My3

A.R. Deleanu: Sînul

Irina BRUMA: (o să mi te imaginez într-un scafandru…)

Marius CONKAN: Cantos (Cuptorul cu microunde)

Mihai VIERU: Aer în iarbă

Petru NEGURĂ: Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale

Ioana ŞERBAN: 44 de balanțe

Leonard ANCUŢA: Pierderea definitivă a lucidității

Liviu ANDREI: Patru dumnezei într-un restaurant

Alexandru PETRIA: O să mori, o să mori!

Octavian PERPELEA: homeless

Iulian SÎRBU: Cel mai enervant tic – şi atunci i-am făcut să dispară!

Octavian PERPELEA

 

homeless

venise toamna

aveam din nou o recoltă bogată

de ocări & sudalme                                       

flegme cu muci

mi se scurgeau pe tricou

se făcuse frig

şi deja trebuia

să mă acopăr cu câinii din parc

eczemele lor

atingeam eczemele mele

iar atunci când visam

visele noastre

se amestecau

formând un uriaş vis

animalic

un zeu

bolnav de Parkinson

încerca în zadar

să regleze

limitele delirului meu

în răstimpul acesta

eu lâncezeam pe o bancă

şi-n fiecare seară priveam

cum un peşte obez sare prin aer

şi înghite luna

 

ţi-ai injectat în inimă o doză de botox

 

era ora trei noaptea

şi viaţa încă nu începuse

aşteptai maşina de gunoi

să-ţi ridice visele

plictisit

ţi-ai injectat în inimă

o doză de botox

iar doza s-a transformat

într-o overdose

şi după ce ai murit

te-ai transformat

într-o vegetală

ce a trăit puţin

cât pauza dintre o respiraţie

şi un surâs

 

alienare

 

sortezi întâmplări

înregistrezi mărirea & decăderea clipelor

eşti preocupat de carieră

vrei să-ţi iei casă de vacanţă

şi dintr-o dată

un medic îţi spune două

maxim trei luni

te afli la finalul drumului

într-o stare hipnotică

fără identitate

realul trece pe lângă tine

ca un tren în surdină

se lasă o linişte severă

înaltă

te uiţi în oglindă

şi întrebi

cine-i acolo?

 

 

aşteptare

 

suntem prea înţelepţi

ca să mai avem nelinişti metafizice

şi stăm cu toţii senini & lascivi

ca nişte Dalai Lama răspopiţi

aşteptând să sară pe noi

tigrul amorului

să ne înfulece

într-o zvârcolire discretă

ca sexul între doi surdo-muţi

ca digestia unei plante carnivore

 

 

clătindu-mi imaginaţia prin plictisul altora

 

clătindu-mi imaginaţia

prin plictisul altora

îndopat cu pufoaică

de contrabandă din State

un adevărat păcătos de elită

ce se gândeşte la pruncul Iisus

în maniera pedofilului belgian

cu moravurile la amanet

şi totuşi sensibil

parol

cu fizionomie de poet blestemat

născut în Lehliu Gară

vă înfig pistolul cu apă

în ceafă

şi vă constrâng să mă iubiţi

aşa troglodit cum sunt

 

cântec de nunta

 

fisura dintre noi se dilată

ca un vagin de lăuză

 

doar pula mea te mai așteaptă

în poziţia lotus

fredonează cântece tribale şi transpiră

 

va mai trece puţină vreme până ce distanţa

dintre mine şi tine

va deveni atât de indiscretă

încât ne vom ruşina

şi ne vom depărta şi mai tare

 

o să mă însor cu o alta

de sâmbăta morţilor

şi la nunta mea va cădea o stea

în pula mea

în pula mea

de adio

 

nu ne mai iubim deloc

nopţile dormim

ca nişte pisici grase

ziua toarcem leneş

într-o nepăsare

orientală

ţi se rupe de mine

mi se rupe de tine...

