Mihail Vakulovski

Zaza instant

Zaza Burciuladze este un (încă) tînăr scriitor georgian (n. 1973), care tocmai a cîştigat premiul „pentru cel mai bun roman” (pentru „Îngerul gonflabil”), laureat al celui mai mare premiu din Gruzia - Premiul de Stat „Tsinandali” etc. La editura chişinăuiană Cartier, în deja vestita colecţie „Biblioteca Deschisă”, coordonată de Vasile Ernu, a apărut, în traducerea lui Dorin Onofrei, cartea sa de povestiri, „Kafka instant”.

Prima din cele patru proze scurte din carte poartă numele volumului (sau mai degrabă invers) şi are aproape 50 de pagini. Naratorul homodiegetic e la genul feminin şi cel mai mare merit al ei e că îl întîlneşte pe personajul principal, pe care-l cheamă – întîmplător… – exact ca pe autorul cărţii – Zaza Burciuladze, cu care dezgheaţă gheaţa lui Sorokin ca pe un adevăr (că dragostea e prea fumată pentru perechea asta postmodernist-narcotică). Atmosfera în care se învîrt ăştia doi, ea experimentînd orgasm după orgasm de la orice, numai nu de la sex (el îi declară aproape dinainte să se cunoască între ei că e impotent, normal – cu tricou cu inscripţia Fuck Me ce pretenţii mai poţi avea?…) şi trăgînd pîrţuri… multiple (după modelul „orgasme multiple”)  inclusiv la Operă, unde ajung cu invitaţie de la revista la care lucrează. Proza abundă în intertexte şi, mai ales, citate, de la Biblie la texte din muzică, de cele mai multe ori explicate în subsolul paginii de traducătorul Dorin Onofrei. Atmosfera e halucianant-existenţialistă, iar cel mai interesant pasaj e răspunsul lui Zaza la ce scrie, care explică şi titlul cărţii, şi a acestei proze (nu prea) scurte (pp. 27 – 28).

            În „Fonograma” narator e un actor tînăr care nu are nici un chef de actorie, dar acceptă o filmare la Telavi doar ca să facă rost de bani ca să-şi cumpere heroina de care are atîta nevoie. Un sevraj care-l împinge – ironic sau nu – la Dumnezeu. Deci, două teme de care mă ţin departe – drogurile şi religia, o combinaţie halucinantă, observată şi de Karl Marx, care a conchis filosofic că „religia este opiu pentru popor”.

            În cea de-a treia proză, „Cei şapte înţelepţi”, naratorul îi întîlneşte mai degrabă imaginar pe cei şapte înţelepţi din titlu, dar şi din poveşti. Fiecare îl agresează în felul lui, iar cel de-al şaptelea are telecomanda în mîini, ceea ce e fatal pentru personajul-narator, ultima comandă fiind distrugătoare pentru el. Ideea cu telecomanda e bună, iar finalul e bine găsit, dar pînă ajungi aici eşti ameţit de stilul exagerat de alambicat şi aiuritor.

            „Pasive Attack” e cel mai citibil text al cărţii, o proză despre pericolul vieţii şi despre moarte, despre viaţa trăită intens, clipă cu clipă, despre dragoste şi despre ameninţare şi nesiguranţă. Personajul principal ştie (sau doar îşi imaginează, dar trăieşte aceasta) că e urmărit de un ucigaş profesionist, deja plătit să-l omoare, dar hotărăşte că ar fi chiar jenant dacă nu ar fi urmărit de cîţiva ucigaşi în serie, căci asta este soarta oamenilor mari.

            „Kafka instant” de Zaza Burciuladze e o carte postmodernistă care aminteşte şi de Venedikt Erofeev (prin stil, dar şi abstracţionismul dependent – bahic la Erofeev, narcotic la Zaza), şi de Sorokin (prin asocierile neaşteptate şi aluziile interminabile, intertextele din domenii foarte diferite), şi de Kafka (prin modul de descriere a stărilor), şi, în ceea ce priveşte livrescul exagerat de încîlcit, de Em. Galaicu-Păun. O altfel de ficţiune, o carte care ne demonstrează că postmodernismul a ajuns şi-n Munţii Caucaz.

