A.R. Deleanu

Ştefana Cristina Czeller, „Cerneală şi sânge”,

Millennium Books, 2011

Avem şi noi thrillerele noastre. Puţine, e drept, dar le avem. Şi se înmulţesc. În ciuda lipsei unei solide tradiţii a literaturii româneşti de suspans, eforturi ca cel al doamnei Czeller sunt admirabile. Czeller debutează în 2010 cu un thriller românesc cu accente horror, „Cerneală şi sânge”, un debut care promite şi care anunţă o carieră strălucită – atât cât poate fi ea în contextul literaturii speculative româneşti.

Cristina Man este ziaristă la un cotidian din provincie, „Incomodul”. Când de la Centrul de Transfuzii se fură o cantitate mare de sânge, Cristina intră pe fir şi încearcă să afle cât mai multe, ca un veritabil jurnalist de investigaţii. Totul se complică însă foarte repede când observă că persoane din jurul ei sunt fie ucise, fie violate, fie rănite. Bine nu le e, oricum. Nefericitele întâmplări coincid cu depunerea candidaturii şi cu desfăşurarea campaniei fermecătorului, înstăritului şi misteriosului Alex Corbu. Încă de la prima întâlnire cei doi simt o atracţie de nestăpânit unul faţă de celălalt. Şi, pentru ca presiunea să fie desăvârşită – de parcă nu ar fi fost de ajuns -, Cristina începe să aibă vedenii, să simtă că este urmărită şi să aibă vise ciudate care o transpun într-o Rusie veche, în urmă cu sute de ani, imagini pe care nu le înţelege şi care o derutează. Dar nu numai ea este bântuită de viziuni: mai mulţi copii văd siluete negre în geam, imagini pe care le transformă apoi în desene.

Sună bine, nu? Asta pentru că şi este bine. Czeller foloseşte cu dibăcie instrumentele literare specifice literaturii de suspans, rosteşte lucruri numai până la jumătate, presară cliffhanger-e la tot drumul şi păstrează adevăruri pentru final. Recunosc că am parcurs cam 300 de pagini până să înţeleg (sau să cred că înţeleg) cum se leagă totul. Problema este că finalul lasă un pic de dorit. Mi-aş fi dorit o confruntare finală de proporţii, un boom pe măsura acţiunii din roman. Explicaţiile finale sunt însă destul de simpliste. Aş fi vrut mai multă acţiune, mai mult sânge, mai multă durere la final, dar e bine şi aşa. Oricum romanul este o reuşită. Se anunţă cărţi nebune!

Foto: Zia Vey

A.R. Deleanu

„The Killer Inside Me” de Jim Thompson,

ed. Orion, 2006

“Did you ever stop to figure that there’s all kinds of ways of dying, but only one way of being dead?”

Pe bune acum, v-aţi gândit? Thompson s-a gândit. “The Killer Inside Me” a fost scris in 1952. Acţiunea se desfăşoară într-un orăşel mic, Central City (cred că nimic nu e întâmplător la Jim Thompson), în care fiecare ştie pe fiecare după nume şi trecut. Nimic nu poate zdruncina liniştea aparentă a acestui orăşel asupra căruia veghează şeriful şi Lou Ford, ajutorul de şerif. Lou e cam prostuţ, încet la minte, timid, ceea ce îl face plăcut în ochii celor din Central City. Nici cititorul nu e scutit de asta. Dar Lou are, şi nu se ascunde să ne arate nouă, cititorilor, şi o altă latură. Lou se simte cumplit de separat de semenii lui din cauza unei boli (“the sickness”), pe care o poartă cu sine din copilărie, dar pe care ştie să o ascundă sub masca blândeţii şi a idioţeniei aparente.

“A weed is a plant out of place. I find a hollyhock in my cornfield, and it’s a weed. I find it in my yard, and it’s a flower.”

Şi dacă alienarea lui Lou v-a declanşat puseuri de milă, este exact ce şi-a propus Thompson. Problema este că această boală nu afectează numai pe el, ci pe toţi cei care ţin la el, care au încredere în el şi care se apropie de el, pentru că boala este de fapt instinctul său criminal. Lou este un psihopat, un criminal manipulator, care îşi joacă rolul de om blând şi agent al ordinii şi al legii, până în clipa în care este trimis să vorbească cu Joyce, o prostituată care s-a mutat în Central City. Întâlnirea cu ea e asemenea unui seism. Boala este eliberată de sub plăcile tectonice şi scufundă întregul Central City într-un ocean de teroare.

