Radu Aldulescu

Dezordinea preventivă

de Matei VIŞNIEC,

în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 

Cunoscut în anii ’80 ca poet, mai tîrziu ca dramaturg, Matei Vişniec începe să-şi publice în ultimii ani şi romanele. Cafeneaua Pas-Parol, primul său roman scris în 1983, a apărut abia după căderea comunismului. Un alt roman, scris de autor imediat după instalarea sa la Paris, în 1987, Domnul K. eliberat, a fost publicat în 2010. Matei Vişniec este un romancier care nu se grăbeşte, dar care scrie proză cu aceeaşi pasiune cu care a scris poezie şi teatru. Romanul său publicat în 2009, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor a fost extrem de bine primit de critică şi recompensat cu premiul revistei Observatorul cultural. Acum, poetul dramaturgul şi jurnalistul Matei Vişniec ne surprinde cu un roman despre delirul mediatic al epocii noastre. Nimic mai normal, însă, trăind între două culturi şi între două ţări, între limba română şi limba franceză, Matei Vişniec este în primul rînd un observator atent al aventurii umane, al spectacolului social şi al contradicţiilor care ne hrănesc fiinţa.

 

Scris la persoana întîi şi la timpul prezent, acest roman recurge în mare măsură la stilul jurnalistic. El se doreşte şi o reflecţie în jurul acestui fenomen uluitor care este supra-informaţia în zilele noastre. Pentru că în mod paradoxal, omul suprainformat este şi unul paralizat. Din moment ce s-a „informat”, din moment ce s-a îmbibat cu ştiri politice, economice, sociale şi de alte tipuri,  omul- „mlaştină” nu mai simte nevoia să acţioneze, conştiinţa sa este liniştită, are sentimentul că şi-a făcut datoria de cetăţean şi... se aşază la televizor ca să vadă un film sau o emisiune de divertisment, ceea ce-l ajută să digere şi să evacueze informaţia civică îngurgitată. Cum s-a trecut de la o extremă la alta, de la omul paralizat prin cenzură în vremea comunismului la omul paralizat prin exces de informaţie în zilele noastre, iată un mecanism pe care numai ironia istoriei ştie să-l producă.

Matei Vişniec, el însuşi jurnalist de radio (a lucrat între 1988-1989 la BBC şi din 1990 lucrează la RFI) încearcă să schiţeze, în acest roman-manifest, o radiografie a acestor noi forme de spălare a creierului.

 

 

— Omul-mlaştină este îmbîcsit de informaţii inutile, îmi explică George. Omul-mlaştină culege informaţii de peste tot, de pe stradă, din vitrine, de la televizor, de la radio, de pe telefonul său mobil sau de pe Ipod-ul său, de pe computer şi de pe Internet, de pe Facebook şi din ziare… În fiecare secundă aproape omul-mlaştină se află în faţa unui ecran. El devine o sugativă informaţională, înghite tot, aspiră tot, se hrăneşte cu inutilitatea imaginilor şi a mesajelor primite. Creierele noastre devin nişte mlaştini, acesta este adevărul.

 

Fragmente

33.

28 mai

 

Ce sǎ fac? Sǎ plec? Sǎ rǎmîn? Sǎ-i denunţ? Unde sǎ-i denunţ? Sǎ-i denunţ în presǎ, la televizor? Cum sǎ denunţi în presǎ nişte oameni care se ucid între ei numai ca sǎ fie remarcaţi de presǎ şi de canalele de televiziune?

Vigan mǎ invitǎ sǎ asist la o sfinţire de arme. A obţinut, numai el ştie cum, cîteva lǎzi de muniţii, douǎ lansatoare de rachete şi cîteva zeci de puşti mitraliere de tip Kalaşnikov, noi-nouţe. Un preot îmbrǎcat într-o sutanǎ incertǎ se agitǎ în jurul preţioaselor achiziţii, în faţa bisericii în ruine. Armele şi muniţiile au fost aşezate pe o masǎ lungǎ, o masǎ improvizatǎ din cîteva uşi aşezate pe mai multe capre. Cineva a aprins cîteva lumînǎri şi le-a fixat între lǎzile de muniţii, cele zece puşti mitralierǎ şi cele douǎ lansatoare de rachete. Pioşi, vreo douǎzeci de combatanţi bǎrboşi, îmbrǎcaţi în uniforme desperechiate de camuflaj, aşteaptǎ începerea ceremoniei.

Preotul, tînǎr şi puţin aerian, nu pare în apele sale. S-ar pǎrea cǎ are chiar o micǎ altercaţie cu Vigan. Înţeleg mai mult din gesturile sale cǎ nu a sfinţit încă  niciodatǎ arme. Nici nu ştie vreo rugǎciune adaptatǎ pentru armele de foc, metro-armele şi muniţiile care ucid. Religia îi interzice sǎ binecuvînteze arme pe care omul le îndreaptǎ împotriva omului.

Sunt arme defensive, spune Vigan, ne apǎrǎm cu ele împotriva gunoaielor care ne atacǎ şi care vor sǎ ne ia gîtul.

