Alexandru VAKULOVSKI

 Supravieţuitorul Palahniuk

Dumnezeu.

Satana.

Ieri. Azi.

Eu. Tu. El.

Ea.

Biblia.

Reţete.

Sinucidere.

Rob.

Pastile.

Terorism.

Supravieţuire.

Glamour.

Ea.

Masturbare.

Superstar.

Sinucidere.

Futai.

Biblie.

Pete.

Supravieţuire.

Urme.

Avort.

Naştere.


Sumar.

Prefaţă.

Cam astea sunt cuvintele cheie ale romanului Supravieţuitor de Chuck Palahniuk, care a ales o structură destul de incomodă, pentru că a început cu sfârşitul. Personajul principal e un sectant sinucigaş ce se află într-un avion pe punctul de-a se prăbuşi. Şi în ultimele lui momente îi auzim povestea vieţii – un fel de bildungsroman ce începe cu prezentul pentru a coborî cât mai adânc, nu doar în trecut, ci şi în subconştient. Primele capitole ale romanului sunt pline de reţete culinare şi reţete de ştergere a petelor – tocmai pentru a ţine cititorul, de a nu-l plictisi, dacă din start tot a primit finalul.

A doua parte a romanului e o excelentă critică a societăţii de consum în care trăim, care se ţine doar pe falsuri şi pe pastile. Aşa Palahniuk reuşeşte să-şi facă din cititor un complice, îl bagă în pielea Supravieţuitorului – personajul principal al romanului. Prin Supravieţuitor Palahniuk probabil a câştigat un pariu cu sine: să scrie un roman cu o tehnică aproape imposibilă pentru timpul nostru. Aşa a câştigat timp sau chiar timpul. Supravieţuitor e un roman excelent de citit la sfârşitul lumii.

Chuck Palahniuk, Supravieţuitor,

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

Alexandru VAKULOVSKI

Un volum scandalos – Oameni din Chişinău

După ce a intrat în literatură prin câteva cărţi de poezie remarcabile şi atât optzeciştii, nouăzeciştii, cât şi douămiiştii s-au grăbit să-l bage în listele lor reprezentative, după ce a creat cel mai durabil curent literar din ultimele decenii – fracturismul, după ce a scris peste 20 de piese de teatru care au fost jucate din Moldova până-n Haiti, se pare că în ultimii ani scriitorul Dumitru Crudu s-a orientat mai mult spre proză.

 Zic se pare, pentru că el este un scriitor surpriză şi nu părăseşte corabia atunci când se îneacă, ci în plină glorie. După Măcel în Georgia, romanul editat la Polirom în 2008, Dumitru Crudu a lansat acum volumul Oameni din Chişinău (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011). Spun volumul, pentru că majoritatea celor care l-au citit nu ştiu unde să-l claseze: la proză scurtă sau la roman.

Mie mi se pare simplu: Oameni din Chişinău poate fi citit atât ca un volum de proză scurtă, cât şi ca un roman. Ba mai mult, volumul conţine multe elemente de dramaturgie, chiar şi de poezie. Să le iau pe rând. În cele 13 proze din carte, personajele circulă liber dintr-un text în altul, aceeaşi atmosferă apăsătoare a Chişinăului în pseudo-război şi tensiune maximă e de la prima până la ultima pagină. Locul, timpul, personajele sunt aceleaşi în tot volumul – un lucru ce caracterizează romanele. Dar în acelaşi timp fiecare proză-capitol poate fi citită şi separat, ca o proză scurtă.

Un lucru important al cărţii, împrumutat din teatru, e accentuarea detaliilor, jocul cu obiectele. În multe proze obiectele devin personaje. În A doua zi, cărţile Liudi s Dablina şi Oameni din Dublin spun mai multe despre personajele principale, decât reuşesc să spună ei direct. La fel cum revistele Moldova şi Akvareli se regăsesc în tot volumul, fiind nişte elemente esenţiale pentru personaje. În Vaporul alb, lupta dintre un tânăr şi o pensionară se produce prin lectură: Vlăduţ, tânărul - citeşte Timpul, iar pensionara – Comunistul.

Timpul din Oameni din Chişinău e aprilie 2009, iar locul – Chişinău, desigur. La fel ca în perioada istorică, Dumitru Crudu creează în carte o tensiune ascendentă, ai impresia că toate „bombele” ascunse în primele pagini explodează la sfârşit. Tensiunea e creată între ruşii şi românii din Chişinău, dar şi între diferitele generaţii, indiferent de naţionalitate.

Marele plus al acestei cărţi este că autorul ei, prin diferiţi naratori, reuşeşte să se detaşeze de temele propuse. Vedem mai multe puncte de vedere. Astfel, deşi istoria recentă e foarte importantă în construcţia cărţii, ea nu devine o armă propagandistică, aşa cum se întâmplă în majoritatea cărţilor ce se intersectează cu istoria recentă.

