flo se îmbăta şi aduna sub el toate pernele. La un moment dat, dupa o partidă uluitoare de sex, Puiu fu transformat în ştergar, astfel că viaţa lor devenea din ce în ce mai completă prin prezenţa lui Puiu.

Pe de altă parte, Flo încă se simţea vinovat. Ideea cadoului ca scuza pentru fapta sa nemărturisită începu să o considere nereuşită. Matilde se ataşă şi mai mult de Puiu, pentru ca într-o dimineaţă să îl găsească ascuns la ea în poşetă. Probabil, că îl ducea cu ea la serviciu să îl arate colegelor ei bătrâne şi frustrate. Ratarea scopului iniţial îi produse răni incurabile lui Flo. Fără să gândească prea mult, experienţele cu ursuleţi se repetau periodic, deşi în inima tinerei femei nu mai era loc pentru nimeni în afara lui Puiu. Restul urşilor fu exilat pe balcon, prin dulapuri sau pur şi simplu făcuţi cadou la piticii de pe scară. Frustrat, Flo nu mai ştia ce să facă. Nu putea să nu o înşele pe Matilde, dar ea nu era în stare să mai accepte alţi ursuleţi. Pentru a se simţi în continuare fericit, Flo începu să îi depoziteze în taxi. Propriu-zis, îl redecoră, mai ales că de la o vreme, făcea tură de noapte, iar ziua distribuia marfă la diferite magazine (prin acest sistem dur de ture duble reuşise, împreună cu un coleg mediocru, să achite ratele la taxi, excluzând astfel din activităţile lor ilicite şi aceea de a transporta periodic şi vinde la negru, diferite cantităţi de salam, carne macră sau oase garf, furate de nişte relaţii de la abatorul spaniol).

Deşi realiza că petrece puţin timp cu Matilde, Flo continua să cumpere ursuleţi  din ce în ce mai originali. Avea chiar şi un ursuleţ bleu cu funcţie de odorizant, însă trebui să renunţe la el pentru că îi crea o alergie teribilă colegului, iar ca parteneri de afaceri trebuiau să determine o senzaţie de consens, tolerându-şi reciproc preferinţele. De asemenea, ca proaspăt capitalist dobândi invidia colegului său de tură care vedea în acest fapt al decorării cu ursuleţi a taxiului o idee comercială extraordinară. Aparenţa de ludic a taxiului constituia un adevărat magnet pentru familiile cu copii ziua şi femei singure, noaptea. În mod clar, nimeni nu ar fi putut presupune adevărata simbolistică a urusuleţilor, dar ar fi putut fi lesne confundată cu un rebranding reuşit al produsului în care îşi permiteau să investească toţi banii.

Zilele trecute Flo a dispărut iarăşi. Nu ne-am alarmat deloc, îl cunoaştem bine şi ne dăm seama că iar îşi închipuie că a făcut nu ştiu ce păcat îngrozitor, pentru care are nevoie de mult timp să îl analizeze. Până la urmă, a apărut după vreo 3 zile, însă de data asta fără nici un ursuleţ. Şi nici cu alte cadouri, fiind astfel privit cu indiferenţă reţinută de Matilde. Doar cu o pungă cu sticle de bere şi mici. După grătarul de rigoare ne-am apucat în tăcere, să numărăm şi am ajuns la o cifră exagerată. Adunând tot ce am găsit în mașină, inclusiv brelocuri şi brichete, am realizat spre stupoarea comună a celor prezenţi că maşina era populată de circa 76 de teddy bears de toate culorile şi mărimile.

Am făcut un foc mare de tot, pentru ca apoi să ne amintim de tabăra din clasa a VII-a, când Flo a fost linşat de nişte ţărani de acolo de la munte, din nordul Moldovei, pentru că a fumat după o căpiţă, neştiind că mai târziu, în ochii Matildei îşi va fi ratat destinul de erou datorită ignoranţei şi lipsei de inspiraţie a unor ucigaşi de taximetrişti.

