Tatuaje

Mihail Vakulovski

Grossomodo

„nu-s doar un titlu pe-o carte

cu CNP, şi două, trei, patru cu ISBN

şi-o diplomă reclamată în monitorul oficial

că m-a părăsit”

Cînd am deschis noua carte de poezie a lui Mugur Grosu, „Grossomodo”, am crezut că-i o antologie, fiind de... 224 de pagini, groasă-groasă, mai groasă decît cuvîntul „groasă” şi chiar decît cuvîntul din titlul cărţii - grossomodo. Dar nu e aşa, nu e o antologie, ci o carte nouă, originală. În mare, şi-n „Grossomodo” Mugur Grosu îşi păstrează stilul poetic, alert, hedonist, experimental, ironic, jucăuş şi existenţialisto-psihedelic. O poezie cu mult dialog, multă mişcare şi multă acţiune – ploi de tropi, furtuni verbale şi intertext atemporal. În „Iepurii nu mor”, cel mai bun roman de pînă acum al lui Ştefan Baştovoi, un personaj îi spune altuia că nu posedă sensul cuvintelor. Mugur Grosu e un Gică Hagi al literaturii, un Ronaldinho poetic, care se joacă mereu cu cuvintele, figurile de stil şi cu expresiile, aranjîndu-le de cele mai multe ori ironic în poezia care într-un final poate deveni chiar gravă şi dureroasă, nu doar serioasă. Mugur Grosu cel mai des se joacă cu intertextul şi aluziile, dar şi cu aranjarea în pagină a cuvintelor, inclusiv cu trecerea lor dintr-un rînd în altul („cimpan/zeu”, „întune/cartea”, „sufle/tulburat”, „întregul meu văz/duh”...). Intertextul din „Grossomodo” poate fi gustat şi dacă ştii la ce face referire Mugur Grosu (fireşte), dar şi dacă nu ştii că e un intertext te poţi distra la lectură („singurul animal care face shopping / şi-ar putea cumpăra propriul suflet / nici nu l-ar recunoaşte pe raft / la hipermarchet ar spune / că-n alte părţi e mai ieftin”)…

Volumul „Grossomodo” este alcătuit din şapte părţi, „Nasno”, poeme-definiţii, foarte scurte, strălucitoare şi frumoase; „Zapo”, poezie-zapping, post-dadaism lucid, „Viaţa mea – revăzută şi adăugită” începe cu un textualism mai mult ironic, dar titlul trebuia respectat, aşa că textualismul trece repede în existenţialism; „Rimeluri”, poeme rimelate cu rime; „Versuri explicite”, cele mai mugurgrosu-iene, în care cine-l cunoaşte – îl recunoaşte; „Tratament traumagic”, în care se pierd tabuuri şi e straşnic în lift cu tine şi eului poetic îi pare rău că nu are nici o problemă, dar ameninţarea rămîne reală; şi „Psih”, în care eroul principal e, fireşte, psihul, care tot apare şi dispare printre jongleriile ceva mai vechi ale lui Mugur Grosu (volumul începînd cu cele mai noi texte ale poetului şi încheindu-se cu cele scrise… cînd era Mugur ceva mai tînăr). Scriitorul e obsedat de titluri şi asta se vede şi din poeme, nu doar… din titluri, iar cel mai bine se poate observa din „Viaţa mea – revăzută şi adăugită”, „Jaful” şi „Mergi mai departe”. Lui Mugur Grosu îi e suficientă şi hîrtia de la o ţigară să existemizeze poetic, dar în acelaşi timp poate să nu-i ajungă nici o Biblie nescrisă pentru ca să-şi pună existemul pe hîrtie. Dar şi-n primul, şi-n al doilea caz poetul Mugur Grosu e artistic, ironic, realist şi simpatic. Dacă ar trebui să vă recomand cîteva poeme din „Grossomodo”, astea ar fi: „HOAX”, „Mergi mai departe”, „Bar”, „Messi”, „Jaful”, „Stil”, „Rating”, „Ploaia”, „Mergi”, „Concurenţa”, „Val”, „Cuvînt”, „Filtru”, „Amfetamine”, „Carne macră”, „Chinezărie” şi „Gata”!