Dacǎ sunt arme defensive atunci poate cǎ mai merge, rǎspunde preotul. Formula gǎsitǎ de Vigan pare sǎ fie magicǎ. Armele defensive au un cu totul alt raport cu Dumnezeu faţǎ de armele ofensive. Biserica îi ajutǎ pe cei care se apǎrǎ. Dumnezeu ţine cu cei slabi.

Preotul începe sǎ rǎsfoiascǎ o cǎrţulie cu coperţi groase din piele neagrǎ, fǎrǎ îndoialǎ o carte de rugǎciuni. Înţeleg din nou din ezitǎrile sale cǎ nu gǎseşte rugǎciunea potrivitǎ. Vigan începe sǎ-şi piardǎ puţin rǎbdarea. Ce e aşa de greu de inventat cîteva fraze destinate Domnului? Dumnezeu are urechile pe Pǎmînt, aude tot şi pricepe repede. Preotul pare însǎ sǎ fie ceva mai pedant. Da, în viaţa sa a binecuvîntat şi a sfinţit multe obiecte, dar niciodatǎ arme. A sfinţit case şi alte diverse edificii, monumente şi uzine, prǎvǎlii şi automobile… Armele, însǎ sunt altceva…

Vigan îi ia preotului cartea de rugǎciuni din mînǎ, o deschide la întîmplare, i-o întinde şi-l someazǎ sǎ citeascǎ. Toate rugǎciunile sunt bune în ochiul Domnului.

Preotul începe sǎ mormǎie o litanie lungǎ. Cuvintele se scurg în urechile terestre ale lui Dumnezeu monotone şi egale între ele, fǎrǎ semne de punctuaţie şi fǎrǎ tresǎriri speciale. Urechile terestre ale divinitǎţii aspirǎ tot, selectînd probabil în mod natural cuvintele care au legǎturǎ cu obiectul ceremoniei şi lǎsînd deoparte celelalte. De mai multe ori omul în sutanǎ face semnul crucii deasupra arsenalului expus pe masa improvizatǎ, ba chiar stropeşte armele cu cîteva picǎturi de apǎ care ţîşnesc dintr-un fel de ploscǎ militarǎ. Prea multǎ apǎ sfinţitǎ riscǎ fǎrǎ îndoialǎ sǎ le facǎ rǎu unor arme noi-nouţe, armele ruginesc, toatǎ lumea ştie acest lucru, aşa cǎ picǎturile rǎmîn mai mult simbolice. De altfel Vigan şterge imediat, cu mîneca vestei sale, picǎturile de apǎ sfinţitǎ care au aterizat pe cele douǎ lansatoare de rachete.

Combatanţii îşi fac cruce de mai multe ori şi murmurǎ din cînd în cînd o frazǎ pe care omul în sutanǎ o lanseazǎ probabil sub formǎ de refren.

Vigan declarǎ ceremonia închisǎ, oamenii îşi iau armele şi dispar. Preotul pleacǎ şi el, dupǎ ce Vigan îi întinde cîteva bancnote. Nimic nu este gratuit în lumea asta, ofteazǎ comandantul şi priveşte insistent, aşteptînd probabil o reacţie de aprobare din partea mea.

Omul în sutanǎ dispare în direcţia liniei de demarcaţie dintre cele douǎ tabere şi îmi dau seama dintr-o datǎ cǎ are ceva de fǎcut dincolo. O nouǎ sfinţire de arme? îl întreb pe Vigan. „Pǎi nu? Doar suntem fraţi” îmi rǎspunde el.

 

34.

Sǎ nu fim ipocriţi: un om care citeşte Thomas Mann sau Dostoievski este duşmanul nostru. Aţi luat vreodatǎ în mînǎ Muntele vrǎjit de Thomas Mann? Încercaţi, veţi descoperi cu oroare cǎ este un roman de peste 800 de pagini. Cît poate citi un om pe zi cînd e vorba de un text atît de dens, de eseistic, de cultural? Patru ore, sǎ zicem. Dacǎ în medie o paginǎ necesitǎ cinci minute de atenţie, asta înseamnǎ cǎ un astfel de roman se citeşte în 80 de ore. Pe scurt, Muntele vrǎjit impune un ritm de lecturǎ de patru ore pe zi timp de trei sǎptǎmîni.

Tot în 80 de ore şi tot în trei sǎptǎmîni, însǎ, aceeaşi persoanǎ ar putea urmǎri la televizor 40 de jurnale televizate, 150 de clipuri publicitare, 40 de episoade de serie B şi tot atîtea emisiuni de divertisment. Iatǎ de ce considerǎm cǎ omul care citeşte Muntele vrǎjit este duşmanul nostru. Pentru cǎ el, de fapt, ne furǎ. Refuzînd sǎ consume produsele pe care i le oferim noi şi care ne asigurǎ nouǎ prosperitatea, omul care citeşte Muntele vrǎjit ne ruineazǎ, ne ameninţǎ viitorul, ba ne şi ridiculizeazǎ oarecum.

În ultimii zece ani, strategia Agenţiei noastre a fost aceea de a asocia informaţia cu alte forme de divertisment. Întrucît informaţia este deja difuzatǎ pretutindeni pe glob ca o formǎ de divertisment, ne-am gîndit sǎ-i propunem omului globalizat un package, altfel spus informaţie asociatǎ cu seriale de tip soap, cu filme de tip horror, cu emisiuni sportive, cu clipuri publicitare, cu muzicǎ de tip disco, cu o largǎ gamǎ de talk-show-uri amuzante precum şi cu alte forme de divertisment live. Aceste produse formeazǎ de fapt un tot, ţin de aşteptǎrile naturale ale omului globalizat.

