Cristian ROBU-CORCAN

 

Când vine vremea gâştelor sălbatice

(fragment)

 

Încăperile.

            Port în mine această dimensiune. De multe ori, tirania unei realităţi păleşte în faţa evocării acelei realităţi într-o încăpere. Într-o anumită încăpere.

În casa din strada Călugăreni, unde m-am născut, exista o cameră oarbă. Nu avea nici o fereastră. Doi dintre pereţi erau comuni cu pereţii altor două camere. Ceilalţi doi formau colţul casei. Accesul se făcea printr-o uşă gri, masivă. Nici uşa nu avea geamuri. Acolo, în acea cameră, a rămas tot ce poate fi povestit din copilăria mea. O stare. Un şir lung de senzaţii puternice înlănţuite una de alta.

Intrând în centrul vechi, pe străzile de piatră ale Brăilei, toată bezna dintre cei patru pereţi ai copilăriei năvăleşte cu putere peste mine. Nuanţe şi ritmuri, unele rostogolindu-se în flash-uri succesive, altele bubuind în surdină. În acest oraş ai putea să-ţi pierzi minţile. E plin de case care au o cameră oarbă. Sunt înşirate de-a lungul străzilor ce duc spre port. Şi spre faleză. Călcând pe piatra cubică, cu ochii în sus, spre balcoanele dărăpănate, te poţi lesne împiedica. De aceea, bătrînii privesc numai în jos, atenţi, articulând paşii după o îndelungă chibzuinţă. Şi e greu de înţeles, pentru că tentaţia de a ridica ochii pare de neînvins.

„Pentru că bătrânii au în ei înşişi o cameră oarbă, spuse Celălalt. O poartă cu ei. Nu mai au ce să vadă afară. Pentru ei nu mai există tentaţii. Şi dacă totuşi un bătrân vrea să dovedească ceva, nu face altceva decât să se rememoreze pe sine.”

Într-un fel, şi eu mă rememorez pe mine. De câte ori ies pe stradă, mă simt un străin. Casele, străzile, scuarele prinse în chingi de granit, ogivele sau coloanele masive ale Bisericii Greceşti îmi sunt cunoscute, dar parcă dintr-un vis. Şi îmi trebuie timp să mă reaşez în realitate, cu greutate, cu mişcările încete şi îndărătnice ale memoriei, repetând la nesfârşit scene şi piese muzicale, sau reconfigurând case, trecând prin toate stadiile devenirii lor, de la forma şi expresia întipărite în mintea mea de la prima întâlnire cu ele şi până la evocarea unor amănunte din cele mai bizare: baticul în roşu ţipător al unui muncitor reparând o cornişă, o găleată plină de var uitată în faţa porţii pe care scrie cu alb „isus” sau schele de construcţie încărcate de sute de porumbei. Iar în spatele acestora, ca nişte martori neadormiţi, se află camerele oarbe. În ele se prefigurează tot ceea ce, în lumina soarelui, capătă formă, devine realitate. E ca şi cum omul s-ar fi născut din propria-i umbră, umbra aceea misterioasă care ne însoţeşte peste tot, se apleacă odată cu noi, îşi prinde capul în mâini, aleargă, izbeşte pereţii sau se lasă peste o altă umbră.

„Încăperile”, spuse Celălalt.

Poarta în faţa căreia m-am oprit este de fier. Balamalele sunt fixate pe colţul casei, în zid, ceea ce dă o senzaţie stranie. Pare că, deschizând poarta, intri direct în casă. Gardul, făcut din cărămizi, e străbătut de fisuri adânci care pleacă de jos, din soclul de piatră, şi ajung într-un vişin uriaş, cu crengile mult aplecate în stradă. Bat încet în numărul căzut, rămas într-un singur cui, dar zgomotul mi se pare asurzitor.

Celălalt râse.

Îmi deschide cel care ar trebui să fie domnul Goldberg. E foarte bătrân, gârbovit. Din figură nu i se disting decât două lucruri: nasul coroiat, gigantic şi ochii explozivi, care te hipnotizează.

- Sunteţi domnul Goldberg? l-am întrebat.

Tăcu o clipă, privindu-mă intens, apoi mă întrebă răstit:

- Mi-ai adus mentă în ciocolată?

- Sunteţi domnul Goldberg?

- Da, şi nu avem ce discuta până nu vii cu menta în ciocolată. Five o”clock se numeşte. Sunt nişte cutii verzi, cum sunt cele de ceai chinezesc.

- Dar eu...

- Nu avem ce discuta.

Şi-mi închise poarta, nu înainte de a mă avertiza pe un ton scăzut:

- Menta în ciocolată, şi după aceea...

Am plecat cu Celălalt în grabă şi nici un moment nu m-am îndoit că trebuie să caut menta în ciocolată şi să i-o aduc de-ndată domnului Goldberg. Mai trăisem asemenea momente în care, nejustificat şi fără vreo raţiune plauzibilă, am fost convins că trebuie să fac un anumit lucru fără să-mi pun prea multe întrebări.

Domnul Goldberg era renumit pentru talentul său de a reconstitui figurile unor oameni dispăruţi, ghidându-se după descrieri sumare şi combinându-le cu anumite trăsături psihilogice, dacă ele puteau fi extrase de undeva. M-am gândit, în timp ce întindeam banii şi primeam cutia cu mentă în ciocolată, că poate fotografia bunicii mele, veche şi aproape ştearsă, cu pete de cafea pe ea şi firimituri de pâine pietrificate, va fi de ajuns. Poate domnul Goldberg, după ce va fi mâncat vreo două, trei bucăţi de mentă trasă-n ciocolată, mi-o va reda pe Mira aşa cum era în realitate.

„Dar cum era Mira în realitate?” întrebă Celălalt.

Părea sincer, dar nu am fost contrariat, la fel ca atunci când eram convins că trebuie să fac un lucru fără să-mi pun prea multe întrebări.