„Grossomodo” e o carte foarte groasă de poezie a lui Mugur Grosu, un poet foarte înalt, foarte fin şi foarte elegant. Lectură plăcută!

Mugur Grosu, „Grossomodo”,

Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011

Tatuaje

Mihail Vakulovski

Ţinutul lui Spukilo

„aici nu sunt părinţi nici sfinţi

Doar noi ţinutul şi jocul tontoroi”

„Ţinutul Celălalt” este un nou experiment realizat de Ruxandra Cesereanu, de data asta împreună cu tînărul poet Marius Conkan, un proiect mai altfel, dar scris tot la patru mîini, ca şi în cazul celui realizat cu Andrei Codrescu. O carte ciudată, o poveste pentru oameni maturi care au rămas copii şi cărora le mai place jocul de dragul jocului, oricare ar fi acesta – scrisul, cititul, tontoroiul sau desenatul… Cititorul descoperă chiar din prima pagină că acţiunea poveştii are loc într-un orfelinat şi că cele două personaje principale sunt doi copii, Spuki şi Lolo, două „fetiţe-băieţei” („spuki este cea mai frumoasă fetiţă (…) lolo cîntă ca un beţiv”; „spuki e un băiat cuminte, lolo e o fetiţă rea”). Iar din prezentarea de pe coperta a IV-a aflăm că sunt „bolnavi de sindromul Down”. Celelalte personaje sunt secundare şi episodice: tanti, baubau, doamne-doamne („doamne-doamne nu spune nimic / doamne-doamne stă ascuns în frigider şi e rece”), moartea, jucării moarte, alisa, poştaşul, o lebădă obeză, îngeraşi, două pseudonime ale autorilor, cîinele-fluture… Cuvîntul înainte, numit ca şi cartea, e cea mai bună cronică posibilă despre „Ţinutul Celălalt”, un rezumat al cărţii care aproape că egalează lectura ei, aşa că cine vrea să ştie exact despre ce e cartea – doar trebuie să citească acest scurt cuprins imaginar, pe care-l găsiţi şi pe blogul cărţii: http://www.tinutulcelalalt.blogspot.com/. Copiii visează mult, visează împreună, visează încrucişat şi chiar şi atunci cînd nu dorm parcă ar fi într-un vis în doi, celelalte personaje fiind ca nişte jucării moarte, dispărînd aşa cum au şi apărut. Cartea e plină de aceste vise, încît la un moment dat nu mai ştii cînd se visează şi cînd urmărim personajele în realitatea lor multiplicată, e foarte multă improvizaţie, foarte multă aiureală, învîrteli în jurul cozii, jocuri inexplicabile, acţiuni mărunte şi absolut inutile, artă de dragul artei în limbaje diferite, ba cu foarte multe interjecţii, ba cu limbaj alintat, copilăresc, ba într-un limbaj din ţinutul celălalt, descoperit tot în vis, ba avem un limbaj poetic normal – ceea ce a fost posibil doar datorită unor astfel de personaje, care trag cititorul într-un altfel de ţinut poetic, într-o lume din care te întorci cu plăcere, trebuie să recunosc că am simţit un fel de uşurare atunci cînd am ajuns la cele trei sfîrşituri. În primul sfîrşit orfelinatul trebuia demolat, aşa că Spuki a fost mutat într-un orfelinat de băieţi, iar Lola – în unul de fete, primul sfîrşit terminîndu-se exact atunci cînd cei doi au fost despărţiţi. În al doilea sfîrşit „ţinutul celălalt nu avea cum să mai existe vreodată fiindcă nu existase niciodată”, iar în al treilea „în ţinutul celălalt ziua din urmă fost-a ziua dintîi”. Cartea se încheie cu un „descîntec de revrăjire din ţinutul celălalt”, scris doar cu un fel de interjecţii, de fapt – în limbajul din ţinutul celălalt (limbaj visat, fireşte). Un experiment despre o lume pe care n-o prea cunoaştem şi de care încercăm să ne ţinem cît mai departe posibil, o carte care face parte dintr-o trilogie, aşa că dacă o să vă placă „Ţinutul Celălalt”, o să mai aveţi de aşteptat şi „Celălalt Ţinut Celălalt” şi „Dincolo de Ţinutul Celălalt”…

Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan, „Ţinutul Celălalt”,

Ed. Cartea Românească, 2011

Tatuaje

de Mihail VAKULOVSKI

Un roman natural” (Gheorghi Gospodinov)

Sala Oglinzilor scriitorului-fotograf (Ion Cucu)

Poker (Bogdan Coşa)

Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit” (Andrei Dósa)

Grossomodo (Mugur Grosu)

Stări & nevoi chișinăuiene (Dumitru Crudu)

Fantasticul de interpretare (Cosmin Perţa)

Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli (Al. Potcoavă)

Greva tăcerii (Raluca Ciochină)

Ţinutul lui Spukilo (Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan)

Tatuaje

Mihail Vakulovski

Greva tăcerii

„Greva tăcerii” de Raluca Ciochină e o carte de poezie compusă din durere, frică, amintiri obsesive şi tăioase, din multe goluri şi din foarte, foarte multă tăcere („simt cum cineva îmi bate cuie în gît ca să tac”). E o grevă a tăcerii tatălui („cînd tata face greva tăcerii / nu am voie să aprind lumina / cum nu am voie să rup florile-n parc / sau să calc pe iarbă”), înfricoşător pentru eul poetic feminin, care trăieşte nevoia – dar şi frica – de un (alt) bărbat… Cartea începe cu un poem care dă speranţă cititorului că eul poetic feminin adolescentin se va rupe din mrejele mamei şi îşi va trăi viaţa fără cenzură („mamă, tu nu ştii nimic despre mine / cine sînt şi ce-mi amintesc / povestea trebuie spusă în tăcere / pentru că niciuna din noi / nu mai poate înţelege cuvintele”), dar se încheie foarte, foarte trist („tata a zburat în cer / mamaia încă mai trăieşte / are dinţii în pahar şi de frică stă cu oliţa sub scaun / acum e doar bătrînă / acum o să fie bine”).

Raluca Ciochină scrie o poezie a obsesiilor şi durerilor din copilărie, în care mama şi tata sînt – inevitabil – personaje principale, exact mama care nu o mai cunoaşte şi tata care „e monstrul cu şapte capete / care mă devorează în tăcere”, în a cărui casă „copii cu feţele murdare se-mbrăţişează / în tăcere pînă adorm”, pentru că „nu le spune nimeni nici o poveste”. O poezie flash, o poezie blitz, scurtă, exactă şi precisă, care nu poate fi creată de cineva care n-a scris cîndva poezii interminabile, foarte lungi, dar care a ajuns la concluzia că ce spui într-un roman poţi transmite şi printr-un poem lung, dar mai bine spui asta printr-un poem foarte scurt, dar plin de forţă şi de viaţă. Iată ce declară Raluca Ciochină în interviul realizat de Un Cristian, care poate fi citit pe site-ul editurii Casa de Pariuri Literare, unde a apărut cartea: „la început scriam poeme foarte lungi – din care astăzi au rămas trei-patru versuri”…

„Greva tăcerii” de Raluca Ciochină e o carte trăită, puternică şi foarte bine scrisă, o poezie existenţial biografică (asta amintindu-mi în primul rînd de poemele lui Cristian Popescu), de aceea chiar sînt foarte curios ce urmează în bibliografia Ralucăi Ciochină, aştept următoarea carte a poetei constănţene cu interes şi cu încredere.

Raluca Ciochină, „Greva tăcerii”,

Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011