În acest moment Agenţia noastrǎ a devenit un imperiu mediatic care concentreazǎ principalele canale de ştiri de pe planetǎ, cîteva dintre cele mai performante studiouri cinematografice de la Hollywood, primele zece mari publicaţii people din lume, în jur de zece edituri şi case de discuri, mai multe cluburi sportive precum şi cîteva case de modǎ. Preconizǎm în viitor şi cumpǎrarea cîtorva posturi de radio cu vocaţie internaţionalǎ pentru a ne extinde imperiul şi pe tǎrîm radiofonic.

Scopul nostru este clar şi îl formulǎm fǎrǎ ambiguitate: dorim sǎ ocupǎm cu produsele noastre tot ce-i mai rǎmîne ca timp consumatorului mondializat dupǎ cele opt ore de muncǎ şi cele opt ore de somn. Iar pensionarilor dorim sǎ le ocupǎm tot ce le rǎmîne ca timp dupǎ cele opt ore de somn. Iatǎ de ce omul care citeşte Muntele vrǎjit este concurentul nostru, într-o logicǎ de ocupare a teritoriului pe piaţa liberǎ. În niciun caz nu trebuie sǎ-l lǎsǎm sǎ-şi ducǎ la bun sfîrşit lectura. Între noi şi omul care citeşte Muntele vrǎjit existǎ de fapt un raport de forţǎ. Suntem de fapt în conflict, într-un conflict fǎrǎ soluţie, poziţiile noastre sunt ireconciliabile, între noi şi el nu existǎ posibilitate de mediere, nu existǎ modus vivendi, nu existǎ cale de mijloc sau perspectivǎ de coabitare. În lumea globalizatǎ nu se poate profila la orizont decît un singur cîştigǎtor, noi sau el.      

Sigur, nu ne propunem, deocamdatǎ, sǎ-l eliminem fizic pe omul care citeşte Muntele vrǎjit. Strategia noastrǎ este, într-o primǎ fazǎ, aceea de preluare fǎrǎ violenţǎ a timpului sǎu. În acest sens una dintre editurile noastre publicǎ deja rezumatele tuturor capodoperelor literare scrise în istoria umanitǎţii. Încercǎm deci, de exemplu, într-o primǎ fazǎ, sǎ-i propunem omului care vrea sǎ ştie ce e cu Muntele vrǎjit sǎ citeascǎ rezumatul Muntelui vrǎjit. În locul celor 80 de ore de lecturǎ noi propunem o escaladare a Muntelui vrǎjit  în numai zece minute. Propunem expediţii similare în formǎ atractivǎ şi concentratǎ pentru alte sute şi sute de cǎrţi, începînd cu Odiseea lui Homer şi terminînd cu marele ciclu romanesc În cǎutarea timpului pierdut de Proust. O altǎ modalitate de preluare fǎrǎ violenţǎ a timpului cultural sunt ecranizǎrile noastre destinate popularizǎrii capodoperelor. De ce sǎ investeşti 80 de ore ca sǎ citeşti Muntele vrǎjit cînd poţi sǎ investeşti doar o orǎ şi cincizeci de minute ca sǎ vezi Muntele vrǎjit?

Iatǎ, pe scurt, în ce logicǎ de piaţǎ ne aflǎm. Dacǎ nu vom reuşi sǎ cîştigǎm bǎtǎlia pentru a controla timpul consumatorului, vom fi expulzaţi din competiţie de alte firme, agenţii, concernuri şi transnaţionale. Pentru marele spectacol al dezordinii preventive avem nevoie de consumatori fideli şi dependenţi de produsele noastre. Iar dacǎ va fi nevoie într-o bunǎ zi sǎ ne lichidǎm fizic adversarul, în cazul în care el ne va jena expansiunea, îl vom elimina discret, fǎrǎ sǎ lǎsǎm nicio urmǎ, pe omul care citeşte cuvînt cu cuvînt Muntele vrǎjit.

(Agenţia mediaticǎ DP. Document intern. Grad de confidenţialitate AAA+. Sursǎ: Sicklyleaks.)

„Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”

de Mihail Vakulovski

Ed. Tracus Arte

este o carte de interviuri cu poeţii din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”. Proiectul a fost conceput ca o trilogie despre poezia generaţiei „optzeci”:

 

(I)                critică literară, în care Mihail Vakulovski a scris despre poezia generaţiei „optzeci”, teoretizînd totodată conceptul şi mişcarea, carte apărută tot la editura bucureşteană TracusArte (2010), volum distins cu premiul Timpul, pentru cea mai bună carte de critică literară şi eseu din 2010 şi cartea de critică la Salonul Internaţional de Carte de la Biblioteca Naţională din Chişinău (2010);

 

(II)              interviuri cu poeţii care au fost studiaţi în prima parte

şi

(III)          O antologie a poeziei generaţiei „optzeci.