Cam atât despre acţiunea cărţii. Poate unii dintre voi au văzut filmul apărut de curând, cred că în 2010. Eu nu. Dacă l-aţi văzut, nu strică să faceţi rost şi de carte şi o să vă spun şi de ce: este un roman care are potenţialul de a vă schimba sau măcar de a lăsa o zgârietură adâncă în confortul vostru interior. Thompson alege naraţiunea la persoana întâi, ceea ce te obligă să gândeşti cu vocea lui Lou. Îl auzi, paşii tăi calcă în urma paşilor lui, pumnul tău stropşeşte chipul lui Joyce, degetul tău apasă de nenumărate ori pe trăgaci. Începi să minţi cu el, să-i joci rolul, ba chiar începi să ţii la el. Asta îi reuşeşte lui Thompson: te forţează să te identifici şi să simpatizezi cu un criminal în serie. Începi să te gândeşti la boala lui Lou (luilu, da ştiu, dar ce să fac, aşa îl cheamă), şi ajungi să îţi pui întrebari: Oare la câţi paşi sunt de aşa ceva? Oare aş putea vreodată să… Şi te opreşti, că te trec fiorii.

“All of us that started the game with a crooked cue, that wanted so much and got so little, that meant so good and did so bad. [...] All of us.”

În ultimele zile am văzut numai dereglaţi la ştiri, violenţă la vrac, astfel încât o asemenea lectură (chiar dacă în cazul meu au trecut câteva luni de la ea) îşi găseşte un loc ideal, dar tulburător. Aproape de fiecare dată când un criminal e arestat îi auzim pe vecini: A fost un om atât de bun, atât de blând. Nu pot să cred. Aşa şi Lou, îţi vine să îl iei în braţe şi, chiar şi în clipele în care “boala” este stăpână pe el, Lou tot îţi va explica că nu e el. Şi poate îl vei crede.

Mai înfricoşător decât un roman horror, mai tulburător decât orice ştire de la ora 5, “The Killer Inside Me” te transformă. Pentru câteva ore sau zile nu mai cauţi demonii în ceilalţi, pentru că demonul e în tine.

“It’s always lightest just before the dark…”

Foto: Zia Vey

A.R. Deleanu

„The Savage Detectives” de Roberto Bolano,

ed. Picador, 2009

“Do you know what the worst thing about literature is? said Don Pancracio. I knew, but I pretended I didn’t. What? I said. That you end up being friends with writers.” [p. 318]

2011 este anul în care l-am descoperit pe Bolano. A intrat în viaţa mea ca o bănuială, ca o zbatere de pleoapă, ca o senzaţie neliniştitoare că ceva, undeva, cândva se va întâmpla. Acum, după un maraton de şapte cărţi scrise de el, tot nu pot identifica neliniştea din bănuiala unei întrebări, o întrebare născută în mine de la prima propoziţie, dar pe care nu o ştiu şi nu-i ştiu nici răspunsul. Vi le-aş recomanda pe toate, dar voi vorbi acum numai despre “The Savage Detectives”.

Cartea este împărţită în trei capitole: în primul, “Mexicans lost in Mexico”, aflăm de la Juan Garcia Madero (17 ani) despre un nou grup de avangardă literară numit “realism visceral”, grup înfiinţat de Arturo Belano (alter ego al lui Bolano în cărţile sale) şi Ulises Lima, amândoi poeţi tineri, delincvenţi şi vagabonzi, care adună în jurul lor o mulţime de tineri mai mult sau mai puţin talentaţi. Grupul, posibil inspirat din experienţa infrarealistă a lui Bolano – era spaima literară a Mexicului, recitau cu voce tare propriile poezii peste lecturile publice ale lui Octavio Paz, marele lor duşman, etc. Pentru Bolano (care a produs în jur de zece romane şi trei culegeri de povestiri în ultimul deceniu al vieţii, conştient fiind că e suferind de o boală terminală) literatura nu este una reală dacă este separată de viaţa scriitorului, viaţă care trebuie să fie însăşi literatura, egală cu spiritul civic, cu credinţele religioase sau politice, ori  cu sexul. Belano şi Lima fură cărţi din anticariate, vând iarbă pentru a-şi susţine arta, poartă arme şi umblă prin constelaţii rău famate ale Americii Latine. Când salvează o tânără prostituată din braţele unui proxenet scelerat, ştiu că trebuie să părăsească ţara şi profită de ocazie să caute o poetă dispărută, Cesarea Tinajero, care se pare că ar fi pus bazele realismului visceral în anii ’20, curent demult uitat şi reînviat de duetul Belano-Lima.