 

Ion Ionescu-Bucovu

Prințesa și patefonul

Era prin anul 1946, primăvara, pe timpul foametei… O zi caldă de primăvară. Noi, copiii, ne jucam desculți prin curtea casei părăsită de curând. Ne mutasem în pomostul din partea tatei și aici casa rămăsese pustie. Din când în când veneam cu vacile prin grădină și ne jucam toată ziua prin acareturile părăsite.

Într-o zi ne pomenim cu o căruță la poartă, în care erau niște oameni străini. Strigară la mine:

-Măi, băiatule, ia vino până în drum să discutăm ceva! Tu mă cunoști pe mine?

-Nu vă cunosc!

-Eu sunt primarul satului, mă! Unde e tac’to?

-E sergent de stradă la București!

-Și mă-ta?

-E cu unchiul Stancu la plug…

-Dă-te, domnule Nardie, jos din căruță! - se adresă primarul celui ce mâna caii.

Și se dădu jos din căruță o matahală de om cu o față pătrată de bandit, cu părul lăieț care-i atârna pe ceafă și cu niște haine largi care-i stau pe el de împrumut. Fără să mai zică nimic, deschiseră porțile cele mari și traseră căruța în curte. Privii la ei. Era o căruță mocănească cu coviltir. În câteva clipe umplu curtea pustie cu copii, nevastă-sa aruncă jos tot calabalâcul, dezlegă caii și-i băgă în grajd. Apoi veni la mine:

-Tu ești proprietarul?

-Da, zic eu, dar ce vreți să faceți?

Primarul se dădu mai lângă mine și-mi șopti la ureche:

-Mă, zice el încet să nu-l audă nimeni, ăștia sunt jidani moldoveni, îi bag în casă la voi pentru un timp, avem ordin de la stăpânire… au fugit și ei de seceta asta din Moldova…

Femeia, înzorzonztă cu ii și cu panglici, era pe măsura bărbatului, oacheșă, dălângă, cu picioare rotofeie, grasă și înaltă.

-Ce să facem? - vine ea la mine. Că ne-a blestemat Dumnezeu cu nenorocirea asta care a căzut pe capul nostru…

-Unde-i cheia? - veni namila de om la mine.

-E la mama!

-Du-te și spune-i mă-tii c-o cheamă primarul până aici!

-Și vacilor ce le fac?

-Lasă, că avem noi grijă de ele!

Dar namila de om nu mai așteptă nicio cheie. Se duse la căruță, luă un baros și dintr-o lovitură rupse lacătul și intră în casă. Între timp droaia de copii se răspândiseră prin curte ca furnicile, șapte, opt, nu putui la început să-mi dau seama câți sunt, toți frumoși, cu părul cârlionțat, blonzi, ca neamul lui Izrael, jumuleau ceapa ciorii crescută pe lângă gard și-o băgau în gură și-o mestecau ca leșinații… Apoi se urcară în niște salcâmi și începură să culeagă flori albe, îmbobocite. Doi dintre ei se dădură lângă gard și-și scoseseră puțele lor mici să urineze. N-aveau pantaloni, erau îmbrăcați în cămăși albe, largi, probabil din ciolofibră sau din americă, care le-atârnau până la călcâie.

-Bă, veni un vecin la mine, un flăcău care a făcut războiul, care trăsese cu coada ochiului în căruță, ia privește și tu ce-i în șușleț!

Mă dădui mai aproape de căruță și privii pe sub coada ochiului.

-E o fată, zise ăla, să fiu al dracului dac-am mai văzut așa ceva! E zâna-zânelor căzută din cer!