 

„Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)” cuprinde interviuri cu poeţii Florin Iaru, Romulus Bucur, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Liviu Ioan Stoiciu, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei, Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Daniel Pişcu, Cristian Popescu (interviu imaginar), dar şi cu Nicolae Manolescu (mentorul cenaclului de Luni) şi Gheorghe Crăciun (autorul „Generaţiei 80 în texte teoretice”).

 

Aceste interviuri din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)” de Mihail Vakulovski sînt un studiu viu, din interiorul generaţiei, despre generaţia literară „optzeci”, dar şi despre fiecare poet în parte, o carte absolut necesară, care clarifică şi precizează foarte multe dintre teoriile şi direcţiile generaţiei „optzeci”.

 

Interviu imaginar cu Cristian POPESCU

 Domnule Cristian POPESCU, vă găsesc destul de vesel. Cum vă simţiţi?

Ca şi cum textul certificatului de deces al lui tata, cel mai bun poem al meu, ar fi pus pe o melodie de muzică uşoară cu ritm îndrăcit şi soră-mea ar dansa foarte bine.

 

Văd că vă întristaţi…

Ca şi cum pe lozul cîştigător pentru care ai dat 10 lei ca să-l tragi ar scrie cînd îl filezi: „Anul decesului 1987, locul: oraşul Bucureşti”.

 

Vă asigur, nu e despre dvs.… Mai bine povestiţi-ne despre începuturile poetice…

Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la frageda vîrstă de 7 ani. Le scrijelea cu un cuţitaş pe uşa veceului din casa părintească.

 

Cum au primit acest început artistic apropiaţii?

Taică-miu, care era ofiţer, chiar m-a băgat în seamă, chiar m-a luat în serios şi a ţipat: „Ce, mă, eşti nebun? Tu nu ştii că Eminescu a murit de sifilis?!”

 

Am înţeles că semănaţi mai mult cu tatăl dvs. …

Cînd ţin ochii închişi semăn mai bine cu el.

 

Mama dvs. zicea că atunci cînd eraţi în pîntecele ei nu dormeaţi special ca să-i priviţi visele, căci în acele luni a avut doar vise erotice…

Mama e grijulie. Cînd eu tai pîinea, ea o bandajează şi cînd eu o rup, mama o pune imediat în ghips.

 

Mai spunea că trebuie să vă amintească cum o cheamă pe sora dvs. cînd vreţi s-o chemaţi prin casă.

Poemul despre sora mea, Dana, este singurul poem absent. Sora mea are ochii mei şi-o să privească cu ei.

 

Tot mama dvs. spunea că pînă la urmă veţi ajunge mare poet…

Nu vreau să mor scriitor.

 

Moartea…

Ea mă iubeşte.

 

Cine... ea?

Ea – moartea mea din flori. Toată viaţa m-a rugat să scriu un roman pornografic special pentru fruntea ei.

 

A cui?

A ei, a morţii mele din flori.

 

Domnule Popescu…

Vreau doar să spun că mi-e foarte bine.

 

Mama dvs. spunea că nu vă iubesc femeile şi că vă tremură mîna cînd duceţi lingura la gură…

La nr. 52 stătea o fată care putea să mă iubească.

 

Una din cele mai importante teme din poezia dvs. e familia, iar prima dvs. carte chiar aşa şi se numeşte – Familia Popescu…

Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. În ţara noastră cresc codri şi păduri întregi de arbori genealogici ai familiei Popescu. Aceşti arbori îmbrăţişează cu crengile lor turiştii şi le întind în semn de rămas bun ramul care ne-a fost, la vremuri de restrişte, numai nouă prieten. Şi în acelaşi timp rîul le răcoreşte picioarele ostenite.

Mama lui Cristi: Azi va fi o zi proastă; o să ne meargă rău (se aşează la pian, cîntă).

Cristi: Muzica ei are miros de tei şi de sudoare.

 

Ce ne puteţi spune despre ceilalţi membri ai familiei Popescu?

Toată familia mea benchetuieşte la „Local familial”.

 

Şi bunicii?

Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii (apare mătuşa lui Cristi).

 

Doamnă Adina Popescu, e adevărat că l-aţi dat în judecată pe nepotul dvs.?

Adina Popescu: Inculpatul a publicat în anul 1998 la Editura Cartea Românească un volum. Printre paginile acestuia se află şi poemul intitulat ostentativ „Subsemnata Adina Popescu”, în care inculpatul face nenumărate afirmaţii calomnioase la adresa mea. Solicit cheltuieli de judecată.

 

Dar susţineaţi că vă plac foarte mult poeziile lui…

Adina Popescu: Cum să susţin eu aşa ceva, eu, profesoară, educatoarea mai multor generaţii de elevi. Laptele maică-sii era bătut cînd s-a născut: de asta a ajuns cum a ajuns, ca toate pîinile pe care le cumpără el, chiar dacă le cumpără de la prăvălii diferite, sunt pline cu lînă. Spuneţi şi dumneavoastră, să nu-mi fie ruşine dacă află lumea că e nepotul meu? Să scrie el că m-aş fi plîns acum două seri c-am avut o febră atît de mare încît mi s-a topit oja de pe unghii şi că mi s-au întins liniile din palmă ca o eczemă pînă mai sus de cot. Să afirme că-mi cresc genele şi sprincenele pînă mai jos de bărbie şi că-n fiecare dimineaţă ar trebui să le tund. Cum să suport aşa ceva? Numai dacă aş înmulţi somnul meu de azi cu somnul meu de mîine şi ne-ar ajunge să murim cu toţii. Cum să mai ies eu pe stradă?