Prin temele alese de Dumitru Crudu, Oameni din Chişinău a stârnit scandal încă înainte de-a fi lansată oficial. Ba mai mult, a devenit scandaloasă înainte de-a fi citită. Un semn că tensiunea cărţii îi depăşeşte paginile şi că pentru majoritatea temele din volum sunt subiecte tabu. Oameni din Chişinau e o carte creată din istoria recentă, dar care, cu siguranţă, va rămâne în istoria literaturii române.

Dumitru Crudu, Oameni din Chişinău,

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

Foto: K

Alexandru VAKULOVSKI

 Zaza Burciuladze: literatură şi droguri

 Editura Cartier a lansat recent o colecţie nouă, foarte faină, Biblioteca deschisă, coordonată de Vasile Ernu. Primul volum pe care l-am citit din această colecţie e minunatul, cum ar spune Oleg Carp, volum de povestiri Kafka instant al georgianului Zaza Burciuladze. Volumul are câteva povestiri, una mai halucinantă decât alta, deşi scriitura lui Zaza Burciuladze nu respinge realitatea, ci, din contra, o îmbogăţeşte cu efecte, cu revelaţii. Drogurile intensifică realitatea, îi dau o imagine distorsionată, exagerată. Trebuie să amintesc şi cinismul, ironia, autoironia şi umorul lui Zaza Burciuladze. Drogurile din prozele lui Zaza fac cumva legătura între realitate, imaginar şi livresc.

Livrescul din Kafka instant e foarte important. Zaza Burciuladze bagă tot timpul în gurile personajelor citate, parafrazări din textele rock & roll, literatură şi foarte-foarte multe referinţe la Biblie. Atât de multe referinţe biblice că nu m-aş mira dacă aş auzi la un moment dat că Zaza ar intra în vreo sectă, deşi, oricum, călugăria ar părea mai potrivită pentru el.

Scriitura lui Zaza aminteşte şi de Venedikt Erofeev, de Vladimir Sorokin şi de Kafka, desigur. De Venecika aminteşte prin halucinaţii, de Sorokin prin contraste, alăturarea continuă a înaltului şi a grotescului, de Kafka prin absurd, prin transmiterea stării de inutilitate.

Kafka instant este un volum care trebuie să ajungă la orice cititor care se respectă. Amin.

Zaza Burciuladze, Kafka instant,

Ed. Cartier, 2011. Traducere de Dorin Onofrei

Alexandru VAKULOVSKI

Poet rus despre politicieni semi-oligarhi, semi-bandiţi

Am auzit de multe ori ideea preconcepută că toţi ruşii ar vota comuniştii, toţi ruşii ar fi antiromâni, toţi ruşii l-ar idolatriza pe Voronin sau măcar pe Dodon. 

Nu este aşa. Şi ca dovadă este un volum pe care l-am primit după ultima şedinţă a Cenaclului „Republica” de la poetul chişinăuian de limbă rusă Vadim Lungul.

Volumul Naemnîm rabotnikam (Muncitorilor năimiţi) are o lirică foarte directă, ca să nu spun că e aproape antiliric şi mi-a amintit de poezia lui Mihnea Blidariu sau de cea a lui Marius Ianuş de pe vremuri. Textele lui Vadim Lungul merg pe linie socială, uneori chiar politică şi pornesc de la starea de fapt: „Viaţa noastră e de nimic. / Şi cu fiecare zi e din ce în ce mai rău”. Fiecare poem are şi câte un personaj, de obicei - muncitori sau oameni simpli ce lucrează gratis şi mor de foame, iar în momentul în care nu mai pot lucra – sunt trimişi la gunoi de sistem. Acestor oameni li se adresează Vadim Lungul, fiind conştient că ceilalţi despre care mai scrie el - politicienii - nu doar că nu-s poeţi şi n-au în ei poezie, ci nici nu sunt în stare să asculte: „Voronin a închis, cretinul, Uzina de Tractoare din Chişinău./ E clar, Voronin – nu-i poet, nu-i poet”. Lungul îl are în vizor şi pe Putin, căruia îi dedică chiar un poemPutin, poetul principal, în care îl ia peste picior pe liderul rus (ca să nu folosesc o expresie mai directă şi brutală, cum face poetul). Îi dedică şi alte versuri, aşa ca nişte palme scurte: „Putin tot minte”… Sunt „amintiţi” într-un text-epitaf şi Egor Gaidar, Boris Elţin, Anatoli Sobciak…

Dar, cum e şi firesc, cel mai mult m-au interesat personajele scenei politice din Chişinău, din care, de asemenea, Vadim Lungul face harcea-parcea. El descifrează PCRM ca „Partidul capitaliştilor din Republica Moldova” şi le descrie activitatea: „Sunt la putere de opt ani,/ businessul lor (la conducere) înfloreşte, dar ei au hotărât să privatizeze/ încă 268 de întreprinderi – asta-i aproape tot/ ce-a rămas”. Vlad Filat e numit „pe jumătate oligarh, pe jumătate bandit”. Nu scapă nici alte personaje.

Cartea lui Vadim Lungul ar trebui citită măcar de personajele care apar în ea, ca să nu-şi mai facă iluzii în privinţa ruşilor. Dar, cred că n-o s-o facă, pentru că aşa cum scrie Vadim Lungul: ei nu-s poeţi, nu-s poeţi.