Privii și eu mai insistent, era o fată, să fi avut cam cinsprezece ani, strălucea de frumusețe ca nălucile din închipuirea mea… ținea în brațe un mare buchet de flori și era îmbrăcată ca o arăpoaică din haremul sultanului din Stambul, cu o rochie înflorată cu toate florile câmpului pe ea. Ţinea în poală un cățel și privea la noi nepăsătoare. Îi cădeau bucle blonde peste față și peste obrajii ei roșii, iar din piepții rochiei prea sumară îi ieșeau niște țurloaie de țâțe ca două delușoare rotunde și cu moț în sfârc. Deasupra capului peste părul ei cârlionțat își pusese o coroniță de flori culese de pe câmp, amestecând toate culorie din lume ca în cusăturile iilor oltenești. Piele nărânzată, nici albă, nici brună, mirosind a mirt și-a levănțică, lucea-n sclipiri de aramă și de argint cu forme rotunde, pârguite; mâini, coapse, gât, piept, pulpe, doldora de frumusețe ca iluminările Sulamitei din Biblie…

-Scoală, Prințeso, zise bulibașa, ce mai stai, scoal’ și ajut-o pe mă-ta la cărat țoalele-n cas’ că v-ajunge atâta zdroncăneală timp de o săptămână!

Când se sculă Prințesa și se lungi, vecinul meu făcu ochii mari și rămăsese ca prostul încremenit, înlemnit, zăpăcit, cu mintea rătăcită; tăcea ca bolângul cu ochii holbați la ea.

Fata sări ca o căprioară din căruță și de-abia acum își dezvălui adevăratul farmec, avea totul în ea la locul lui, și mâini, și cap, și picioare, proporții și rotunjimi care te uimesc și te fac să faci o mie de crime pentru ea, chit că vei sta în temniță șapte vieți!

- Bă, zise vecinul meu, Ioniță, eu simt că de la asta mi se trage ori moartea, ori fericirea! Am făcut război, am scăpat de la Cotul Donului și din Tatra, m-am tăvălit ca un tâmpit pe lunca Mureșului în lupta cu nemții, am umblat și-n răsărit și-n apus, da’ să fiu eu al dracului dac-am mai întâlnit așa făptură! Eu mă duc s-o întreb cum o cheamă!

Fata se uită cu ochi de felină la noi, își legănă trupul ei de trestie și-o luă spre maică-sa c-o găleată în mână, călcând rar, arcuindu-și șoldurile cu o nepăsare rară.

Fără să ne dăm seama, soarele căzuse peste deal ca un zeu înjunghiat la beregăți, împroșcând tot cerul la apus cu un sânge de purpură. Ziua cu duhorile ei trecuse pe nesimțite, căldurile se ostoiseră și se lăsase cu aripile ei nevăzute pânza albastră a înserării cu mângâieri de vânt răcoros prin salcâmii proaspăt înfloriți, cu  parfum de zambile și busuioc crud. Se ivise spre Cornul Caprei printre salcâmi o lună șuie și se-aprinsese paraclisierul cerului cu o mie și una de luminițe care se jucau ca licuricii pe sus, dor din dorul nostru de-a ajunge la ele cu aripi sau fără aripi și de a-i mulțumi lui  Dumnezeu pentru  bucuria ce ne-o făcuse cu această Prințesă care căzuse colac peste noi și ne furase mințile. Toată valea Bucovului cânta ca o orgă acompaniată de scârțâitul fântânii și de glasul brotăceilor cu corul lor pe mai mute voci.

-Ionițăăă! - se-auzi peste sat glasul pițigăiat al maică-sii - hai acasăăăă, pe unde dracului umbli, că nu vă mai săturați de umblat… tu nu vezi că găinile s-au culcat nemâncate?

Ioniță plecă acasă supărat foc și eu îmi luai vacile și o luai pe vale spre casă cu ele.

Trecură câteva săptămâni bune de la venirea lor…

Mama, când auzi, se supără rău și-i scrise lui tata la București să vină acasă că Dinu, primarul, ne-a băgat beleaua în casă. Și chiar belea era, căci brandabură ăla repară gardurile, ară mândrețea de țelină pe unde pășteam vacile, își aliniase droaia de copii și-i puse la sapă și o semănă cu pepeni. Nouă, tuturor, ai casei, ne interzise să mai dăm pe acolo; dacă avem ceva de luat, să cerem la el, altfel o pățim!