 

dar parcă uneori

ţi-aş trage un glonţ

în tâmplă

să văd dacă moartă fiind

nu te-aş putea iubi

din nou

 

 

dozatorul de iluzii

 

 

în noaptea aceea

dozatorul de iluzii

m-a teleportat

într-un oraş circular

fără periferii

direct într-o cârciumă

acolo am fumat hașiș

cu jefuitorii de morminte

acolo am învățat arta fugii

de la mercenarii laşi

care m-au condus la bordelul

cu o singură târfă

iar viaţa nu-mi mai părea

o speranţă funestă

ascunsa aici printre oameni

în aerul gri al plictiselii

cînd m-am întors înapoi

eram mai nostalgic decât

clitorisul unei nimfomane bătrâne

şi de atunci

tristeţea şi plictisul

mă joacă la zaruri

 

 

estivală

 

sunt guvidul care se crede rechin
şi temut
cel care şi-a tatuat pe aripioară
te fut

 

înmatriculez stele într-o lamaserie din Mizil

 

 

înmatriculez stele

într-o lamaserie din Mizil

sunt un swami valah perfect

ce aşteaptă

următoarea rată spre Shambala

pregătit să ciordească

mărgelele de sticlă

ale preafericiților

şi să le redea poporului

în târgul Vitan

 

Iulian SÎRBU

Cel mai enervant tic – şi atunci i-am făcut să dispară!

Sunt un om total obişnuit. Aş zice că nu am nimic special… asta dacă nu iau în considerare că am un tic cam enervant. Îmi fac vecinii să dispară. Nu printr-o magie şi nu dispar chiar de tot… în general îşi dau duhul. Vecinii care mă enervează mor. Unul singur a scăpat cu viaţă, dar e condamnat la închisoare  pentru dublu omor. Pe viaţă!

Dar mai bine să vă povestesc cum s-au întâmplat toate nebuniile astea. În urmă cu ceva ani, chiar nu are acum importanţă câţi, aveam un vecin deasupra apartamentului meu care începuse să mă enerveze. Dar nu aşa normal, să zic… mă enerva în draci. Vecinul cu pricina se îmbăta des, în fiecare zi mai exact. Şi când venea beat acasă începea scandalul. De sus se auzeau ţipete, urlete. Tot felul de zgomote neplăcute, ca atunci când îţi baţi femeia şi copiii. Gălăgia se prelungea până târziu în noapte. Degeaba am vorbit cu vecinul. Promitea că nu o să se mai întâmple, dar a doua zi o lua de la capăt. Ajunsesem la capătul răbdării şi atunci am zis cu furie: „ Să-l ia dracu’!”. Şi în câteva zile l-a luat într-adevăr. Dracu’. A fost găsit mort într-o pădure de lângă satul natal pe unde se mai ducea din când în când. Soţia şi copii au vândut apartamentul şi au venit alţi vecini care deocamdată nu prea mă enervează.

Credeţi că totul s-a terminat cu moartea vecinului? Ei aş! Ăsta a fost doar începutul!

Vizavi de mine locuia o familie de profesori ieşiţi la pensie. Oameni de o anumită calitate şi cu care mă înţelegeam bine. Dar şi-a băgat Diavolul coada şi aici. Am observat că doamna profesoară pleca des la ţară şi domnul profesor rămânea singur acasă. N-am dat prea mare importanţă acestui lucru, dar până la urmă lucrurile s-au precipitat. Dar să nu anticipez…

