iQ666

Poerezii cu final neașteptat

[Sorin-Mihai Grad, SUROGAT, Herg Benet Publishers, 2010]

Deși a publicat deja vreo sută de texte prin diverse (e-)reviste, fiind plecat din țară și absent din disputele care animă viața literară mioritică, autorul acestui volum e cunoscut celor interesați de literatura autohtonă contemporană mai degrabă drept cofondator și editor al revistei culturale EgoPHobia. Și dacă ar fi să comparăm EgoPHobia cu o trupă rock, Sorin-Mihai Grad ar fi probabil chitaristul acesteia, care și-a găsit timp să creeze și un album solo, cartea despre care e vorba aici. Iar pentru a arăta publicului că acest side project nu aduce vreun pericol coeziunii trupei, pe coperta a patra găsim un text prin care Ștefan Bolea, redactor-șef și, dacă păstrăm convenția, vocalist al acesteia, recomandă acest volum.

După ce a luptat cu echipa sa de la EgoPHobia împotriva autodistrugerii Generației 2000, încercat să o salveze de la autosinucidere, Grad și-a surogatizat cu încăpățânare și fără remușcări sechelele și ne oferă o alternativă la poezia română contemporană prin poereziile sale grupate în acest volum care consfințește autoeradicarea propriei sale renunțări la poezie cu care se pare că se amenința de ceva timp, de vreme ce a ales să debuteze la o vârstă puțin neobișnuită pentru o primă carte de versuri. S-a înlocuit pe sine cu el însuși și, după ce a trecut prin faze, lupte și povești finalizate în diverse moduri din care s-ar putea crede că a ieșit mereu învins dacă n-ar lăsa indicii asupra biruințelor pe care preferă să și le mascheze, ne bombardează cu o ironie sarcastică încrâncenarea cu care ne maltratăm zilele, spinările, unul pe altul și mai ales capetele.

O primă cheie de abordare a acestei cărți s-ar putea baza, mai ales pentru cei care urmăresc și blogul atașat ei, pe simbolistica cifrei șapte. Scrierea volumului a durat șapte ani, acesta a avut inițial șapte secțiuni și proiectul său s-a bazat pe șapte poeme cu numele Surogat de... care pot fi destul de ușor de identificat în carte, fiind textele cele mai poetice. Dar o lectură atentă ne dezvăluie că am pornit pe o pistă falsă și numărul anilor „de scotocit/ după nici un fel de Tibet” au la fel de multă legătură cu Surogatele lui S-M.G precum budismul. Iar dacă vedeți vreo urmă a acestuia prin acest volum vă rog tare mult să-mi comunicați și mie.

Unii comentatori au atacat volumul prin prisma titlului său, sugerând, după caz, că avem de-a face cu un surogat de poezie sau cu o poezie în care o lume surogat se zbate să-și câștige dreptul la existență. Nu sunt de acord nici cu ei, cum nu prea am cum fi nici cu interpretările prea filosofice ale Surogatelor. Nu cunosc intențiile autorului cu privire la scrierea acestei cărți, dar conținutul acesteia mă face să le dau mai degrabă dreptate celor care au văzut în ea o manifestare a spiritului ludic al autorului ei. Majoritatea textelor îți smulg un zâmbet, oricât de încrâncenate ar părea pe alocuri, dar îți și dau de gândit, chiar dacă la prima vedere par clare. Din cauza acestei dualități eu văd cifra doi drept reprezentativă pentru volum. Un argument suplimentar pentru această concluzie ne este oferit de observația că în carte întâlnim câteva perechi de poeme care se completează reciproc, rivalizând totodată, precum Surogat de panc/psalm, Surogat de secreție/excreție, Surogat de real/hoinăreală, Surogat de acasă/deZastru, etc.