Într-una din seri mă chemă la gard Ioniță, vecinul, și-mi spuse:

-Băăă, la ăștia nu e lucru curat, babornița aia citește toată noaptea Tora, legea lui Moise, e jidani, ăla citește o ditamai cărțoaia de Marx, e comunist; Prințesa dansează la patefon de-o găsesc dracii, despuiată ca o naiadă… e balerină… și ăia micii joacă pocăr pe bețe de chibrite!

-Cum ai aflat, nea Ioniță? - îl întreb eu curios.

-Am furat pâinea mamei de pe corlată, făcuse pâine în țest să plece la plug și eu am luat-o și-am dezmierdat pe flocos, adică pe câine: na, la tata, na! până a tăcut… și așa mi-am pus în gând să-l termin, să-i bag ace cu ghemotoace de câlți în mămăligă să se ducă dracului…

-Tu ești nebun! Te prinde ăsta și te spânzură de limbă…

-Îl bag în aia mă-sii! Până n-oi pune mâna pe Prințesă nu mă las, ori eu cu Prințesa în brațe, ori el mort!

-Și cum faci?

-Păi asta e, că nu știu cum să fac! Fură tu cheia de la pătul și dă-mi-o mie!

-Cheia de la pătul e la noi acasă! Vreai s-o duci în pătul?

-Cam așa ceva…

-Și dacă ea nu vrea?

-Nu se poate să nu vrea! Tu nu înțelegi că eu nu mai am somn și odihnă până n-oi pune gheara pe ea? O îmbăt… îi fac eu ceva…

Într-una din seri trecui pe la prunii din grădină și-o găsii pe Prințesă întinsă pe-o pătură pe iarba verde, citea o carte.

-Suntem oaspeți buni, zise ea, nu furăm prune! Dacă ne trebuie îți vom cere ție! Cum te cheamă pe tine? - mă întrebă ea cu un glas fin, de clopoțel.

Îi spusei cum mă cheamă, îmi repetă de vreo câteva ori numele și tăcu, rușinată de privirile mele insistente. Se juca în mâini cu vreo patru pietricele, le arunca pe rând în aer și le prindea.

-Auzi, mai zise ea, n-ai vrea să-mi spui și mie cum îl cheamă pe prietenul tău?

-Nu mi-e prieten, mi-e vecin! De ce întrebi?

-Nu știu de unde-l cunosc!

-N-ai de unde, acum câtva timp a venit acasă din război!

-Zăuuuu? - făcu ea ochii mari. Și ochii îi jucară ca două mărgele legate pe o ață și rămaseră cu luminile albastre întoarse spre mine ca doi tâlhari prinși asupra faptei.

-Pe tine cum te cheamă? - o întrebai eu emoționat de atâta îndrăzneală.

- Frida! - zice și tace.

Tac și eu și ne privim lung unul pe altul; prin pruni jucau umbrele înserării, de undeva o cață sparse cu glasul ei înțepat liniștea serii, acea liniște stânjenitoare care se așezase între noi.

-Și ce faci aici? - o întreb eu.

-Păzesc bostănăria! - repetă ea de câteva ori și râse dezvelindu-și mărgelele albe ale dinților.

În acel semiîntuneric, fața ei căpătase străluciri de opal.

-Și unde sunt ai tăi de te-au lăsat singură?

-Cum, zice, nu știi?

-Ce să știu?

-Că nu sunt ai mei! Și se uită la mine curioasă că o astfel de știre banală n-a ajuns până la mine. Aaaa, adică nu știi, că ăștia - și arătă spre casa lor - nu vor să spună!

Tăcui. N-o mai întrebai nimic. O văzui că se întunecă la față. Citii pe fața ei și-n glasul ei o umbră de nefericire și nu vrusei s-o mai întreb nimic. De ce să-i mai umblu prin micul ei trecut care poate era tragic?