Într-o zi se nimereşte că eram singur acasă, soţia fiind plecată la o prietenă. Aud soneria de la uşă şi când mă uit pe vizor îl văd pe vecinul de palier (domnu’ profesor, adică). Îi deschid şi el mă invită la el să degustăm nişte vin pe care tocmai îl primise, nu mai ştiu de unde. M-am mirat, pentru că nu mă mai invitase până atunci, dar am acceptat. M-a invitat în bucătărie, zicând că acolo e mai intim. A scos o sticlă de doi litri cu vin şi două pahare. Vinul era bun într-adevăr. Am discutat cu domnul profesor o grămadă de subiecte. La un moment dat am observat că sticla s-a terminat. Eu m-am ridicat, i-am mulţumit şi i-am zis că mă retrag la mine. Vecinul nici nu vroia să audă, el mai avea chef să bea.  Mi-a zis că se duce să mai cumpere ceva de băut şi că eu să mai rămân, că nu vrea să bea singur. Cu greu am reuşit să scap de el şi să mă retrag în apartamentul meu.  Mai trece ceva timp şi se întâmplă să fiu iar singur acasă. Am auzit soneria şi l-am văzut pe vecinul de vizavi cum se clătina în faţa uşii mele. Era clar beat mangă. M-am făcut că nu sunt acasă, nu mai vroiam să beau cu el… mai ales că era evident că deja consumase suficient. Dom’ profesor, văzând că nu răspund, s-a mutat la uşa altui vecin de pe palier. Celălalt vecin nu l-a refuzat şi a mers cu el. Trebuie să precizez că şi vecinul în cauză îi trăgea cu băutura şi făcea şi  scandal de se auzea pe toată scara. Drept să vă spun ambii vecini începuseră să mă enerveze. Şi i-am trimis la dracu’! Au murit la diferenţă de o săptămână. Întâi a murit profesorul. Atac de cord. Apoi am auzit că a murit şi celălalt vecin de palier. Nu am aflat din ce cauză. Dar nici nu m-am agitat să aflu. Aveam deja trei vecini eliminaţi.

Şi atunci mi-am dat seama că am un tic enervant. Cum trimeteam (în gând, desigur) un vecin în iad, acesta se şi executa. Dar credeţi că s-a terminat ? Da de unde!

La etajul unu (adică cu un etaj mai jos de unde locuiesc eu) era o familie care avea trei băieți. Doi dintre băieţi erau în regulă, dar mijlociul apucase pe drumuri greşite (băutură, droguri etc.). Nu i-aş fi dat importanţă dacă nu s-ar fi legat de fecioru-meu, în mai multe rânduri. Pe de altă parte, de la un timp şi părinţii parcă o luaseră razna. Se îmbătau des (şi soţul şi soţia) şi făceau scandal. O dată pe săptămână dădeau petrecere pe fond de manele şi dansau de se cutremura toată scara. Începuseră să mă enerveze şi vecinii ăştia!

Tot la etajul unu mai aveam un vecin care tot îmi cerea bani ca să-şi cumpere băutură. Am făcut greşeala să-i scap odată nişte bani şi pe urmă se ţinea ca râia de mine. Asta deşi i-am explicat că nu sunt milionar şi că n-am bani de împrăştiat. Şi vecinul ăsta mă enerva!

A venit Crăciunul cu mâncărurile specifice şi cu multă băutură asociată. A doua zi de Crăciun am fost în vizită şi ne-am întors târziu acasă. Cum am ajuns m-am culcat, aşa că abia a doua zi am aflat că şi vecinii de la etajul unu au cam dispărut. Dar ce se întâmplase de fapt. Cele două familii de la etajul unu s-au certat. Fiind ameţit de alcool, băiatul mijlociu (despre care v-am zis că mă enerva foarte tare) a luat un cuţit şi l-a înjunghiat pe vecin. Tatăl băiatului s-a băgat între ei, dar băiatul orbit de furie l-a înjunghiat şi pe taică-său. Vecinul care se ţinea de mine să-i dau bani a murit pe loc. Celălalt vecin a fost luat în stare gravă de Salvare. Pe băiat l-au luat poliţaii. Până la urmă a murit şi al doilea vecin la spital. Băiatul a înfundat puşcăria. Pe viaţă.

Ia să numărăm un pic: vecinul de la trei, cei doi vecini de pe palierul meu şi trei vecini de la unu. Total şase vecini eliminaţi. Cu gândul. Nu le-am făcut nimic în rest. Pe cuvânt de onoare!

Deocamdată nu mă mai enervează niciun vecin…

Deşi ar fi câinele vecinilor de la trei. Latră cam mult! Să-l ia dracu’!

Alexandru PETRIA

 “O să mori, o să mori!”