“You don’t challenge a man for something he hasn’t done yet, I thought. But then I thought that life (or the specter of life) is constantly challenging us for acts we’ve never committed, and sometimes for acts we never even thought of committing.” [p. 448]

În partea a doua, “The Savage Detectives”, avem un mozaic polifonic realizat din monoloagele sau dialogurile a peste 40 de persoane care au intrat, într-un mod sau altul, în contact cu Lima sau Belano. Aflăm astfel ce au făcut cei doi şi cele câteva duzini de personaje între anii 1976 şi 1996. Multitudinea de păreri permite viziuni complexe, deseori contradictorii, ale celor doi, influenţele lor asupra personajelor fiind de necontestat şi, uneori, chiar cu sfârşit tragic, amintind de influenţele lui Pechorin al lui Lermontov asupra celorlalte personaje din carte, chiar dacă Lima, Belano şi Pechorin sunt constuiţi diferit.

“January 1. Today i realized that what I wrote yesterday I really wrote today: everything from December 31 I wrote on January 1, i.e., today, and what I wrote on December 30 I wrote on the 31st, i.e., yesterday. What I write today I’m really writing tomorrow, which for me will be today and yesterday, and also, in some sense, tomorrow: an invisible day. But enough of that.” [p. 527]

Ultima parte, “The Sonora Desert”, revine la perspectiva naratorului din prima parte, Madero, şi aflăm că, timp de o lună după fuga lor în 1976, cei patru (Madero, Lima, Belano şi prostituata Lupe) o caută pe Cesarea Tinajero, mama realismului visceral, autoarea unei singure poezii publicate, şi aceasta fiind mai degrabă un poem grafic. Intenţionează să o găsească şi să recupereze din trecutul uitat manuscrisele ascunse ale poetei, acum o femeie grasă şi în vârstă. O găsesc şi, la scurt timp după asta, sunt ajunşi din urmă de proxenetul răzbunător şi cartea se termină la fel ca multe alte cărţi ale lui Bolano: brusc şi neaşteptat. În urma lor rămâne ecoul ca un ton ocupat la un telefon public în miez de noapte.

Cărţile lui Bolano sunt ca bucăţi dintr-o operă imensă, întinsă peste zeci de ani şi peste toate cărţile sale. Temele sunt aceleaşi: căutarea poetului dispărut în deşert (Tinajero în “The Savage Detectives”, Archimboldi în “2666″), poeţii vagabonzi, neliniştiţi până la moarte şi caracterul potenţial ilicit al unei literaturi aservită politicului (poeţii criminali din bizarul roman enciclopedic “Nazi Literature in the Americas”). Personajele nu-şi găsesc liniştea şi sunt prinşi în malaxorul obsesiilor care îi vor devora complet în final. “The Savage Detectives” poate deveni un “On the Road” pentru o generaţie întreagă de tineri ai Americii de Sud.

Există trei impedimente în calea receptării operei lui Bolano în Europa: 1. caracterul profund local al cărţilor; multele referinţe la episoade şi elemente culturale ale spaţiului sud-american, care pot părea de neînţeles pentru un european; 2. stilul experimental al naraţiunilor; nici una dintre cărţile sale nu se aseamănă din punct de vedere stilistic; 3. nucleul tematic al operei sale: literatura şi scriitorii; asta poate părea obositor pentru cineva care nu e scriitor. Consider însă că Bolano merită receptat şi în spaţiul românesc şi a fost primul autor pe care mi-am dorit să-l traduc. Apoi mi-am dat seama că nu ştiu spaniolă.

Dacă vreţi să visaţi şi în starea de veghe, citiţi Bolano.

“All poets, even the most avantgarde, need a father. But these poets were meant to be orphans.” [p. 161]

Foto: Zia Vey

A.R. Deleanu

Romania Noir. O antologie de povestiri mystery & thriller,

de George Arion şi Bogdan Hrib (ed.),

editura Crime Scene Publishing, 2011

„Romania Noir. O antologie de povestiri mystery & thriller”, editată de George Arion şi Bogdan Hrib şi apărută la Crime Scene Publishing în 2011, este un „început”, după cum declară în „Nota editorului” domnul Hrib, notă la care voi mai reveni la final. Am fost peste măsură de entuziasmat de o asemenea iniţiativă, pe care o văd necesară pentru o literatură contemporană naţională „sănătoasă”. Până nu marcăm fiecare gen în condica literară nu putem pretinde că avem o scenă literară firească. Bifăm, bifăm, parcă îmi vine să zic, dar nu cu orice preţ. Dacă această antologie rămâne la nivelul de „început” e o mare greşeală, pentru simplul fapt că e un început stângaci, dacă nu chiar prost, şi asta nu neapărat din cauza calităţii textelor – fiecare autor cu ideile şi cu vocea sa, ce e de reproşat aici? – ci din cauza neglijenţei cu care a fost „îngrijită” această culegere.