Plecai acasă și nu dormii toată noaptea. O visai crăiasă prin pădurea Bucovului și eu o duceam în brațe, îi culesesem flori și-o împodobisem ca pe-o zână și pluteam cu ea pe valea Bucovului, prin poienițele de pe malul râului, într-o nespusă fericire; o sărutam și-o strângeam la piept și ea mă săruta și-mi mângâia cu mâinile ei fața mea de copil. Trupul ei cald se lipise de mine și dulcele ei alint mă făcuse să mă simt în al noulea cer; senzații negustate mă stăpâneau și mă amețeau ca pe un nebun exaltat de închipuirile lui. Undeva, peste râu, în pădure, am dat de tatăl lui Ioniță, care înnebunise din cauza altuli copil, mort în război, pe nume Gheorghe, care se făcuse țăndări la Cotul Donului. Sărise cu căruța în aer și din el rămăsese, povesteau camarazii lui, numai câteva bucăți de carne. Tatăl își făcuse un pătuiag, se urcase în el și da să mănânce boabe la păsările cerului. Când ne văzuse pe noi începuse să strige tare: «Tu ești, Gheorghe? Gheorgheeee!» Era parcă un patriarh cu barba albă și lungă până-n pământ, purta o cămașă albă cu niște pantaloni de aba, rupți, aproape zdrențuiți, citea Biblia, Facerea lumii, și din când în când, ca la un ritual, își striga copilul pierdut în luptele de la Cotul Donului… «Bufff! – făcea - așa a murit băiatul meu!, sfârtecat în mii de bucăți de catușele bolșevicilor… Stați aici, copii, ne-a invitat el, vă cunun eu», și-a plecat, zicea că se duce să ia patrafirul și cădelnița de tămâie. Eu cu Frida ne-am suit în pătuiag și ne-am culcat pe fân, fân dulce și moale care mirosea a aglice și-a viorele și-a parfum de fân și-a răcoare de luncă, și-a fericire, o dulce și dureroasă fericire… Frida se aciuase în sufletul meu și-o dulce sărutam pe față și pe gâtul ei alb, îi desfăcusem cămașa și-i luam corpul milimetru cu milimetru la sărutat, pe gât, pe coapse, pe sâni, dulcile ei rodii, pântecul, picioarele… Lună beată, abur dulce, noapte feerică, plină de gâze, păsări peste tot, cântau într-o nuntire celestă, stelele pluteau printre noi, roiuri-roiuri, urcam încet pe scări de mătase spre infinit…

«Gata, veni umbra nebunului, trezi-ți-vă, c-am sosit!»

Și m-am trezit cu imaginea lui pe retină.

M-a cuprins o gelozie și-o ură, vecine cu moartea, față de Ioniță. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aș fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioniță pentru ea, adică moarte de om!

Când m-am întâlnit cu Ioniță peste vreo săptămână i-am spus:

-Știi că prințesa te cunoște?

-De unde?

-De unde, de neunde, dar te cunoște! M-a întrebat pe mine despre tine! Zice: nu știu de unde-l cunosc…

-Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul?

-N-o mai găsesc! - i-am răspuns, deși o aveam în buzunar. Am luat altă vorbă, ce, eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo?

Ioniță s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, și m-a amenințat:

-Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Șeherezada, eu nababul, împăratul, și ea cadâna, o iau și plec cu ea la București, ce dacă nu-mi dă mama și tata voie, ăla ce-a făcut dacă țineau atâta  de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, i-au sfârtecat celovecii corpul în mii de bucăți… Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea… Frida, auzi tu, i-am mătrășit câinele și acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părțile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureșului, nu știu cu ce ocazie, că povestește și plânge și gesticulează și se ceartă cu bulibașa ăla…

Într-o zi ne-am luat inima-n dinți și ne-am dus cu Ioniță la ea în grădină. Legase un preș de doi pruni și-și făcuse un fel de șezlong aerian în care se da huța toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor.