Totuși, nu vă gândiți că avem de-a face cu o poezie excesiv de ermetică și căutat complicată. Putem citi acest volum și fără prejudecățile impuse de backgroundurile noastre diferite, căci conține o poezie simplă dar nu simplistă, foarte deosebită de tonele de maculatură ilizibilă care umplu revistele și site-urile literare prin care autorii mai mult își încurcă decât ordonează gândurile, neoferind cititorului vreo satisfacție. Grad scrie fără prejudecăți, și asta nu înseamnă deloc c-ar folosi cuvinte de nerostit în fața copiilor precum majoritatea contemporanilor săi, ci că își asumă fără ezitări atât propriile opinii și convingeri politice și (anti-)religioase cât și sursele indirecte de inspirație, acestea din urmă menționate cam cu prea multă acribie în nota destul de bizar plasată la începutul cărții. Ce mi-a mai plăcut la această carte a fost și stilul mai degrabă specific prozei în care sunt construite multe dintre poerezii, finalizate într-un mod care pare că răstoarnă tot eșafodajul atent construit până atunci și ironia cu care suferința, căci ce poezie nu izvorăște din suferință?, e întâmpinată în textele sale în locul normal așteptatei încrâncenări.

Cartea conține cinci secțiuni și un happy-log căruia nu-i văd prea clar rostul în forma în care ne-a fost oferit. Temele abordate sunt diverse, de la depresie și iubire la religie, trecând prin social, politică, moarte, literatură, muzică și teatru. Happy-log'ul Nu este singurul loc din volum unde poetul experimentează. Avem o secțiune întreagă, a cincea, dedicată acestei practici ale cărei tentacule se întind însă prin tot volumul. Iar aceste experimente reprezintă concomitent o reușită și un punct nevralgic al cărții. Pe partea pozitivă aș evidenția nu doar curajul autorului de a păși pe aceste căi (relativ) neumblate, ci și textele foarte interesante care i-au ieșit bătându-le, precum Surogat de elocință, Surogat de veghe sau Surogat neprogramat. Și tot la acest capitol, ați mai citit vreo poezie conținând un text precum „nu aruncați pisicile moarte la gunoi!”? Găsiți una în SUROGAT. La capitolul opus se pot menționa poerezii precum Surogat de negare, Surogat de voire sau Surogat de lămurit, experimente pe care le consider dacă nu eșuate atunci insuficient (pre)lucrate. Nici destul de comentatului de către criticii care au recenzat acest volum Surogat de dacă nu consider că poetul a reușit să-i smulgă întregul potențial.

Totuși, aceste mici neajunsuri nu sunt îndeajuns de puternice pentru a umbri realizările din acest volum. Sorin-Mihai Grad s-a aruncat cu furia debutului într-o mulțime de direcții, fără a se irosi în vreuna și fără a lăsa impresia că s-ar fi lăsat influențat de vreo modă sau un oarecare curent. Prima sa carte de poerezii reprezintă un debut solid de care nu ar avea vreodată motive să se dezică. Iar lipsa acesteia dintre volumele premiate în ultimul an de diverse jurii de concursuri de debut îmi ridică serioase întrebări privitoare la seriozitatea celor care au preferat să laureeze opere inferioare valoric acestui SUROGAT.

Radu VANCU

Errata. O autobiografie

Nu-i propriu-zis o autobiografie standard, dar asta nu o face o mai puţin încântătoare carte de înţelepciune târzie, din care am impresia că am învăţat chiar mai multe decât din Poezie şi adevăr, de pildă. Sunt unsprezece capitole autobiografice, fiecare coagulat în jurul unei teme puternice, precum arta (mai exact, pretenţiile artei de la cititorii ei), evreul şi evreitatea, poliglosia (arătând că monoglosia e o formă de mutism), credinţa (relaţia "bolii de Dumnezeu", după formula lui Karl Barth, cu raţiunea), iubirea (sunt efectiv memorabile paginile privind condiţionarea lingvistică a amorului - adică modul în care retorica erotică determină practica erotică; redau, spre edificare, un pasaj: "Nu există două limbi care să cartografieze identic trupul uman şi intimităţile lui preferate. Ritmurile, modurile accelerando şi adagio ale măsurilor ce stau la baza complicatei coregrafii după care dansează fiinţele umane pe parcursul relaţiilor sexuale sunt cadenţate de cuvinte. (...) Pentru a face dragoste în engleza americană, să zicem, fiinţa articulată trece prin cu totul altă experienţă decât dacă ar face-o în germană, italiană sau rusă (în Lolita este o aluzie magică la aceste lumi distincte. (...) Cât de monoton trebuie să fi fost actul sexual în Paradis!" - adică înainte de diferenţierea babelică a limbilor), răul şi formele lui istorice (mai ales în societăţile totalitare) ş.a.