Trecu alergând o femeie tânără şi mi se păru că are sânii goi, neacoperiţi de nimic, aşa că am grăbit pasul.

Domnul Goldberg mă aştepta în faţa porţii.

- Cutia cu menta în ciocolată...Unde e?

I-am întins-o.

- Intră, mă îndemnă.

Am străbătut o curte lăsată în voia copacilor şi a tufelor şi am intrat în casă mai mult împins de la spate, încât nu am observat decât mozaicul de la intrare, ornat cu motive orientale. După ce am străbătut un hol lung, am ajuns într-un salon mobilat sumar, cu o masă pe mijloc şi un singur scaun în capătul ei. Într-un colţ, mai era un fotoliu jerpelit. Domnul Goldberg mă apucă şi mă trânti în fotoliu, apoi se aşeză pe scaunul din capătul mesei şi se apucă febril să deschidă cutia cu mentă. Gustă cu precauţie din primul biscuit de mentă trasă în ciocolată, şi mestecă încet, atent, neslăbindu-mă o clipă din ochi. Următoarele două bucăţi le devoră rapid. Părea un expert în aşa ceva.

- Sfântul Unic, spuse, binecuvântat fie El, a încuviinţat să fie făcută menta trasă-n ciocolată ca bătrânii ca mine să scoată strigăte de mulţumire.

Am încuviinţat din cap. Salonul mi se părea din ce în ce mai familiar.

„Încăperile”, spuse Celălalt.

Da, încăperile, m-am gândit. Încăperile te anunţă cu mult înainte de a se întâmpla ceva, dacă ştii să te laşi cuprins de ele. Priveam pereţii şi aveam senzaţia că mai fusesem acolo, cândva, demult. Mirosul dulce, de mucegai, şi felul cum intra lumina prin ferestre, umbra alungită din spatele mesei şi fotoliul cu arcurile rupte pe care stăteam, toate astea mi se păreau cunoscute.

- Şi tot Sfântul Unic, adăugă bătrânul, binecuvântat fie El, a hotărât ca tinerii să nu se holbeze pe pereţi, ci să stea cuviincioşi cu capul în jos până ce bătrânii ca mine îşi termină menta trasă în ciocolată, ca să poată scoate strigăte de mulţumire.

Am lăsat capul în jos.

Auzeam ticăitul unei pendule.

„Fiecare secundă care trece îţi străbate carnea”, spuse Celălalt.

Încăperile te pot subjuga. Dacă te laşi sedus de mirosul lor, dacă închizi ochii şi te trăieşti pe tine însuţi odată cu generaţiile care au respirat în ele, încăperile intră în tine. Le vei căra toată viaţa şi în orice moment se pot deschide în faţa ta, când, de pildă, tocmai ai avut senzaţia că a trecut ceva prin faţa geamului. Şi, întorcând capul speriat, intri direct într-o cameră pe care credeai c-ai uitat-o sau pe care credeai că n-o cunoşti, şi vezi cât este de vie.

- Acum poţi să-mi spui de ce ai venit, menta a fost tare bună, iar glazura de ciocolată tocmai potrivită, nici prea groasă, nici prea subţire.

- Am o fotografie a bunicii mele...

O clipă am fost tentat să renunţ.

- ...nu se mai distinge nimic. A murit de curând, dar pur şi simplu nu mi-o mai pot aminti.

- Ai iubit-o ?

I-am întins fotografia. O luă, însă nu se uită la ea. Mă privea serios şi aştepta răspunsul.

- Nu ştiu.

Se uită la fotografie. Doar o clipă şi o lăsă pe masă. Apoi mă privi iarăşi şi mi-am dat seama că trebuie să dau o explicaţie.

- Ea m-a crescut, am spus încet, şi cu toate astea nu ştiu nimic despre ea, am sentimentul că nu o cunosc. Nu ştiu dacă am iubit-o sau nu.

Domnul Goldberg oftă. Se ridică de pe scaun şi mă invită să fac şi eu la fel.

- Vino cu mine, te rog!

Mă duse într-o cameră ai cărei pereţi erau înţesaţi de portrete. Unele erau făcute din fotografii vechi, retuşate cu creionul prin accente mai vagi sau mai pregnante, altele erau desene în cărbune. Erau şi cîteva fotografii recente, nemodificate, suflate cu un lac special care le dădea profunzime şi o anume eleganţă. Bărbaţi, femei, copii şi o pisică tărcată. Dacă priveai atent, puteai regăsi aceeaşi persoană în mai multe fotografii, la vârste diferite: copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe.

- I-am cunoscut pe toţi, spuse domnul Goldberg. Dacă te uiţi atent, nu sunt mai mult de patru. Sunt părinţii mei, un frate şi o soră. Habar n-am dacă m-au iubit cu toţii sau doar unii dintre ei. Şi dacă m-au iubit, cum m-au iubit? Dar pot să spun: iată cum am iubit-o pe mama, am iubit-o în portretul ăsta, în cel de acolo, în alte două de dincolo...ştii, dacă faci socoteala, mai rămân vreo câteva, şi eu nu ştiu să-ţi răspund dacă mă întrebi. La fel şi cu tata, cu fratele meu, cu sora mea. Tot timpul rămân portrete în plus.

- Camera aceasta îmi pare cunoscută, îmi scăpă fără să vreau.