-Bună, Frida! - îi zic eu ca mai apropiat.

-Bună, băieți! - răspunde ea, foarte prietenos, cam rar dați pe-aici! Vă e frică de ăsta - și arătă către casă - să nu vă apropiați, că trage nebunul în voi! Să vă feriți, că nu știe multe! Stați jos pe iarbă la o gură de vorbă, că m-am plictisit singură… Eu, domnule Ioniță, nu știu de unde te cunosc pe dumneata…

-Îmi pare bine, domnișoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare!

-Nu ești dumneata cel din Târgu Mureș?

Ioniță săltă din umeri.

-…soldatul din Târgu Mureș care… Și zicând „care”, se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în față și tăcu.

-Băăăă, sări el și se bătu cu palma peste față, dumneata ești?

-Îhîîî! - îngână fata, zâmbindu-i complice.

Într-o clipă își reaminti întregul film.

Plecase în misiune cu încă doi soldați de la infanteria motorizată să rețină un tren la marginea orașului. Stătuseră prin porumburi  pe rambliul căii ferate o zi întregă tot așteptând să treacă trenul. Pe seară reușiseră să desfacă două traverse și să scoată liniile din șuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcția Germania, în față un vagon era plin cu nemți înarmați care trebuia să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imobilizeze pe nemți și să elibereze deținuții… Oamenii trebuiau să fugă în pădure peste linia fierată. Erau șase vagoane și locomotiva… Aveau la dispoziție zece minute… Totul mersese bine  până al un punct. Trenul deraiase și se oprise, cei doi îi imobilizase pe nemți în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deținuți și oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau și fugeau  care încotro vedeau cu ochii. “Repede, repede!”, îi îndemna Ioniță, supraveghind această acțiune. De undeva de deasupra trenului se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamț. Nici el nu-și explica cum ajunsese acolo. Secera mulțimea care fugea, unii cădeau, alții o luau aiurea cu sângele târâș, îngroziți de măcel. Din mulțime se desprinsese o pereche de oameni, un om și o femeie cu o fetiță între ei, pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetița se apleacă să-i salveze, trăgea  de ei și nu putea să-i mai ridice. Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în brațe și fuge cu ea prin mărăciniș spre poalele pădurii… Fata striga îngrozită: “Mama meaaaa… tatăl meuuuu…” “Taci! - strigase soldatul la ea și-o privise în ochi - taci din gură și zi mersi c-ai scăpat tu!” și zicându-i “tu” scoase batista și-i șterse lacrimile și praful de pe obraz și-i descoperi o gropiță sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniță și-a desfăcut mantaua și a înfășurat-o, a strâns-o în ea și apoi în brațe. “Te implor, fată, să taci!” - striga el zadarnic.

Ascultă ca un iepure la pândă.

Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete, țipete și gemete. De undeva de la Canton un cocoș cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului: “Soldat Ioniță Andreiiii! Soldat Ionițăăă Andreiii! Punea mâinile pâlnie la gură și striga cât putea: Soldat Ionițăăă Andreiii…”

Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aștepta să se lase seara și să se strecoare cu ea la Canton. “De unde e familia ta?”- o întrebase soldatul. “Din Cluj!” - răspunsese fata.

Scena aceasta trecu prin fața lui ca un film.

Acum îi privi zâmbetul și descoperi gropița din obrazul drept. Când fata termină acel “îhîîî” lung, Ioniță nu se mai putu abține, se repezi la ea, o luă în brațe și începură să se sărute ca nebunii. Pe fața fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote:

- Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Și vina e a ta… Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viața ta… Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici… Dacă te-mpușcau și pe tine?

- Nu știu, Frida, poate așa a fost să fie! Eu știu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate… Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton?

- Am stat șase luni la orfelinat la Cluj, apoi a veni o mătușă de la Tecuci și m-a luat. Între timp a murit și mătușa și am rămas la ăștia! - și arătă spre curtea plină de puradei.