Îmi dau seama că am greşit când am spus că-i o carte de înţelepciune; Steiner nu-i totuşi un înţelept, n-a ajuns la melancolia sapienţială, detaşată şi cinică, pentru care toate cele lumeşti sunt deşertăciune. Chiar dacă uneori poate să-ţi dea impresia asta, atunci când discută despre rău (şi, în speţă, despre torturarea copiilor la Auschwitz), se încrâncenează carnea pe el şi o ia razna. Îi vine, cu vorba lui Ivan Karamazov, să-i dea lui Dumnezeu înapoi biletul de intrare în Paradis. Ceea ce numai înţelept n-ar fi, nu-ncape vorbă. Dar tocmai asta mă face să empatizez cu el; înţelepţii transumani nu-s pe gustul meu (din punctul meu de vedere, transuman e totuna cu inuman).

Unde mai pui că, deşi admite că nu-i iese teodiceea şi, implicit, nu înţelege necesitatea răului în lume, Steiner nu-i deloc un acrit. O frază de pe ultima pagină spune aşa: "Dar sunt incapabil, chiar şi în cele mai proaste momente, să renunţ la credinţa potrivit căreia cele două minuni care motivează existenţa muritorilor sunt iubirea şi inventarea timpului viitor". Borges, cred, ar fi contrasemnat fraza asta cu încântare.

George Steiner, "Errata. O autobiografie"

Ed. Humanitas, Bucureşti

Emilian GALAICU-PĂUN

Marta PETREU, Acasă pe Câmpia Armaghedonului

De la Moromete încoace, nu cred să fi întâlnit în literatura română contemporană un personaj mai neînduplecat în ura pe care le-o poartă alor săi – soţ & copii – ca M[ăm]ica din romanul Martei Petreu, Acasă pe Câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011. Însuşi faptul că un poet de anvergura autoarei Apocalipsei după Marta îşi cristalizează „biografia interioară” într-o scriere confesivă până la Dumnezeu, cu valoare de testament, trage greu în economia actului artistic – la căpătâiul mamei moarte, fiica Tabita retrăieşte viaţa acesteia, implicit şi pe a sa, cu intensitatea conferită de pierdere: „Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea unei cruste maronii de pe-o rană”. O rană vie de peste 300 de pagini, pe care nici scrisul nu-i în stare s-o cicatrizeze…

„Era teribilă Mama noastră, care făcea să simţim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii din lume”. Silită să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubise, dar căruia îi va naşte trei copii, Maria (alias Mica) îşi înfruntă soţul până-n ultima zi a acestuia, pe 31 august 1974, când după ce-l blestemă, „n-a trecut un ceas, şi-o fost mort”.

Vor trece alţi 36 de ani, iar blestemul nu doar că nu va scădea în intensitate, ci va fi aruncat – acum, întreit – asupra propriilor progenituri: „Blăstămată să fii! Te blăstăm cu blăstămul de mamă! (…) Blăstămaţi să fiţi cu toţii, câte zile îţi mai avea! Blăstămate să fie curvele de Mama şi de Marta, că ele m-au făcut să mă mărit cu tată-to! Blăstămat să fie şi Agustin, Ticu-to! Blăstămaţi să fiţi tăţi tri! Şi să ştii că blăstămul de mamă se leagă!”. Şi de parcă toate astea ar fi floare la ureche, încheie: „Cu trizăci de lei scăpam de tăţi tri!”. De câtă înţelegere trebuie să dea dovadă Tabita, ca să o poată iubi până la capăt, în ciuda a toate: „Nu mai văzusem niciodată o asemenea intensitate a mâniei şi nefericirii. (…) Avea ochii plini de lumină, aştepta o Buna-Vestire (…) şi l-a avut pe Ticu şi pe noi”.