Zaza Burciuladze, „Kafka instant” (povestiri),

Editura Cartier, Chişinău, 2011

(traducere de Dorin Onofrei)

Mihail Vakulovski

„Nimic”

În „Nimic”, cel mai recent volum de poezie al său, Mircea Cărtărescu respiră o cu totul alt fel de poezie decît în „Totul” sau „Levantul”, par example. Explicaţia e foarte simplă şi se ascunde între cele două coperte: „cînd ai spus totul te apucă un chef dement / să spui şi nimic” („Gilda”). Dacă pînă acum Cărtărescu era un scriitor complicat şi pretenţios, care utiliza un stil complex şi stufos, poemele sale avînd practic structuri de roman, în „Nimic” avem un poet simplu şi sincer, direct, pe care-l interesează în primul rînd realitatea şi ce i se întîmplă lui şi celor din jur şi care zice că nu-l mai preocupă nici nemurirea, nici marea literatură, nici poezia maaaare, pe care au mizat la Cenaclul de Luni şi după aceea „optzeciştii” („Într-o după masă cînd făceam nişte statistici la PTAP / şi-mi fugeau gîndurile aiurea la nebuniile mele, la imortalitate. / Atunci mi-a căzut fisa că nu mai vreau să fiu nemuritor / de unul singur, / că n-aş avea ce face cu nemurirea / dacă n-ar trăi veşnic şi ea, şi fetiţa noastră - / era ceva cu totul nou pentru mine” – „Cum stau”). Aici Mircea Cărtărescu descoperă că „una e viaţa şi alta e literatura” („Sabato ar fi luat-o ca prevestire”) şi mizează pe viaţă, pe realitate, pe literatura „suportabilă” („nimic altceva: doar suportabilă”), pe care s-o simţi ca pe o parte din tine, nu să-ţi supravieţuiască („nu vreau ca poezia mea să-mi supravieţuiască”). O poezie care te îndeamnă la normalitate, să trăieşti, să faci parte din realitate, nu din ficţiune („primeşte acest poem imbecil, cititorule / atît de des jignit cu poeme bune. / mi-e milă de tine, / tipesă amatoare de poezie, / adolescent semipederast. / hai, plimbă-ţi dosul prin magazine, cară-te la Băneasa, / lasă dracului cartea asta”).

            Un salt spectaculos de la TOTUL la nimic, de la literatură la viaţă, de la literatura „optzecistă” stufoasă, ramificată şi spectaculoasă la aşa numita literatură „minimalistă”, biografică şi existenţialistă. Oricum, şi-n „Nimic” e acelaşi Mircea Cărtărescu pe care-l cunoaştem din volumele de care eul liric încearcă să se îndepărteze cu orice preţ – talentat, subtil, fin cunoscător al literaturii, ludic, jucăuş şi (auto)ironic, intertextual şi autoreferenţial. De aceea nu cred că pot recomanda tinerilor care încă n-au citit nimic din Mircea Cărtărescu să înceapă cu „Nimic”, dar cred că „Nimic” e o carte importantă din bibliografia lui Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu, „Nimic”,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010

Mihail Vakulovski

Sankea

„Sankea” este considerat cel mai reuşit roman de pînă acum al lui Zahar Prilepin, un scriitor rus încă tînăr, care a fost şi-n România, la Festivalul Internaţional de Literatură, ediţia din 2011. Prilepin e un scriitor pe val, foarte popular în Rusia, care vine tare după Erofeev, Sorokin şi Pelevin, dar care nu scrie deloc ca ei. Dacă scriitorii de care am amintit experimentează mult, inclusiv lingvistic, Zahar Prilepin scrie mult mai clasic, amintindu-ne ba de Gogol, ba de Cehov, ba chiar de Maxim Gorki. Se pare că pe Zahar Prilepin îl interesează mult mai tare fondul decît forma, ce scrie decît cum scrie, dar şi cititorii, pentru că scriitura lui e simplă, directă şi uşor de urmărit, cel puţin în „Sankea”. Sankea este un activist foarte activ, membru al unui partid extremist din Rusia contemporană, care se luptă – la propriu – împotriva sistemului actual, în orăşelul natal, dar şi în Moscova şi uneori chiar iese în străinătate, cum se întîmplă cînd se duce în Letonia ca să-l omoare pe avocatul care i-a condamnat pe colegii lui de partid. Prilepin descrie din interior tipul activistului politic de rînd, dar şi situaţia din Rusia, inclusiv viaţa din afara Moscovei, cu drumuri dezastruoase şi oameni disperaţi şi cam înapoiaţi. Saşa Tişin nu e un erou, doar poate un erou al zilelor noastre, cum ar fi zis Lermontov, scriitorul nu încearcă să-l facă nici simpatic, nici antipatic, ci-l lasă să facă aproape tot ce vrea el (şi ce nu vrea săraca mamă-sa). Concluzia cărţii e că oricît de extremist e partidul din care face parte Sankea (aşa îi zice bunică-sa – Sankea), oamenii din interiorul sistemului actual din Rusia sunt şi mai extremişti, şi mai violenţi, şi mai săriţi de pe fix, şi mai demenţi: „În cap i se încîlceau două senzaţii, stranii şi unice: în curînd toate vor lua sfîrşit, şi – nimic nu se va termina niciodată, aşa va fi mereu, de aici încolo. Doar aşa” – aşa se termină romanul.