Cristian POPESCU: Mătuşii mele nu-i este frică de moarte.

 

Văd că nu vă prea împăcaţi cu mătuşa dvs. Ce relaţii aveţi cu vecinii?

Toţi vecinii mei văd, cînd se privesc în oglinda din lift, chipul meu la diferite vîrste. Vecinii mei mă iubesc. Ei plătesc în fiecare lună mai mult la întreţinere ca să înalţe turnul liftului cu încă 10 etaje. Eu mă urc în fiecare dimineaţă în lift şi nu mai cobor. Nu opresc la nici un etaj. Ca să urc. Să urc mereu. Şi e linişte. E numai musca, prietena mea, care ştie să-mi doarmă delicat sub pleoapă. Şi etajele. Vecinii mei mă iubesc.

 

Aţi auzit că…

Bineînţeles c-am auzit cu toţii de acel cîmp pe care creşte păr de fată în loc de grîu. Da, da… unduios şi blond.

 

Care e cel mai bun poem al dvs.?

Uite, domne, după versul acesta o iei prima la stînga, a doua la dreapta şi dai de cel mai frumos poem pe care ţi l-ai putut închipui vreodată.

 

Vorba lui Marin Mincu, de ce scrieţi poezie?

Eu de-asta scriu: ca să mă las de scris. Scrii literatură nu ca să devii mai bun, ci ca să nu te sinucizi.

 

Să înţelegem că dacă n-aţi scrie, v-aţi fi sinucis?

Păi, nu?

 

Nu vă e teamă că ar fi dureros? Ce-aţi avea de la asta?

Extaz.

 

Mai bine v-aţi îndrăgosti.

Dragostea poate deveni – uneori – sclavie.

 

Da, dar în doi poate fi mai interesant, mai uşor…

Da. Întotdeauna pensionarii s-au ajutat între ei.

 

Ştiu pe cineva care vă iubeşte.

Acum, ce să-i mai fac?

 

Într-adevăr, ce faceţi acum?

Învăţ să cînt ceva la fluier, aşa, ca ciobanii.

 

Mioriţa înseamnă foarte mult pentru poporul român.

Şi pentru mine… Ies seară de seară pe cheiul Dîmboviţei, plimb oaia… Ne distrăm, ne plimbăm pînă noaptea tîrziu cu acelaşi tramvai. Trebuie spus că nu dorm în fiecare noapte.

 

Am observat că tramvaiul şi-a cîştigat un loc important în poezia dvs., mai ales în Cuvînt înainte…

A merge cu tramvaiul înseamnă să călătoreşti cu o sală de aşteptare. De cînd circulă douăşase, familia mea are locul acesta rezervat în tramvai. Cînd mă mai hotărăsc să cobor şi s-o văd pe nevastă-mea aşez în locul meu pe scaun un manechin, un portret de-al meu, şi-i fixez biletul între degete. Un manechin îmbrăcat în hainele mele de mire. Cînd mă întorc îl găsesc murdar de ruj pe obraz, de la domnişoarele care nu îndrăznesc să mă sărute chiar pe mine. După deces mi se va deschide în cel mai vechi tramvai dăuăşase o casă memorială.

 

Cîţi ani vreţi să trăiţi?

Chiar dacă n-am ajuns încă sau n-am să ajung niciodată la 80 de ani, vîrsta de 80 de ani există tot timpul.

 

Ce veţi face în timpul apropiat?

Am să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai dăuăşase. Cu compostoare de argint şi geamuri din cel mai curat cristal. Să mai fumez, aşa, o ţigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munţi întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de ţigări „Bucegi”.

 

Mai aveţi vreun vis neîmplinit?

Să-ntîlnesc eu vreo fată s-o cheme aşa: ARTA! Nici nu m-aş gîndi: imediat aş lua-o de nevastă! Ce mai, cu acte-n regulă: Arta Popescu! Doamne, măcar de mi-ai scoate-o în cale… Visez o Piaţa-ndependenţi Universală în care să stăm cu toţii de dimineaţă pînă seara şi să ne pupăm unii altora, în continuu, icoanele.

 

Se spune că aveţi o atracţie deosebită faţă de muzică…

Eu, cînd mă gîndesc la artă, mă gîndesc la Gică Petrescu. Mi-l închipui apărînd pe scenă după ce, cu cîteva ore înainte, mai făcuse un preinfarct.

 

Despre Bine şi Rău…

Răul poate să nu-nsemne nimic altceva decît că oferta şi cererea să fie una!

 

Un fel de fericire.

Mica Publicitate este oglinda fericirii noastre universale.

 

Se ştie că aţi scris poeme direct pe bani. Ce înseamnă asta pentru dvs.?

Un simbol al poeziei jegoase.

 

Dacă v-aţi fi născut…

N-aş vrea să trăiesc în lumea rea şi absurdă a societăţii capitaliste pentru că acolo aş fi proprietar de cimitir.