Scriere magistrală, romanul Martei Petreu mi se pare, de departe, revelaţia anului literar 2011, dacă nu chiar a ultimului deceniu.

Andrei Doşa

Rdb. La rece/la cald

ne-am bătut pe cartea asta. i. încerca să mă convingă să citesc capitolul despre sinucidere din cartea ei despre depresie, o carte foarte faină de altfel, the noonday demon de andrew solomon. eu nu voiam în ruptul capului psihologie. și mai e și în engleză. și aveam avans 200 de pagini. când eu dormeam ea citea. când eu stăteam pe net citea. eu făceam duș - ea citea. la plajă în sf. gheorghe m-a ajuns din urmă. în drum spre bucurești i-am citit cu voce tare. aproape non-stop. cei de pe locurile de lângă trăgeau cu urechea. cred că au prins și ei frânturi din rădăcina de bucsau. e o tehnică de promovare și asta. au auzit și ei primele idei care au condus apoi la discursul lui liviu despre centru, au auzit ce a zis rimbaud care a exclamat, fără să țină cont de ”negocierea cu un receptor”: ”pe ale voastre mutre noi ne vom cam căca!”; au auzit picăturile de ploaie și tunetele din riders on the storm care răsunau în mașina părintelui șincai. amândoi am avut o mică dilemă la pagina 278, unde are loc o ceartă între liviu și mama lui, care este repovestită la pagina 294 mai pe larg. (i. citise pe un blog fragmentul de la pag. 294). și mie și lui i. ne-a plăcut tehnica. ne-a întristat mama bolnavă care vorbește singură în întuneric (pentru că ”toți oamenii singuri vorbesc singuri cu voce tare!”). și ne uităm unul la altul și zâmbim la scena cu mandarinele stricate. între timp a apus soarele și am ajuns în gara de nord.

de la capitolul 14 am citit din nou în tandem. cu mici decalaje. eu trebăluiesc ceva la calc, ea citește în pat. la un moment dat exclamă ah, ce nasol! îmi arată pasajul: ”îmi povestea un coșmar, avortonii îi sugeau unul la un sîn, altul la celălalt, li se umflau capetele, o priveau cu ochii lor fumurii din ce în ce mai mari și explodau, umplînd-o de lapte și de un soi de gelatină.” episodul cu irigatorul (despre care am mai citit și pe alte bloguri înainte să apuc să citesc cartea), pe care liviu îl folosește să îi facă o clismă mamei sale. intimitatea cu mama de la începutul vieții și intimitatea asta de la sfârșit, care te face să înțelegi că nu știi ce e aia intimitate adevărată, nu știi ce presupune ea. i. îmi caută pe google imagini cu irigator. nu știam cum arată. ultimul capitol. vreau și eu moleskine! atmosfera e faină, îmi amintește pe undeva de gauguin, prins între lumea asta și lumea de dincolo, delirul din ultimul (cred) capitol din paradisul de după colț al lui llosa. închid cartea. sunt dezamăgit. nu se întâmplă mai nimic. nu ar trebui să se schimbe ceva substanțial/evident în viața pers. principal? schimbarea se produce la nivel subtil și n-am sesizat-o? e doar începutul unui proces mai îndelungat din care noi nu mai vedem nimic. mă gândesc câteva zile și vorbim despre asta pe tren, pe stradă, în pasajul de la victoriei. se dezamorsează conflictul. lucrurile merg înainte, e ca și cum ai vedea casa de lângă gară din depărtare, tu faci cu mâna, dar ei nu-ți mai răspund. nu mai simt nevoia. s-au integrat într-o oarecare armonie, la hotarul subțire dintre viață și moarte (terrence malick).

cam așa ar arăta o postare scrisă la cald. în timp ce citeam am vrut să-mi notez multe lucruri. ori am fost leneș, ori n-aveam pe ce să transcriu. sunt multe locuri în care am îndoit colțul paginii.