- Cine sunt ei?

-O șatră de lăieți…

Cu toată seceta care venise pe capul nostru, pepenii acelui om se copseseră. Ioniță vine la mine și mă ia la furat pepeni. Erau niște lubenițe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi și noapte, cărând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coșerii.

-Știi ce, zice Ioniță, Frida, deși s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează!

Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât și locul cu pricina era așezat răzor cu morții. Luna strălucea ca fața unei fecioare și arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat și fântâna încă mai scârțâia din cauza, probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopții.

- De ce? - îl descos eu bucuros.

- Pentru că-i știu trecutul, îi stiu chinurile și viața ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgoastești! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniță trist și îngândurat. Atunci când unei femei i-ai desfăcut toate sertărașele șo-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează…

Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine…

Am stat cam o oră printre mărăciniș să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă…

Apoi am plecat tiptil spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele și am ascultat. Nu se auzea nici țipenie de om. Tăcerile se așternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Niște  cârpe de nori alburii alunecau pe cer, închizând și deschizând ca o imensă perdea de mătase întreaga fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăznet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-a binelea în cine-i ieșea în cale.

Am fugit.

În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniță scăpase într-o imensă groapă și nu putea să mai iasă. Îl așteptai cu sufletul la gură lângă umbrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind:

- Bă, ia privește, să fiu al dracului, am descoperit o comoară!

Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii.

- Unde le-ai găsit?

- În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu mine și-am alunecat peste ele…

Tăcurăm și împărțirăm marfa.

A doua zi mă întâlnii cu Frida și-o invitai prin pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitația mea, se-mbrăcă ușor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată și decoltată, și plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumusețea ei mă robise, voiam să-i intru în grații și luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne așezasem jos în iarba mare și acolo am îndrăznit să-i spun:

- Frida, eu te iubesc!

În acea clipă am simțit cum totul stătuse în loc, și vânt, și apele Bucovului, și soarele, și pământul din marea lui rotație… Numai inima mea bătea ca ieșită din baieri.

- Și eu, dragul meu! - îmi șoptește ea, încet, la ureche, și eu, repetă ea și se apropie de mine și ne-mpreunarăm într-un sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi șoptii tot la ureche:

- Închide ochii!

- De ce?

-Ai să vezi!

Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar și începui s-o împodobesc cu ele. Șiruri-șiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brățări și inele de aur și de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, i-am atârnat în urechi cercei de safire și topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume! Se sculă și se privi și ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii și-mi șopti:

-Sărută-mă!

O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei subțire și o dusei în brațe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizați de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure și mi-a povestit viața ei.

-De unde le ai? - mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinși de fericire.

I-am spus de unde le am și i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas  câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat și a început să plângă. Își smulgea mărgean cu mărgean și le arunca pe oglinda apei.

-Astea sunt lucruri spurcate! - a mai apucat ea să mai zică și  s-a ridicat și a plecat.

Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu știam ce s-a întâmplat. Am condus-o acasă și-am tot insistat să-mi spună și mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Șeful postului de jandarmi cu doi soldați îi legase butuc pe balaoacheș și pe soție și-i arestase, încărcaseră copiii într-o mașină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus:

-Mâine pleci cu primul tren la București! O organizație evreiască internațională s-a interesat de soarta ta și te-a dat în custodie unei rude din Cluj.

Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că  Ioniță povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile și, după declarația  dată de el la post, șeful de post, care era pe urmele lor, i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoți din pădurea țandăra, care spărseseră conacul moșiei de la Mozăceni și furaseră toate bijuteriile.

După ce au plecat toți, a rămas numai Frida singură. Și-a făcut bagajul și a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în brațe, așteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio. “Dragul meu, te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni în viața mea! Dar iubirea noastră  n-are viitor, tu ești încă un copil nevinovat… Adio!”

Am rămas cu biletul în mână, căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.