- Nu am locuit aici de când mă ştiu. Casa a fost a unui grec ortodox căsătorit cu o româncă protestantă. Pisica tărcată a fost a lor. Îmi vânduseră casa şi plângeau. Nu ştiau ce să facă. Plecau în Anglia şi pisica rămânea pe drumuri. Eu am luat-o în braţe, am mângâiat-o şi i-am dat să mănânce. Plecaţi liniştiţi, le-am spus. Şi el s-a repezit şi mi-a zis: Sfîntul Unic să te aibe în pază. Iar ea a şi completat: binecuvântat fie El. Apoi şi-au făcut cruce. Mi-au dat lacrimile. În seara aceea, am dormit fericit cu pisica pe piept şi nu înţelegeam de unde ştiu toate zgomotele, toate scârţâiturile. Apoi a doua zi, când m-am trezit, mă gândeam că eu sunt de mult timp în casa aceasta. Şi pisica torcea...te rog să iei puţină mentă trasă-n ciocolată, glazura e numai bună.

Celălalt părea emoţionat.

Am gustat şi gura mi se răcori instantaneu. Atunci am râs şi m-am simţit dintr-o dată uşor, eliberat de plumbul din vene. Domnul Goldberg părea foarte încântat, nasul nu-i mai era parcă atât de mare şi de coroiat, iar ochii i se catifelaseră.

- A fost drăguţ din partea ta să-mi cumperi această cutie.

Îmi fredonă apoi două cântece hasidice, bătând din palme şi iradiind o bucurie care mă contamină pe dată. Salonul mă sorbea încetul cu încetul. Masa, scaunul şi fotoliul deveneau din ce în ce mai somptuase. „Baţi din palme”, spunea Celălalt, şi eu nu ştiam ce fac, şi Celălalt bătea şi el. Era o bucurie pe care nu o mai cunoscusem. Căci totul se transformase. Afară se înserase şi lumina din cameră devenise solidă. Pereţii se relaxaseră la adăpostul umbrelor care-i acopereau cu forme din cele mai neaşteptate: fragmente de peisaje pitoreşti, perspective marine ce clipoceau sub mişcarea curenţilor de aer ce atingeau pânzele de păianjeni din colţuri, un cap de rinocer, cu ochii privind în depărtare, şi un cocoş care apărea şi dispărea.

-Pentru că iubirea, dragul meu, este o promisiune.

Se ridică de pe scaun răsuflând greu.

- Am să ţi-o redau pe bunica ta şi atunci o să ştii dacă ai iubit-o sau nu.

Mă conduse spre ieşire.

- Locuiesc singur. Rar văd pe cineva. Vreau să-mi promiţi ceva.

Am încuviinţat din cap.

- Sâmbătă dimineaţă te rog să vii la mine. Vreau să plecăm într-o scurtă călătorie, nu departe, prin împrejurimi. Mergem până la Lacul Sărat. Seara suntem înapoi.

- O să vin, am spus.

Am plecat singur prin curtea cufundată în întuneric.

- Cum te cheamă? am auzit. Care-i numele tău?

M-am întors. Eram aproape de poartă.

- Alexandru.

Domnul Goldberg stătea nemişcat pe treptele de la intrare. Părea şi mai bătrân acum. Stătea puţin aplecat, chinuindu-se să mă zărească prin beznă.

- O să vii? mă întrebă, şi glasul lui părea răguşit.

Celălalt îmi făcu semn că inima îi bate cu putere. Alerga când spre domnul Goldberg, când spre mine. Ca un câine care nu se putea despărţi nici de unul, nici de altul.

- O să vin, am spus, şi am ieşit pe poartă.

Celălalt o rupse la fugă pe Danubiului, în jos, spre port.  L-am urmat imediat, nu înainte de a observa cu coada ochiului cum femeia cu sânii goi, cea care îmi tăiase calea, stătea aplecată peste balconul unei case. Celălalt se oprise derutat în dreptul Căpităniei Portului, privind spre terasa Marinarul, şi am înţeles ce vroia.

„Hai!”, i-am spus.

Terasa era pustie. O singură masă era ocupată. Un tip jerpelit şi foarte beat abia îşi ţinea capul pe umeri. Părea atât de trist încât, nu ştiu de ce, m-am aşezat lângă el. Se trezi deodată la viaţă, se încordă şi strigă puternic în liniştea nopţii:

- Vă îngrop pe toţi în bani, mă nenorociţilor. Am bani să vă cumpăr cu tot cu strănepoţii voştri.

Mă privi o clipă derutat:

- Tu ce bei? mă întrebă.

- Coniac, i-am răspuns.

- Cinci sute de sticle de coniac pentru prietenul meu, urlă spre ospătar. Şi ce mai vrei?

- Un aparat care să mă facă fericit şi pe care să pot să-l montez în ureche, aşa cum se pun cerceii.

- Cinci sute de aparate pentru urechea prietenului meu, urlă iarăşi.

M-am lăsat uşor în scaun.

Priveam Dunărea.

Niciodată n-am înţeles de unde vine atâta şi atâta apă.

 

(va urma)

Cătălin CODRU

 

Alma mater sau lupii flămânzi

 