(fragment de roman)

 

Nu ştiu cât vindecă adevărul de pe suporţii sincerităţii, cum nu ştiu dacă vreau cu adevărat ca să fiu vindecat sau scăpat doar de-o povară. Mă folosesc de el ca de un prohod, adevărul ca un prohod, un prohod aici pentru Zoso, cel care am fost şi de care doresc să mă dezlipesc, oricât m-ar costa. Netul va lua locul gropii ori al valurilor în ale căror abisuri sunt aruncaţi morţii de pe vapoare, şi deocamdată sunt şi preotul, şi căpitanul, şi mortul. În felul său, şi internetul este un mormânt. Zoso n-o să putrezească într-un ospăţ al viermilor. Lui Zoso n-o să-i ciugulească ochii peştişorii, până vor lăsa orbitele goale ca două sticle cu dopurile scoase, şi testiculele, şi penisul, înainte de sosirea rechinilor, cu cercurile lor prin apă ca nişte decupaje ale neîndurării, aproape ritualice, exacte, eficiente. Ţin slujba - aceste cuvinte - cum pot, şi-l arunc simbolic pe Zoso din spinare.

M-am săturat de toxinele lui Zoso.

Pluralul majestăţii. Am început să-i exasperez pe toţi, transformându-l pe eu în noi de dimineaţa până mă culcam - ziceam “Mergem să ne culcăm”, ”Vrem să mâncăm”, rar “Vă iubim”. Aşa mi-a venit înainte de intrarea în clasa a VII-a, după violul mamei. Am renunţat să ascult ABBA şi Boney M, însă nu şi Beatles, şi am trecut la Led Zeppelin, Deep Purple sau Black Sabbath, la AC/DC, la hard rock.

            “O să mori, o să mori!”, îi cântam Mariei Todea împreună cu Mircea şi uneori şi cu Gabriela. Mircea se prefăcea că bate tobele, iar eu eram la chitară electrică. Gabriela se mulţumea să privească. Tot la două zile, când mergeam după apă la izvor, bătrâna neam cu Mircea ne ocăra şi ne promitea că ne spune la părinţi. “Nesimţiţilor”, ne striga, iar strigătul ei abia de-şi găsea loc între volutele răcnite ale lui “O să mori, o să mori!”. Avea 82 de ani şi era zgârcită. Noi consideram că o pedepsim pentru acest păcat, ca nişte cavaleri ai dreptăţii.

Maria Todea n-avea dinţi în gură, dar avea o limbă rea şi otrăvită. Aveam s-o aflu peste ani, ori poate am ştiut şi n-am luat în considerare sau am uitat, că a fost sora bunicii dinspre mamă a lui Mircea. De ani, nu ne lăsa să-i culegem mere din copaci, pere, număra piersicile să vadă dacă nu lipseşte vreuna, şi ne lovea peste picioare cu o botă jegoasă de care se folosea ca baston dacă îi intram nechemaţi în curte. Bărbatul i-a murit. Singurul copil, o fată, i-a murit şi ea. La 10 ani. 

            Cântându-i Mariei Todea aveam totodată impresia că zgândărim o viperă ajunsă neputincioasă. Şi ne plăcea.

 

(…)

Pe Maria Todea mai aveam boală şi fiindcă din cauza ei a trebuit să stau la coadă la zahăr şi ulei, în vacanţa de primăvară, înainte de-a se introduce raţiile alimentare. Am stat la coadă împreună cu Mircea, de la 3 dimineaţa până la 10, când a urcat pe bordura de piatră cubică a trotuarului de lângă “Alimentara” o maşină care parcă mai avea doar o vineri şi un şofer plictisit a descărcat lăzile de lemn cu sticlele de ulei şi sacii cu zahăr murdăriţi cu ceva unsuros, maro. Mircea m-a rugat să-l însoţesc deoarece n-avea cine, părinţii lui aveau gripă, la fel şi Gabriela, iar Maria Todea i-a anunţat din timp că ea n-o să le cumpere nimic, că nu le este servitoare, deşi era pregătită să stea la rând cu câteva plase în mână. “Egoista pulii de babă”, trânti cu năduf Mircea, apoi, înveselit schizoid, ca printr-o minune, mă puse la încercare:

- Ştii care-i diferenţa dintre un gladiator şi o fecioară?