Dar să o luam pe rând. Antologia cuprinde unsprezece povestiri de calibre diferite, două dintre ele aparţinând editorilor (se putea altfel?!). Alexandru Arion deschide foarte bine culegerea cu povestirea „Captiv”, un monolog halucinant, ca rupt dintr-un vis, al unui bărbat care străbate noaptea cu un cadavru în maşină. Încercând să-şi justifice fapta, naratorul cade în reverii psihotice şi repetă refrenul „Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu” ca pe o mantră. Un text foarte bun, printre puţinele din antologie – o alegere perfectă pentru un incipit de antologie. Domnul Arion, seniorul, continuă cu povestirea „Murder by Skype” şi ne prezintă un narator prins într-o falsă aventură extraconjugală care se termină – cum altfel? – prost. Cam banală povestirea, dar scrisă cu mâna sigură a unui autor cu experienţă în domeniu. Renata Caragiani prezintă o serie de sinucideri care par să aibă un tâlc, dar unul care m-a dezamăgit în final. Se pune că nu vreau să divulg prea multe despre acţiunea povestirilor? Bogdan Hrib a scris, după părerea mea, cel de-al doilea text bun din antologie. „Urmele paşilor ei” are o premisă fantastică: pe neaşteptate, fiecare pas al fiecărui om lasă urme colorate în urmă. Asta îl ajută pe detectivul din povestire să rezolve cazul dispariţiei fiicei unei femei, cu care se şi combină la final. Măcar atât. Bun final, însă. În „Serata” de VT Morogan, un ins adună nişte oameni la un loc cu un scop funest. Îi iese. E şi cu iubire, deci nu ştiu ce să zic. Andra Pavel, născută în 1994 (băi!) ne oferă cel mai lung text din antologie, cam prea lung pentru un subiect atât de neinteresant. E păcat, aş fi vrut să îmi placă „Bloggeri guvernamentali”, pentru că recunosc talentul de necontestat al tinerei Andra Pavel. N-am ce comenta – stil alert, propoziţii bine calculate, rar ceva în plus şi rar bănuiala că ceva lipseşte. Dar subiectul e neinteresant şi nu justifică lungimea exagerată în cadrul unei antologii. Oricum, Andra Pavel a devenit o revelaţie pentru mine şi sunt sigur că ne va da lecţii în curând. Subiecte interesante îi trebuie. Mircea Pricăjan este prezent cu textul „Plecarea lui Toma”, o povestire cu accente horror, oarecum de aşteptat din partea dânsului. Nu am ce-i reproşa, poate doar doppelgänger-ului din povestire, că vorbeşte prea mult şi explică totul. Cu cât ştii mai puţin, cu atât te panichezi mai tare. Dar, în rest, un text foarte curat, în care grija editorului din Mircea Pricăjan şi-a arătat chipul. Monica Ramirez („Orizontul de dincolo”) a scris ceva cu CIA, agenţi sub acoperire, pe tema relaţiei amoroase dintre infractor şi agent secret, dintre bine şi rău, carevasăzică. Nu-i de mine. Deloc „Romania” şi prea puţin „noir”. „Din umbră” de Oana Stoica-Mujea e singura povestire pe care nu am citit-o. Motivul e simplu: a pus virgulă între subiect şi predicat. Nu o dată. De două ori. Pe o singură pagină. Nu sunt un pedant, dar cu aşa ceva nu-mi pierd vremea. De la Bogdan Teodorescu mă aşteptam să scrie un text foarte bun, o povestire care să-mi placă. „România 2011” mi-a plăcut mult. Este vorba despre un tip obsedat de un joc care imită traiul din România. Jocul îl face praf pe tip, îl nenoroceşte. Genială povestirea, mişto stilul, foarte bună ideea. Finalul - de fapt ultimul paragraf - m-a dezamăgit un pic. Despre ultima povestire, „Vega Club” de Lucia Verona, nu prea am ce să zic. Din păcate m-a plictisit. Bine măcar că e scurtă.

Las pentru final cel mai ilar aspect al antologiei: „nota editorului”, în care Bogdan Hrib se plânge de autori, acuzându-i ba că nu trimit textele la timp, ba că nu au diacritice, ba că nu sunt corectate etc. Ei bine, ţinând cont că antologia este plină de greşeli, mă îndoiesc că textele au mai fost îngrijite de editori. Şi atunci mă întreb: ce a făcut antologatorul?

Am zis. Şi acum, să vină duşmanii!   

Foto: Zia Vey