Boaghe Valentin nu mai putea dormi, poate din cauza aerului greu din camera în care mai dormeau încă patru studenţi sau poate că încă nu se acomodase cu noul orar. Deşi trecuse aproape jumătate de an de la liberare, se trezea exact la ora şase. Regimul de cazarmă îi intrase adînc în oase, deprinderile de efreitor bolșevic deveniră statornice ca şi reflexele în cazul cîinelui lui Pavlov. Toate urmau strict în aceeaşi ordine: baia cu apă rece, trei exerciţii de înviorare, curăţarea şi lustruirea pantofilor, perierea costumului şi verificarea insignei de comsomolist, dacă nu şi-a pierdut luciul şi dacă era fixată conform regulamentului. Orice element vestimentar era foarte important. Prima impresie o creează ţinuta, era ferm convins de asta. Mulţi de la facultate ştiau că Valentin era membru supleant al PCUS şi că nu i-ar fi teamă de duşmanii pe care încă nu şi-i făcuse, îl deranja altceva. Mai erau nişte candidaţi care puteau să-i ia locul. Cine erau concurenţii? Tari şi periculoşi, într-un anumit sens. Stas Iurco era în afara oricărei concurenţe. Erou al războiului din Afganistan, sportiv de talie universitară. Însă nu acestea îi garantau intrarea în partid. Mai avea Stas un hobby neobişnuit, era autor de cîntece patriotice ce reflectau, cu certitudine, eroismul ostaşilor sovietici, prietenia de arme, curajul fără seamăn şi tot ceea ce e mai bun la un soldat sovietic. Nimeni nu ştia, inclusiv prietenii lui Stas Iurco, că avea şi altfel de cîntece, ale căror temă principală era ura faţă de acest război străin, protestul faţă de moartea lipsită de orice motivaţie şi sens a camarazilor de luptă. La concertele de sărbătoare, toate apariţiile sale stîrneau aplauze furtunoase, iar în creaţiile sale îi elogia pe veteranii acestui război. Nu rare erau cazurile cînd cîntecele lui provocau lacrimi şi în rîndul bărbaţilor. Sigur că mai avea ceva de povestit, dar era imposibil să cînţi în public despre cum erau incendiate satele paşnice, cum erau torturaţi copiii pentru a afla unde sunt ascunşi fraţii şi taţii lor, cum mai mult de jumătate din ostaşi erau dependenţi de haşiş. Chiar şi el, de fiecare dată cînd era trimis în misiune, trăgea cîte un fum de canabis. Ce mai, decorat cu ordinul „Krasnoe znamea”, veteran de război, autor şi interpret de cîntece patriotice. Stas Iurco ca şi cum era deja în partid sau, mai bine zis, era născut pentru partid. Al doilea prieten era Mananov Alexandru, avea mai multe atuuri: era secretarul organizaţiei comsomoliste de la facultate, avea media cea mai înaltă de la facultate şi, pe lîngă toate acestea, mai era şi bursier leninist. Nimeni nu putea intui atunci că acest june doar peste vreo cinci ani va emigra în SUA, cerînd azil politic, şi că va lucra chelner, sensul vieţii transformîndu-i-se în şpagă. Dintre cei trei, Boaghe Valentin avea cele mai mici şanse. Nu că n-ar merita să fie comunist, problema era următoarea: nimeni nu ştia că el, cu vigilenţa sa, încă din şcoală n-a lăsat fără atenţie nici cea mai mică idee în care s-ar fi ascuns ceva antisovietic ori anticomunist. Iar acţiunile sale din armată l-ar face să fie cel mai preferat dintre candidaţi. Între timp, apa din ceainicul electric a fiert, turnă apă în pahar şi adăugă din ibricul cu inscripţia „Za horoşuiu slujbu”, adus din RDG, o infuzie de ceai negru foarte tare.

Ceaiul tare căleşte caracterul, obişnuia să spună zampolitul Gromov dimineaţa, cînd soldaţii luau micul dejun. Într-adevăr, Valentin observase că, după un ceai tare, toate mergeau strună, pînă şi acţiunile sale erau mai ferme şi mai hotărîte. După o sorbitură prelungă şi zgomotoasă, Valentin s-a concentrat asupra problemei vitale, cum să intre în partid din prima încercare. Poate e cazul, se gîndi el, să trimită o scrisoare în armată, ofiţerului Gromov, ca dumnealui, la rîndul său, să trimită o anexă la caracteristica din armată, în care să menţioneze că în timpul serviciului militar Boaghe Valentin a dat dovadă de perseverenţă, de purtare exemplară şi… Nu găsea cuvîntul potrivit pentru activitatea sa de informator. Penibilă situaţie, gîndi Valentin.