 

Dacă în Familia Popescu în primul plan se află familia, iar în Cuvînt înainte împingeţi viaţa/lumea în tramvai, al treilea volum, Arta Popescu, cel care ia un iz religios şi în care treceţi şi la altă formă…

Mai liniştit aş fi dacă m-aş întîlni la un pahar de vorbă în fiecare zi cu cîte-un „cititor” sau dacă le-aş trimite tuturor poeme-dedicaţii, poeme-scrisori. Prin poştă, la adrese şi pe nume precise.

 

Ce i-aţi sfătui pe poeţii tineri sau pe cititorii dvs.?

Să stai aşa cu ochii în gol şi să te gîndeşti. La vreo fată, la tata, la cine ştie ce. Să stai atît de mult cu ochii în gol pînă îţi face privirea ţurţuri. Şi apoi să-i rupi cu grijă, ca să nu te doară şi să-i topeşti în ceai, la cafea sau în ciorbă.

 

Dar acestei fete mişto care tocmai vă citeşte nu vreţi să-i spuneţi nimic?

Domnişoară, fluturii s-au ascuns demult în părul dumneavoastră şi inima mea creşte, vă creşte în pîntec.

 

Planuri de viitor?

Eu mă gîndesc să mă ornaţi frumos cînd oi sta pe catafalc. Cremă de ciocolată pe buze, flori de zahăr ars în păr, să puneţi unde-o încăpea frişca-n jurul meu, scorţişoara presărată pe tîmple, zahăr pudră-n obraji ca să par cît mai palid, buzunarele pline cu fondante şi-un măr glazurat între dinţi şi mulţi clopoţei atîrnaţi să sune cînd mă vor duce pe umeri. Să mă vorbească lumea că „De acesta nu s-a săturat moartea niciodată, dragă”.

 

Domnule Cristian POPESCU, vorbiţi-ne, vă rog, despre viitorul literaturii şi mai ales al limbii române.

Nu pot să vorbesc cu gura plină de limbă, dinţi şi măsele, că nu-i frumos.

 

Vă mulţumesc frumos.

(31 mai 2000, Căminul Theodor Pallady, Bucureşti)

 

Ioan Es. POP, unelte de dormit.

Cu 10 desene de Dumitru Gorzo

Editura Cartea Românească

 

Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureş. Cărţi publicate: Ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească, 1994, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova, Porcec, Editura Cartea Românească, 1996, Pantelimon 113 bis, Editura Cartea Românească, 1999, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru Poezie al Oraşului Bucureşti, Podul, antologie, Editura Cartea Românească, 2000, Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul USR şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, Confort 2 îmbunătăţit (împreună cu Lucian Vasilescu), Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004, Lumile livide/The Livid Worlds, Editura Institutului Cultural Român, 2004, traducere de Nathaniel Smith, K. Shaver şi Ion Creţu, No Exit, antologie, Editura Corint, 2007.

Traduceri: Ieud utan utgang, Editura Tranan, Stockholm, 2009, traducere în limba suedeză de Dan Shafran, Sans issue, Editura L'Oreille du Loup, Paris, traducere în franceză de Linda Maria Baros, No Way Out Of Hadesburg, Editura Universităţii Plymouth, Marea Britanie, traducere în engleză de Lidia Vianu şi Adam Sorkin, El Ieud sin salida, Editura Baile del Sol, Tenerife, Spania, traducere de Dan Munteanu Colan, No Exit, Editura Baile del Sol, Tenerife, Spania, traducere de Dan Munteanu Colan. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010.

 

Penultimul debut remarcabil din poezia optze­cistă este al lui Ioan Es. Pop cu Ieudul fără ieşire (1994), nu întâmplător apărut abia după revo­luţie. Nici această primă carte, nici următoarele n-ar fi putut apărea înainte. (…) Grotescul, burlescul, calambururile nu împiedică poezia lui Ioan Es. Pop să atingă uneori o puritate excepţională a tragi­cului.

Nicolae Manolescu

 

 

stăteam aşa şi mă-ntrebam de ce o fi atât de scumpă sticla de bere

când deodată am băgat de seamă că dacă îmi pun ochelari nr. 1

sticla se face mai mare, dacă-mi pun ochelari numărul 2,

e chiar pe măsura preţului, iar de la nr. 3 în sus, dumnezeule,

beau la ea un ceas şi n-o mai termin,

 

deci acum nu mai merg la birt fără ochelari

şi dacă vreau să beau pe săturate, îmi pun ochelarii cu numărul unu,

dacă vreau să mă-mbăt îi pun pe cei cu numărul doi,

iar când, în sfârşit, vreau să merg acasă pe patru cărări,

îmi pun ochelarii cu numărul patru,

 

care fac sticla de patru ori mai mare,

atât de mare că n-o pot bea pe toată,

dumnezeule, cum mi se-mpleticesc picioarele,

zău, nici nu mă mai pot ridica de la masă.

 

cum de nu mi-am dat seama până acum?

păi cu ochelari numărul şase beau toată ziua

şi plătesc doar cât pentru o bere.

 

 

 

primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.

după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus

şi nici războaiele nu pot începe acum,

pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

 

abia din aprilie dac-o mai fi să pornească

o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.

altfel de ce s-o porneşti?

 

nici la marea neagră nu e altfel,

deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani

şi chiar dacă acum primăvara a

venit mai devreme, iar oamenii

s-au trezit mai din timp,

 

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit

nu ştiu împotriva cui să le îndrepte:

e o mare linişte peste tot.