- Hai că n-am chef, pocitanie, doar n-o să fim gladiatori la coadă…

- Gladiatorul se luptă pînă la ultima picătură de sînge, fecioara pînă la prima…

- Coada şi fecioara, alăturate, sună porcos.

- Dacă cotoroanţa este năzuroasă…

Încă n-am trecut la pluralul majestăţii, era în vremea pre-majestate. Ca să se scurgă aşteptarea cumpărării zahărului şi a uleiului mai lesne, nu ne-am luat ceasurile la noi, ca să nu fim tentaţi să ne uităm mereu la ele, nerăbdători şi plictisiţi. Credeam că avem de stat până la ora deschiderii, până la 7.

Când am ajuns lângă gardul din faţa magazinului, nu era nimeni, eram doar noi doi, şi noaptea spartă doar de câteva becuri chioare pe stâlpi, şi o ciudată aliniere de plase goale, agăţate de ornamentele de fier forjat ale gardului. Mircea a recunoscut sacoşele Mariei Toader, legate cu o bucată de cordon de halat de casă. Ea a plecat, după ce şi-a agăţat sarsanalele, ca să prindă încă două-trei ore de somn, cum au procedat şi ceilalţi proprietari ai plaselor. Am început să râdem în noapte înveseliţi de priveliştea rezervării locului la coadă prin sacoşe. Apoi Mircea a apucat plasele Mariei Toader şi, cotind-o pe o stradă din apropiere, eu mergeam încet în urma lui, destul de departe, le-a aruncat în grădina lăsată în paragină a unei case vopsite în verde, cu tencuiala căzută pe lângă geamuri.

- Stai, să nu ne întoarcem încă la magazin, i-am zis lui Mircea.

- M-am prins, vrei să apară altcineva înaintea noastră, să nu-şi dea seama lumea că noi am luat bulendrele babei… Deştept!

- Deştept, sigur. Un deştept care are un prieten deştept.

După ce-am terminat de fumat fiecare câte două ţigări, am avut de aşteptat destul până a apărut o femeie cam la 30 de ani. Înainte i s-au auzit doar paşii pe piatra cubică a străzii, apoi silueta şi părul ei blond i s-au decupat sub un bec.

 

(…)

Deania este locul unde nu aş vrea nici să mor. Prea mă leagă de el doar ventuzele amintirilor crude şi groteşti, alunecând inexorabil pe-o imensă tristeţe. Nu tristeţea unei pierderi, nu, ci a dramei că n-am intrat în maturizare cu o pubertate şi-o adolescenţă senine, tristeţea anilor de formare schilodiţi. Drama a ceea ce nu mi-a fost dat să am, de parcă aş fi fost stigmatizat, într-un oraş fără însemnătate, de-o banalitate stridentă (da, şi banalitatea are stridenţele ei!), ideal pentru bătut tablele, mâncat slănină cu ceapă şi râgâieli după o bere.

Maria Todea, la ora 6, dădea din mâini, lovea când cu un picior, când cu celălalt în trotuar, i se mişca basmaua cu buline la dreapta, la stânga, avea basma pe cap şi părul alb i-a ieşit într-o parte de sub el, şi repeta “Unde-s?”, şi repeta “Hoţii!” până a izbucnit în plâns.

–Parcă-i un porc cu pai în cur, mi-a şoptit Mircea.

- Nţţ…O cloşcă alungată de pe ouă.

- Cotcodac, cotcodac ca un brotac.

- Oac-oac, oac-oac.

Eram cei mai tineri la coada de lângă “Alimentara”, urma blonda, iar restul erau pensionari.

- Dacă vine moartea aici, îşi scurtează drumurile. Nu trebuie să umble în plus după bătrâni, să se obosească fără rost. Miroase a hoităciunii. Poate să-i ia la grămadă, a continuat Mircea.

- Hoituri, incultule! Dar nu vezi că bătrânii sunt buni de pus la coadă? Numai noi stăm cu ei, ca fraierii.

Maria Todea cerea să fie lăsată în rând, cam pe unde credea că i s-ar fi cuvenit, cam în a cincea poziţie, după cum îşi amintea că şi-a agățat plasele pe gard. Dar ceilalţi bătrâni se împotriveau.