acum dezasamblez lumea creată în rdb să văd dacă bucățile se potrivesc. liviu scade minutele. dacă e 11.30 scade 19, dacă e 16.57 scade 41, adică 11.11, 16.16 etc. în ipoteza/speranța infantilă că zelda încă îl iubește. liviu face cumpărături la 38 (totul la 38 de mii).  liviu spune rugăciunea lui cleopa și își notează citate din sfântul macarie în carnețel, s-a despărțit de amantă, înțelege că atât el, cât și lumea s-au îndepărtat de centrul pneumatic, face exerciții în fiecare dimineață împotriva junghiului insistent și ține repaos alimentar o zi pe săptămână. liviu e un personaj care se revoltă împotriva propriei lașități, care nu acceptă compromisuri în viața socială și dărâmă rând pe rând iluziile care au pus stăpânire încetul cu încetul atât pe viața lui socială, cât și pe cea personală. el este completat de un altul, de vocea lui interioară, cea care intervine mereu, aproape la orice gest, îl apostrofează, îl ceartă, corectează, arată intenția reală a personajului. și există un eu care locuiește în ficat, unul care locuiește în pancreas, unul în faldurile moi ale stomacului invadat de acizi. și câteodată desprinderea din depresie, desprinderea de toate aceste euri, levitația: ”acum, într-un timp suprapus, pentru cîteva clipe se arcuiește doar zîmbetul – nu unul de pisică stranie, ci adînc omenesc, blajin și totuși ușor condescendent, survolînd cu o grație transpersonală, în care s-au eliberat ritmurile mele cele mai proprii, atît latențele maligne, cît și ebrietatea înșelătoare a cărnii”. și radiografierea trupului întins în întunericul camerei. prin geam se infiltrează manelele de la barul de lângă gară. ar trebui să urmeze ”un declic iminent, odată cu care să mă luminez brusc din adînc” ceva care să asimileze toate energiile conceptele și tăriile din care se hrănește ”entitatea” aceasta ”bizară”. corporalitatea este explorată cu o intensitate ce amintește de cărtărescu via blecher.

o altă rotiță importantă a acestei lumi este zelda, soția lui liviu, personaj absent în cea mai mare parte a romanului.  reamintindu-și întreaga lor istorie, liviu înțelege că nu ratarea pe plan social și profesional a dus la ratarea pe plan afectiv, ci incapacitatea lui de a-și arăta iubirea. vitalitatea primară a junglei de dincolo de pereții casei l-a făcut să se retragă obosit, undeva dincoace de pereți, la adăpost, și de acolo nicăieri, într-un fel de vegetare. liviu a devenit un element pasiv, secătuit, care a așteptat ca iubirea să vină din exterior, prin dy, care este însă doar un partener de sex.

toate aceste rotițe se rotesc într-un sistem defect, blasfemiat și tocat mărunt de artemiu, prietenul lui liviu. nimic nu scapă acestui gargantua care amenință ținând câte o telecomandă în fiecare mână: securiștii și propunerile lor, revoluția, manipularea maselor, sursa banilor în așa-zisa noastră democrație, totul bine stropit cu țuică, sloganuri și cele mai savuroase expresii ardelenești.

nu am simțit nici o clipă că scenele cu mama ar fi trase de păr. sunt încercări de apropiere și de acomodare cu cel bolnav, acceptarea treptată a unor evidențe (medicale), oscilarea între speranță și deznădejde, intercalate cu scene casnice, care redau foarte bine timpii morți ai relației, stânjeneala, observarea de la distanță a unei ființe care începe să vorbească straniu, pare străvezie, aproape imaterială, dormitând pe șezlongul din verandă.

titlul romanului este preluat din cartea lui iov. paralela dintre personajul principal și cel biblic este evidentă. ambii se consideră oameni cinstiți. liviu crede că a făcut tot ce stă în puterea lui pentru a salva relația cu zelda. lunile în care devine practic un infirmier dedicat îngrijirii mamei sunt de fapt un prilej binevenit pentru el să își piardă certitudinile, începutul unui proces de purificare. trebuie să ajungi să mănânci rădăcină de bucsau ca să înțelegi că pe undeva ai greșit.

acum vă invit să citiți și varianta nedezmembrată a acestui mecanism, bine uns, fin, pe alocuri mindblowing, marca o. nimigean.