- Faci lucruri utile şi importante, dar nu le poţi aduce la cunoştinţa tuturor. Trebuie să renunţ la ideea asta. Îşi aminti ca prin ceaţă de stările de rabie pe care le-a avut cînd camarazii din armată aflaseră de faptul că el e turnător, cum în nenumărate rînduri lua arma în mîinile lui de graur şi era la un pas să descarce magazia pînă la ultimul cartuş în soldaţii ce dormeau paşnic. După ceaiul de dimineaţă, Valentin obişnuia să fumeze o ţigară. Scîrţîind uşa balconului, ieşi la aer curat şi printr-o mişcare şlefuită de mii de ori, îşi aprinse ţigara. Fuma încet, degajînd fumul pe nări. Oraşul începea gîfîitul proletar. De aici, de la balcon, în fiecare dimineaţă începea discursul său imaginar. Se credea la o tribună. Plopii din faţa căminului erau publicul căruia el, viitor şef de partid, prin ecuaţii verbale destul de sofisticate, încerca să-i explice politica partidului, meditînd asupra viitorului luminos al poporului sovietic şi a multe alte chestii foarte importante. Gesticula fierbinte, mîinile împleteau ornamente complicate, tremurînd frenetic la finalul traiectoriilor sale. Nu ştia cît de mult semăna cu Mussolini. Nu simţea cum i se ridica temperatura sărind peste 38 grade, trăia o altă realitate, în care el, fiul unui ţăran, prin devotament şi perseverenţă, a ajuns un VIP sovietic, ce mai, dacă americanii au visul lor, cel american, Valentin avea să-şi împlinească visul sovietic. De fapt, ambele visuri aveau acelaşi scop, o viaţă mai bună, un şofer personal la volanul limuzinei negre, acces la toate bunurile posibile, asistenţă medicală de calitate, posibilitatea de a călători în străinătate, un tratament deosebit în societate. Un american vestit spunea: „Banii hotărăsc totul”. Valentin parafraza citatul astfel: „Funcţia (desigur de partid) hotărăşte totul”. În acea dimineaţă, studentul Boaghe fumase mai multe ţigări, de parcă ar fi găsit în fumul de ţigară rezolvarea problemelor stringente. Ideea veni de la sine. Trebuia să facă ceea ce ştia mai bine, ca-n armată, dar acum mult mai atent, fără greşelile din trecut. Evrica - strigă năucitor, ţinîndu-se cu ambele mîini de balustrada balconului, chiar acum merge pe strada principală a oraşului, str. Lenin, acolo va găsi tot ce-i trebuie. În primul rînd, se îndreptă spre baie ca să-şi aducă în ordine barba-i rară de mongol, apoi se spălă pe dinţi, lucru făcut numai cu ocazii speciale, iar după ce îşi lustrui pantofii furaţi de la un civil german care lucra în unitate, s-a aşezat în faţa oglinzii: cîntăreţii, de obicei, dimineaţa îşi antrenau vocea, el avea de făcut altfel de exerciţii, îşi antrena privirea. O privire hibridă care să redea devotamentul, patriotismul, înflăcărarea, mai pe scurt, o privire între dement şi îndrăgostit. Mai tîrziu, anume această privire îi determină pe şefi să-i încredinţeze activistului Boaghe cele mai importante misiuni de partid şi activităţi obşteşti. După ce toate au fost puse la punct, aproape zburînd, ieşi din cămin. Femeia de serviciu, cînd îl văzu coborînd scările, se gîndi: mai rar aşa student la limbi străine, ăsta va ajunge departe, va fi un savant. Între timp, Valentin, în pofida gîndurilor pozitive ale bietei pensionare, mergea nu prea departe, doar la patru staţii de troleu de la cămin, mai exact, la sediul republican al KGB-ului. Mergea spre staţia de troleibuz aproape mărşăluind, cu gîndul la viitorul dialog. În troleu era lume multă, Valentin privea în podea, iar la un moment dat i se năzări că cetăţenii din troleibuz ştiau încotro se îndreaptă şi cu cît mai tare-i roşea faţa, cu atît mai tare lăsa capul în jos. Din fericire pentru el, călătoria luă sfîrşit mai repede decît de obicei. Asemenea unui sportiv de performanţă, cu diplomatul în mîna stîngă, aproape din mers sări din troleu, fără să piardă din viteză, găsi direcţia necesară. Templul turnătorilor, adică sediul KGB, era un imobil obişnuit pentru acea zonă, însă în imediata apropiere se afla o bisericuţă, cu un mic pridvor împrejmuit de un gard din piatră albă. Trecătorii grăbiţi abia de puteau întrezări o portiţă în acel zid, anume acolo a fost trimis Valentin de către ofiţerul de serviciu de la intrarea principală a instituţiei, ceea ce nu-i fu pe plac tînărului cekist. Va veni un timp cînd voi intra prin uşa cea mare, se gîndi el, consolîndu-se. Ajuns în faţa portiţei, un timp a privit, fascinat, dotările electronice ale acesteia. Vizor video, interfon încorporat în zid, sonerie cu senzori, asta numai pe o singură portiţă, dar înăuntru ce-o fi? – gîndi, încordîndu-şi la maximum imaginaţia inflamată. Apoi întinse mîna dreaptă spre sonerie şi brusc, ca şi cum a fost curentat, a retras-o privind palma transpirată. O examină şi o şterse de mai multe ori de partea de jos a sacoului, după care, încet, o duse din nou spre sonerie, respiră adînc de mai multe ori şi, în sfîrşit, apăsă butonul soneriei. Tăcerea dură o veşnicie, hotărî să mai sune o dată, însă brusc a urmat răspunsul, o voce feroce, cvasimetalică ţîşni din difuzor.

Instinctiv, luă poziţia de drept, schiţînd privirea de patriot dement.

- Cine sunteţi?

Valentin Boaghe scăpă diplomatul jos, deveni drept precum o coardă întinsă şi începu dialogul mult aşteptat.

- Mă numesc Boaghe Valentin, născut în 1964 în satul Meleşti, recent demobilizat din armata sovietică, serviciul l-am făcut în RDG, în unitatea de blindate numărul 342325-AR. Acum sînt student la Limbi Străine la Universitatea de Stat. - Se miră cît de puţin poate să spună despre sine şi, după o pauză scurtă, adăugă - după părerea mea, la noi la facultate este mult de lucru, am descoperit mulţi indivizi care au un comportament cel puţin dubios, reieşind din situaţia creată. Aş vrea să fac ceea ce am făcut în armată.

- Aţi mai colaborat cu noi? – a întrebat vocea din difuzor.

- Da, în armată, – răspunse Valentin, aproape strigînd, pe silabe.

- Foarte bine, tovarăşe Boaghe, sunteţi liber, puteţi pleca.

Valentin se simţi dezlegat la gură.

- Tovarăşe, mai am ceva de spus.

- Nu e nevoie, vei fi contactat mai tîrziu, – reteză vocea.

- Atunci poate aveţi nevoie de caracteristica din armată? – replică V.B. plin de orgoliu.

- La revedere, tovarăşe, – a tunat vocea, care acum i se păru mai blîndă.