şi nu te bagi în război dacă nu ştii

de partea cui pierzi.

 

 

 

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare.

pentru mine va fi o zi mică.

mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,

îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,

dar numai pentru că aşa se cuvine

într-o asemenea zi mare.

 

nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt

pe stradă aşa cum o vor face toţi.

o să stau îmbrăcat două ore în baie,

o să fumez mai multe ţigări pe balcon

şi o să-mi tot repet că nenorocul meu

nu-i altceva decât norocul altora.

 

pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,

mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât

şi voi reîncepe să beau pe ascuns,

cum o făceam la paisprezece ani.

 

fireşte, cum am să fiu foarte singur,

nimeni n-are să mă deranjeze.

voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,

tremurând de frică să nu greşesc paşii,

voi afla poate de ce nefericirea

la mine se-ntăreşte ca cimentul,

 

apoi, după atâta alergătură, se va face

nouă seara, da, şi voi lua

un pumn de somnifere, să scurtez

ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,

 

deşi m-am trezit atât de târziu,

deşi mă culc atât de devreme.

 

 

 

când afli, aproape din leagăn,

că fericirea e egală cu păcatul

 

şi când până la douăzeci de ani

ţi se tot spune asta,

 

spaima de fericire se instaurează

definitiv, mână-n mână

cu spaima de păcat.

 

din clipa aceea greşeşti tot mai des.

nu că ai vrea să fii mai fericit,

ci pentru că, străduindu-te să fii mai puţin fericit,

devii tot mai păcătos.

 

e drept însă, acest păcat care te face

de la zi la zi mai neînsemnat şi mai

doldora de nefericire,

după ce te umileşte treizeci-patruzeci de ani,

s-ar putea să-ţi dea o mână de ajutor,

 

însă nu ca să te salveze:

oricând eşti pe cale să devii fericit,

ştii că nu-i bine să ţi se întâmple asta

ca să nu-ţi distrugi adevărara fericire –

aceea de a fi un păcătos

care-şi poate controla păcatul

 

şi care l-ar putea chiar şi vinde acum,

pentru că o groază de fericiţi care nu l-au

avut niciodată vor să cumpere,

arşi de amărăciunea că fără el

adevărata fericire nu există.

 

acesta e al doilea motiv

pentru care oamenii se roagă.

 

 

 

îmi place camera ta, are uşă şi fereastră,

seara ai pe unde să intri, dimineaţa pe unde să ieşi,

poate n-ar fi rău să mă aşez şi eu puţin

pe patul tău şi să adorm.

 

ce zici? nu zici nimic. înseamnă

că e-n regulă. lasă, că nu mă

uit când te schimbi. şi nici nu-mi pasă

dacă ieşi în toiul nopţii şi începi

să baţi străzile. sunt foarte ostenită.

îţi mulţumesc că m-ai primit aici.

 

poate n-ar fi rău ca mâine dimineaţă

să te fericesc cu un ceai, ce zici?

dacă mi-ai spune măcar unde ţii zahărul,

zău că în rest m-aş descurca grozav.

 

uf, e deja şase dimineaţa şi poate-ar trebui să te trezesc.

dar dacă tu pleci abia la nouă?

mor pe mine de somn. un ceas, doar un ceas

să dorm şi eu. dar dacă nu pleci nici la nouă?

pentru că e deja nouă şi tu tot nu te-ai trezit.

dacă pleci la 11? aha, deci asta era!

în felul ăsta totul se explică.

 

sau poate că eşti liber toată ziua.

uf, trebuia să-mi dau seama de asta mai iute

şi să aţipesc şi eu puţin, pentru că nu găsesc

nici zahărul, nici ceaiul, deşi am cotrobăit peste tot.

 

şi acum nici nu mai poate fi vorba de ceai,

pentru că-i unu şi tu n-ai mâncat, e două şi n-ai băut,

e trei şi de-acum unde să mai pleci

dacă aveai de plecat undeva.

 

tocmai mă gândeam la cină când mi s-a părut

că aud dinspre tine un oftat

şi am năvălit în cameră, dar ce bine,

mi-a venit iarăşi inima la loc:

tu dormi tot frumos şi tot neîntors,

mă gândesc că poate nici mâine nu lucrezi,

aşa că poţi să dormi cât pofteşti.

 

te-aş fi trezit totuşi în seara asta

să vedem împreună cum coboară asfinţitul,

numai că ceru-i acoperit şi a-nceput

să plouă, aşa că mai aţipesc şi eu puţin,

 

pentru că mâine dimineaţă chiar trebuie să plec.

şi tu eşti atât de obosit. atât de obosit. atât de obosit.