„Sankea” a fost tradus în româneşte de Vladimir Bulat şi publicat la editura chişinăuiană „Cartier”, în deja vestita colecţie „Biblioteca deschisă”, unde a apărut şi „Un roman natural” de Gheorghi Gospodinov, şi „Kafka instant” de Zaza Burciuladze.

„Sankea” e un roman interesant şi util, dar nici pe departe nu e cea mai bună creaţie a lui Zahar Prilepin (traduc chiar acum „Patologii”, romanul lui de debut, care e incomparabil, infinit mai bun, din toate punctele de vedere – şi stilistic, şi artistic, şi ca mesaj! - un fragment, chiar în acest nr. Tiuk - la TraduceriTiuk).

Zahar Prilepin, „Sankea”, Ed. Cartier, Chişinău, 2011

Traducere: Vladimir Bulat

Mihail Vakulovski

Un milion de semne

După ce-a publicat romanul „Trepanoia”, Mitoş Micleuşanu de la Planeta Moldova a editat la Tracus Arte un volum experimental pe care-l putea publica la orice editură din lumea asta, pentru că e… fără cuvinte. Se numeşte „Un milion de morţi”, e cu copertele negre, nesemnat, doar la sfîrşit scrie: © – Mitoş Micleuşanu, iar în interiorul obiectului-carte e doar un singur semn care seamănă cu un sicriu care se repetă de – probabil – un milion de ori (oare le-a numărat vreun „cititor”? Oare cît de dus trebuie să fii ca să le numeri?). Văzînd cartea asta, mi-am amintit de mama, care – răsfoind cartea lui frate-meu de la editura lui Marin Mincu, „Pontica” –, „Ecstasy”, care e compusă din texte astfel făcute, încît să lipsească tocmai poezia, în susul paginii fiind titlul, iar în subsol – notele; mama a zis: „Oare cît de „nebun” trebuie să fii ca să scrii o carte… goală?”, iar tata a glumit: „Să scrii – mai merge, dar cît de „nebun” trebuie să fii ca editor ca s-o publici?”… Mitoş Micleuşanu a experimentat, editura Tracus Arte a făcut public experimentul, iar noi ne gîndim „ce-a vrut să zică autorul”, cum scrie în manualele şcolare. Să fie un experiment social, politic, ideatic, grafic, artistic, literar? Despre ce fel de morţi e vorba? Sunt sau nu aceşti morţi victime? Cum au murit, cum au fost îngropaţi şi unde? Oricum, sunt mulţi, iar Stalin zicea că dacă moare un om e tragedie, dacă mor mulţi oameni e statistică. Un milion de morţi sunt un milion de biografii sau e doar… istorie? Întrebarea asta îmi aminteşte de desenul lui Dan Perjovschi cu „Istorie, istorii, istorioare”… În loc de concluzie am să citez prima parte a autografului pe care mi l-a scris Mitoş la sfîrşitul volumului „Un milion de morţi”: „Eu am mai murit / Tu ai mai murit / El, Ea au mai murit / Noi am mai murit / Voi aţi mai murit / Ei, Ele au mai murit”. (Oare un politician ca Marian Vanghelie l-ar putea reda după ce i-l citeşti?)

Mitoş Micleuşanu, „Un milion de morţi”

Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2012