A mai stat un timp în faţa vizorului, aşteptînd ca pe o minune continuarea dialogului. Tăcerea continuă… Atunci îşi ridică diplomatul de jos, făcu stînga împrejur ca în armată şi cu paşi de paradă se îndreptă spre staţia de troleibuz. Trăia o stare de triumf, o bucurie fără margini: de astăzi, el face parte din marea organizaţie care îl va ajuta să-şi împlinească aspiraţiile. Acum se va pune pe treabă, în cinci ani de facultate va avea timp berechet. Cinci ani e prea mult, se gîndi, chiar din această secundă sînt gata de muncă, duşmanii, ca şi gîndacii de bucătărie, niciodată nu se mai termină. Mamă, ce teren de activitate! Gîndurile optimiste îi reduceau din cadenţa paşilor, şi încet, încet, reveni la mersul obişnuit. Pe stradă, lumea se grăbea la serviciu, furnicile lucrătoare ale muşuroiului sovietic, în grabă, se deplasau spre locurile de muncă mai mult sau mai puţin silnică. Doar puţine dintre ele beneficiau de facilităţile sistemului şi de bunurile lui, iar printre fericiţi ar putea fi şi el. La acest capitol chiar n-avea concurenţi, putea lesne să ajungă cel mai bun informator de la facultate sau, de ce nu, chiar din universitate. Da! ce zi minunată, ce inspirat am fost, – gîndi fericit Valentin, mă contactează mai tîrziu, minunat. Cred că o să-mi pregătească un plan de acţiune, ăştia le au pe toate foarte bine gîndite. Excelentă dimineaţă. Trebuie să le fac o surpriză: cînd mă vor chema să-mi înmîneze planul de acţiune, eu pac, le prezint deja cîte ceva interesant, să ştie că nu am pierdut timpul în zadar. Trebuie să caut un subiect, să fac o analiză a tot ceea ce se întîmplă la facultate, la ore, în pauze, la cămin. Şi dacă mă cheamă peste cîteva zile ce mă fac, vin ca prostul? Nu, trebuie neapărat să găsesc ceva. Ceva, oricum, este. Între timp, se făcu ora 9 şi Valentin îşi dădu seama că nu mai avea ce să facă. Cursurile începeau la ora 14, deoarece nu erau destule aule pentru toate facultăţile, iar unele, printre care şi Facultatea de Limbi străine, aveau cursurile după-amiază. Ca să nu se întoarcă la cămin, hotărî să meargă la sala de lectură din blocul principal al universităţii. Păşea încet, cu gîndul la primul său raport. Oare ce să facă în sala de lectură? Să ia ceva despre troţkişti, pentru următorul seminar la prof. Eşanu? Sau poate să repete gramatica la franceză. Nu, hotărî brusc, mai bine citesc ceva pentru suflet, ceva despre cercetaşii sovietici de după război. Îi plăcu ideea şi grăbi pasul. Ajunse pe strada Iskra, o luă spre strada Puşkin şi se îndreptă spre blocul principal. Ajuns în faţa blocului, fumă încet o ţigară, trăgînd adînc fumul, - ceva trebuie să fie, repeta întruna, ceva trebuie să fie. Deodată îşi aminti de ultima lecţie de literatura rusă. Drăcie! – exclamă în gînd, ce mai caut, subiectul exista deja. Simţi cum ţigara îi frigea vîrful degetelor. O aruncă, dar mai întîi s-a asigurat că nu-l vede nimeni. În cîteva clipe era la intrarea sălii de lectură. Prezentă carnetul de student, scoase din diplomat lista cu literatura recomandată pentru seminarul următor, cîteva volume de „opere” de Lenin şi încă cîteva broşuri didactice. Bibliotecara îi aduse repede tot ce comandase. Acum rămînea să găsească un loc mai comod lîngă geam, mai departe de intrare. Se făcu comod, îşi aranjă cărţile după importanţă, scoase pixul şi caietul. Din nou îşi aminti de subiectul cu cărţile de joc. De fapt, încă nu am făcut nici o investigare ca să scriu o dare de seamă. Mai bine mă apuc de seminar. Pînă la urmă, ce contează detaliile, îşi continuă gîndul. Scriu ceea ce am văzut, plus ceea ce s-ar putea întîmpla. Oricum, nu e ceva ce trebuie trecut cu vederea. Scuipă imaginar în palme, îşi frecă energic mîinile, scoase un caiet de 44 de pagini „obşiaia tetradi”. În primul rînd, a verificat dacă scrie pixul, apoi deschise caietul şi în colţul de sus a scris data – 27 septembrie 1985. În partea de sus a paginii, pe centru, a scris cu majuscule de tipar „raport”, privi un timp prin geam şi pentru prima dată îşi dădu seama că a venit toamna. I se făcu dor de casă, de satul natal, de livezile şi de viile pe unde a copilărit. Căzu într-o melancolie pe care tot el a alungat-o. Gata, îşi spuse în gînd, adio sat natal. Aici e mai mare nevoie de mine. A revenit cu privirea pe pagină şi începu să scrie: Vă informez că pe data de 22 septembrie, în timpul orelor de literatura rusă a profesorului Bambuleac, au avut loc nişte evenimente care, după părerea mea, merită să fie analizate. În minutul al cincisprezecelea de la începutul orelor, studentul Bantea din grupa rusă de engleză şi cu colegul său de grupă Voloshciuk examinau un pachet de cărţi de joc. După o cercetare mai atentă, mi-am dat seama că, de fapt, erau cărţi pornografice. După ce le-au privit, cărţile au fost transmise studentului Condrea, care, împreună cu studentul Ashevski, au făcut acelaşi lucru, adică le-au examinat, adică le-au privit. Mai apoi au ajuns la studentul Durleştean, iar mai tîrziu la studentul Botnaru. Studentul Matola, zis „Feri”, le-a propus spre vizionare şi unor fete din banca vecină. Din fericire, trebuie să vă spun că fetele au refuzat oferta indecentă. Deci, timp de o oră şi jumătate cărţile de joc cu conţinut foarte periculos au trecut prin mîinile a peste 15 persoane. Unii le-au studiat minuţios, parcă nu doreau să le transmită şi altor colegi. Spre marea mea bucurie, s-au găsit şi studenţi care nu s-au interesat deloc de aceste fotografii, ceea ce confirmă că la limbi străine sînt şi persoane politic-corecte, printre care şi tovarăşii mei – Gheorghe Cizmă şi Mihail Barbă. Ca să le pot descrie, am fost nevoit să privesc şi eu cărţile de joc, Vă raportez că cărţile de joc aveau un conţinut pornografic. În imagini mai multe persoane făceau sex. Pozele erau color, de o înaltă calitate tipografică, ceea ce denotă provenienţa lor capitalistă. Dimensiunile erau următoarele – în lăţime 6,5 centimetri, în lungime 13 centimetri. Reversul era verde, în carouri roşii. În total, 52 de bucăţi. Cărţile nu erau uzate, ceea ce vorbeşte că au fost puse în circulaţie nu demult. După o analiză antropologică a conţinutului, îndrăznesc să declar că aceste cărţi au fost produse în Germania federală. Tipajul persoanelor era identic celor din Republica Democrată Germană, unde eu mi-am satisfăcut serviciul militar. Încă nu am aflat cum au ajuns aceste materiale la studentul Bantea. Mai tîrziu am aflat că cărţile au rămas la studentul Condrea, probabil pentru a le fotografia. Trebuie să adaug că Condrea e posesorul unui aparat de fotografiat „Fed 3”, deci există pericolul multiplicării lor. Toţi aceşti studenţi sînt din Chişinău, deci orăşeni, şi ne ignoră pe noi, cei veniţi de la ţară, ceea ce pune în dificultate infiltrarea mea printre ei, dar asta doar pe moment. Deja m-am gîndit cum să pătrund în cercul lor. Sper că în curînd voi avea mai multe informaţii despre aceşti indivizi, mai ales despre Bantea, care mereu povesteşte despre nişte autori de care eu n-am auzit, cum ar fi Bulgakov, Soljeniţîn şi un oarecare cetăţean doctor de meserie, pe nume Jivago. Dacă va apărea ceva nou, imediat vă voi informa în următoarea dare de seamă, care nu va întîrzia, vă dau cuvîntul meu de comsomolist, V. B.