- De unde să ştim că nu minţi?, a întrebat-o o bătrână cu un loden.

- Nu mint, ăsta-i adevărul, cineva mi-a furat plasele, se tânguia Todea.

Erau deja circa 100 de oameni la rând.

- Cui i-ar fi trebuit plasele dumneavoastră?, s-a băgat şi altcineva în vorbă.

- Nu ştiu, erau aici, legate, nu ştiu, scoase printre oftaturi Todea.

- Poveşti, zise un bătrânel.

- Aşa ceva nu s-a mai întâmplat, zise o altă bătrână, însoţindu-şi cuvintele cu un gest ferm al mâinii.

- E clar că nu, continuă bătrâna în loden.

- Minte, cred, zise bătrâna care îşi mişca mâinile ferm.

- Minte, minte, la coadă, au ropotit câteva voci din spate, nemulţumite.

- Du-te la coadă, ca ceilalţi, mincinoasă, hai!, strigă un bătrân cu o mustaţă ca Hitler.

Noi încercam să ne reţinem şi răsuflările. Mircea îşi privea insistent tenişii.

 

(…)

A doua zi Mircea şi mama lui au mers la spital. I-au dus flori şi portocale Mariei Todea.

 

Îmi amintesc cum i-am aruncat cu boltă plasele la casa cu tencuiala căzută lângă ferestre. Cum plângea apoi Maria Todea şi cum l-a lovit cu o umbrelă pe bătrânul cu mustaţă ca şi Hitler. Puternic, în cap şi pe umeri, de patru ori. Cum ne-a strigat, când cineva i-a smuls umbrela din mână:

- Copii, spuneţi că nu sunt mincinoasă. Spuneţi, să audă toţi.

Cum noi am strigat:

- Nu ştim nimic.

Cum mulţimea parcă era scurtcircuitată, cum Mircea îşi privea tenişii, iar eu pantofii. Cum se auzea “A îmbătrânit degeaba, nu ştie să se poarte”, “Mincinoasa, da”, “Ne crede proşti”, “Să stea la coadă, să ajungă la toţi!, “Lacoma”, “N-are timp la pensie”, “Nesimţita”. Îmi amintesc cum Maria Todea stătea rezemată cu cotul stâng pe un tomberon metalic de gunoi şi cum m-am gândit că ea îşi trage sufletul. Îmi amintesc cum ea nu mai plângea, cum privea fără să vadă pe nimeni, cum era adunată în ea, cum murmura “Plasele, plasele”, am reuşit să percep. Nu-mi amintesc cum a căzut, imaginile acestea s-au şters oricât încerc să le restaurez. Îmi amintesc însă cum stătea chircită cu mâna la piept, cum un picior i se mişca, cum piciorul contrasta cu imobilitatea restului corpului. Îmi amintesc că ciorapii de pe acel picior aveau trei găuri. Nu mai murmura nimic, abia respira cu gura schimonosită de durere.

- Daţi un telefon la Salvare, s-a ridicat o voce din mulţime.

- Nu se preface?, s-a găsit în treabă unul, care a fost catalogat pe loc de trei oameni ca prost.

Salvarea a sosit deodată cu vânzătoarea “Alimentării”.

Îmi amintesc cum am tremurat împreună cu Mircea câteva zile ca nu cumva să se afle ce-am făcut.

- A luat-o în freză clasa întâi, mi-a zis Mircea.

Ne părea rău doar că nu puteam să povestim faza prietenilor.

Am ajutat cu Mircea la urcarea Mariei Toader în salvare.

- Este rudă cu voi?, ne-a întrebat femeia blondă şi ne-a scrutat ciudat.

- Doar cu el…, am arătat spre Mircea.

Amândoi ne străduiam să arătăm trişti. Foarte trişti.

- Săraca tanti Maria, a dat-o pe jeluit Mircea.

- Asta-i viaţa, dar nu trebuia să mă lovească, a ieşit de sub mustaţa a la Hitler. Bătrâna cu lodenul i-a întins lui Mircea umbrela Mariei Todea, cu pânza desfăcută de pe spiţe.