Apropo, cer să mi se atribuie un nume de agent sau, cu permisiunea Dumneavoastră, să-l folosesc pe cel din armată, unde eram cunoscut sub numele de „poliglot”. Aştept cu nerăbdare indicaţiile Dvs. la acest subiect. Slujesc Uniunii Sovietice!” Îşi puse semnătura sub text. Ce repede m-am isprăvit – se miră Valentin. Doi ani de armată n-au fost în zadar. Parcă nu mi-a scăpat nimic. Se uită la ceas – perfect, mai am timp, şi de seminar, închise caietul cu grijă deosebită. – Va fi un caiet special – s-a bucurat el.

Mariana CODRUŢ

 

concepţia mea despre lume şi viaţă

 

pînă la douăzeci de ani

toţi s-au simţit datori să-mi formeze

„o concepţie despre lume şi viaţă”.

 

alţi douăzeci de ani m-am cocoşat

sub această

„concepţie despre lume şi viaţă”.

 

acum sînt un cîmp

de pe care s-a smuls pielea de bitum

fiindcă într-o zi am dat naibii

„concepţia mea despre lume şi viaţă”.

Ştefan BAŞTOVOI

 

Sophi

 

50

 

În pădure părea că nu-i nimeni. Ajunşi la margine, Vladimir Ilici şi Macarîci, au fost orbiţi la început de puterea soarelui de mai, dar după ce ochii li s-au obişnuit, lumina tăioasă de mai înainte, s-a transformat în sursă de căldură şi plăcere. Ei au trecut drumul şi au pornit prin grîu, acolo unde ştiau că se găseşte o cărare. În pădure însă era răcoare şi dacă nu s-ar fi văzut printre crengi şuviţele orbitoare de lumină, s-ar fi putut crede că e o zi mohorîtă. Însă nici umbra pădurii şi nici umezeala pămîntului pe care hîrleţul îl arunca, nu au trezit în Nicolai Arsenievici această părere. El săpa liniştit şi aerul pe care îl respira, era un aer de primăvară.

După a treia noapte de pîndă, Alexandr Timofeevici se întorcea acasă. Satul era pustiu şi numai baligile care începuseră să se usuce în mijlocul drumului erau dovada că pînă la Alexandr Timofeevici au mai trecut oameni. Dar Alexandr Timofeevici nu era obosit. Dacă cineva s-ar fi uitat atent la faţa lui Alexandr Timofeevici, ar fi găsit foarte repede o explicaţie. Dar iată ce a făcut Alexandr Timofeevici. Pe la ora patru, spre dimineaţă, văzînd că Vasilii Gavrilovici nu fură nimic, a hotărît să se retragă după căsuţe şi să se culce pe iarbă. Alexandr Timofeevici era foarte obosit iar Vasilii Gavrilovici nu fura nimic. Poate că Alexandr Timofeevici ar fi furat el ceva dacă Vasilii Gavrilovici n-ar fi umblat prin tabără în sus şi-n jos şi nu s-ar fi uitat foarte atent printre căsuţe şi n-ar fi suflat de patru ori în ţuruiac. Se putea crede că Vasilii Gavrilovici l-ar fi simţit pe lexandr Timofeevici şi de aceea fluiera, dar nu-i adevărat. Vasilii Gavrilovici nu l-a simţit pe Alexandr Timofeevici. Atunci s-ar putea crede că Vasilii Gavrilovici fluiera ca să sperie hoţii. Dar nu-i adevărat. De ce fluiera atunci Vasilii Gavrilovici? Dar de fluierat, fluiera. Despre asta poate să vorbească oricine trăieşte aproape de tabără. Vasilii Gavrilovici fluiera de cîteva ori pe noapte, cam la aceleaşi ore, iar la ora două şi jumătate striga de două ori “care e-acolo, băi! Ia fugi de-acolo!” Iată, deci, de ce nu era obosit Alexandr Timofeevici. El a dormit pe iarbă, după căsuţe şi acum pe faţa lui se mai vedeau urmele roşii pe care plantele le-au săpat. Alexandr Timofeevici mergea drept şi încerca să-şi amintească ce zi este. Pe urmă, în cap îi apărea o pătură. Pe urmă, o bucată de brînză şi o ceapă pe care o scoate învelită într-o gazetă din torbă. Pe urmă îl prinde pe Vasilii Gavrilovici cum scoate cuiele şi fură sticla de la geam şi-l duce pînă la Marin Gheorghevici şi-l pun în motocicletă şi drept la raion. Vin nu-şi va lua cu el Alexandr Timofeevici. Nu se poate.

Nu era bine să se consume vin şi nici altă băutură alcoolică la serviciu. Alexandr Timofeevici ştia asta foarte bine. Iar serviciul lui Alexandr Timofeevici, o dată cu pierderea postului de lucru, devenise tocmai acesta, adică urmărirea lui Vasilii Gavrilovici şi depistarea fărădelegilor săvîrşite de acesta. Poate că şi din această cauză, ajuns acasă, Alexandr Timofeevici s-a adîncit în beci. Cînd a ieşit de acolo, Alexandr Timofeevici ducea cu el o cană roşie cu vin din are sorbi cîteva gîturi, ca să nu se verse şi pe care o aşeză lîngă un tălgerel cu slănină tăiată şi brînză, pe colţul mesei în verandă. Maria Ivanovna lipsea cu desăvîrşire de-acasă.

Aşadar, pădurea face oxigen. Dar fără oxigen nu există viaţă. Căci ce-ar fi viaţa fără oxigen? În primul rînd, n-am mai putea să facem niciodată focul şi nu s-ar mai prăji nimic. Pentru că oxigenul întreţine arderea. Dar fără ardere nimic nu se prăjeşte. Ce ar fi viaţa fără ardere? N-ar fi nimic. N-ar fi uzine şi motoare cu ardere internă. N-ar mai exista nici autobuze. Şi nu s-ar mai face niciodată focul. Dar ce am mînca noi dacă nu am avea cu ce să fierbem cartofii? Am mînca numai carne crudă ca primitivii. Dar fără oxigen nu există nici fotosinteză. Asta înseamnă că legumele nu ar face roadă şi s-ar usca toată iarba şi animalele nu ar avea ce să mănînce. De aceea avem nevoie de oxigen. Căci ce-ar fi viaţa fără oxigen? În primul rînd, nu am putea să respirăm şi fără asta nu se poate trăi. De ce? Pentru că nu poate să aibă loc metabolismul fără oxigen. Este nevoie de oxigen în sînge. De aceea noi trebuie să avem grijă de păduri. Pentru că pădurile fac, în primul rînd, fotosinteză şi degajă în schimb oxigen. Puneţi o plantă într-o încăpere, şi-o să vedeţi că se va face oxigen. De aceea aerul în pădure este mai curat. Şi există chiar şi o vorbă: “a merge la pădure”. Această vorbă nu e deloc întîmplătoare şi se referă la aerul curat din pădure. Dacă nu aţi fost niciodată în pădure, trebuie să vă duceţi. Să vedeţi ce aer curat e în pădure. Dar puneţi o plantă într-o încăpere şi-o să vedeţi că aerul e mai curat. Pentru că planta absoarbe bioxidul de carbon şi ne dă în schimb oxigen. Dacă nu ar fi plantele, oamenii ar respira numai bioxid de carbon pentru că aerul nu s-ar reîmprospăta. De aceea este bine să aerisiţi camera în fiecare dimineaţă şi să vă spălaţi pe dinţi. O zi trebuie să înceapă cu gimnastica de dimineaţă. Gimnastica este izvorul sănătăţii. Păstraţi oxigenul, căci oxigenul este viaţa. Iar fără fotosinteză nu are loc metabolismul în organism.

Să luăm două plante de acelaşi fel. Două flori. Să le punem pe fereastră, aşa cum avem acasă. Vom vedea că plantele sînt la fel. Le udăm în acelaşi timp şi avem grijă de ele să le bată soarele. Plantele vor rămîne la fel. Dar să luăm una dintre plante şi s-o punem în dulap, la umbră. Vom uda amîndouă plantele, ca şi mai înainte, pe cea din dulap şi pe cea din fereastră. Ar părea că plantele sînt îngrijite la fel şi de aceea trebuie să rămînă la fel. Dar nu-i adevărat. Ce vom observa după cîteva zile? Vom observa că planta din dulap nu este la fel cu planta de pe fereastră, chiar dacă sînt udate amîndouă la vreme. De ce, totuşi, dacă sînt îngrijite la fel, planta din dulap va părea mai firavă şi mai bolnavă? Explicaţia este următoarea: în timp ce o plantă stă pe fereastră şi se bucură de lumina solară, cealaltă stă în dulap, la întuneric şi nu are lumină. Şi de aceea nu are nici fotosinteză. Dar, fără fotosinteză, o plantă poate să rămînă albă pentru că nu are culoare. Iată ce este fotosinteza. Dar fără fotosinteză n-ar mai fi nimic, căci fără soare nu poate să existe viaţa. De aceea trebuie să avem grijă de pădure. Pentru că din pădure se face şi mobilă şi hîrtie, iar din hîrtie se fac manuale şi hîrtie de colorat, ca voi să puteţi învăţa.

După ce aruncă bucata de tablă în spini, Saşa se apucă să rupă iarba. Rămase o urmă umedă şi, în pămîntul lipicios şi cu găuri, erau lipite cîteva fire lungi de iarbă albă. Deasupra creşteau cîteva tufe de alun şi umbra lor cădea peste poiană şi peste Saşa. Sacul era aruncat pe un spin şi Saşa rupea iarba şi făcea grămezi mici, pe care nu avea cum să le piardă. Căci locul acesta era atît de mic, poiana aceasta înconjurată cu aluni şi puteai s-o vezi pe toată cu ochiul, nu puteai să nu mai găseşti grămezile. Pînă la jumătate cădea umbra rotundă a alunilor în care se apleca Saşa şi-aici iarba părea şi mai albastră, iar mai încolo ea părea mai galbenă şi se vedea o floare roşie sub un măceş.