 T.S. Khasis, „pe datorie”

(cdpl)

date personale

 1) frec călcîiele şosetelor (nişte şosete primite din austria
pe care s-a imprimat imaginea turnului eiffel)
îmi spun că sînt responsabil, util
(la radio cătălin rusu a băgat corelli)
cînd beau cafea din cana pe care v. leac mi-a adus-o de la praga
o ţin în aşa fel încît franz kafka în pardesiu şi cu baston
să-mi stea o zecime de secund în faţă
un gîndac îmi traversează globii oculari -

un cuier, patul, haine, scaune, o masă mică, o masă mare
două prosoape, casetofonul, cărţile, încălţămintea
îmi rotesc capul de la stînga la dreapta şi
de la dreapta spre...
repetîndu-mi cu o voce baritonală:
ei, bine, omule, eşti plin de speranţă -
şi mă ridic pentru o clipă în vîrful picioarelor plin de speranţă

 

2) singurul lucru utilizabil pe care îl am de la tata
e-un glonte care nu a împuşcat nici un om nici un zid
mă întreb dacă nu cumva o să-mi piară curajul în ultima clipă:
fără muzică fără alcool şi mai ales să fie în toiul zilei
nu pretind că-i o soluţie
mai degrabă o păcăleală -
în decembrie mi-am imaginat viaţa alături de iulia balcanaş:
mic-dejun relaxat cu iulia balcanaş
prînz duios cu iulia balcanaş
cină la lumînare cu iulia balcanaş
nopţi surpriză cu iulia balcanaş

(rest emoţional din partea întîi):
în după-amiaza în care am primit cana cu franz kafka
am văzut şi filmul noialbinoi
l-am observat pe noi intrînd în subsol şi ieşind din subsol
eram în spatele garajului acasă la v. leac
beam bere nepasteurizată şi rîdeam cam o dată la 5 min.

 

 

3) bădiţa mi-a zis la telefon că nu mai poate să mestece carnea
şi că brecht, deşi avea aceleaşi probleme, ştia să atragă femeile.
io iau carnea o fierb îndelung

cîinele meu rebotezat domnul osache
se deplasează tot mai încet şi latră rar
a îmbătrînit dar se descurcă mai bine decît mulţi oameni

în mijlocul mesei am aşezat o cană de îngheţată
o cupă de sticlă - o tînără femeie s-a hotărît să mă încurajeze
îi zic pocal
am băut apă din pocal iluzionîndu-mă că sorb gin
îmi trece prin minte cum tînăra femeie
ţine pocalul în bătaia razelor de soare
undeva la marginea unui oraş -

 

4) cînd îl mîngîi pe domnul osache pe creştet
realizez că pentru el e-o apreciere decisivă.

e pre tîrziu ca să-mi sun vreun prieten
mă dezbrac de toate hainele şi mă plimb prin casă
îmi pipăi venele puţin umflate
îmi studiez organele genitale bălăngănindu-se în semiîntuneric -
şi mă mir ca-ntodeauna
(probabil că aceiaşi senzaţie l-a purtat p' un tip
din epoca de piatră înapoi în peşteră)
pielea de pe antebraţ pare mai subţire
decît aripioarele unei muşte
mă abţin

 

5) ar merge jeremy sau dissident vocea din off al lui eddie vedder
anihilîndu-mi complexele: pîntecul, frica de şobolani şi de poliţişti,
dantura ţăndări, relaţiile cu femeile, grupurile cu mai mult de patru, cinci oameni.

mă simt atît de stupid cum lîncezesc tolănit pe canapea
(pe canapeaua asta au murit doi membrii ai familiei)
gol şi năuc încît nu-mi pot imagina decît plaja nenorocită
de la lipova, pe ada luînd-o în zig-zag spre vest
şi doi pescari şuşotind cu ţigările-n gură

apoi mă îmbrac precipitat
de parcă tocmai l-aş fi omorît pe buticarul la care-s dator
şi reîncep: mănînc beau citesc mătur zăpada ascult muzică
şi deşi nu s-a întîmplat
ştiu că s-ar fi putut întîmpla.

6) îmi număr ţigările mai am paisprezece
am calculat că dacă fumez cîte una
la fiecare 40 de minute
o să am ce fuma pînă dimineaţă
bună-mea o să-mi ia un pachet pe la 8 a.m
şi tot pe la 8 a.m
voi reîncepe să acumulez şi să pierd
şi să caut un client pentru două cămăşi de vară
60.000 bucata

(florian lungu zice că-n klangenfurt au conservator)
mă străduiesc să găsesc o cale de a comunica
nu pricep de ce dar toţi par s-o facă
inclusiv laur care a devenit bărbierul ospiciului

 

7) într-o zi ca să ajung la arad
i-am şutit bătrînei 200.000 (nu mi-a reproşat nimic
ştie şi ea că nu mai are mult de trăit
statul român îi alocă lunar 800.000 lei vechi)
am băut două beri pînă să vină busul
am vorbit cu vînzătoarea şi am fumat holbîndu-mă la ce era
pe rafturi
de ce bei? nu ţi-e rău la mahmureală?
dacă aş avea o nevastă i-aş pune tot felul de întrebări idioate
da, dar tu nu ai.

 

la prînz

 

iarba, frunzele de dud

sînt verzi cu o nuanţă de galben

la fel şi cutiile goale de bere balsam pentru păr

coca-cola lamele de ras uitate printre buruieni -

 

e sfîrşitul lui octombrie, nimeni nu mai înoată,

plimbările de-a lungul şirului de sălcii au încetat

 

sînt în preajma ţevii de acumulare şi mă uit

pe celălalt mal

la cărămiziul zidurilor fabricii de textile

credea că pereţii camerei sale sînt cei mai frumoşi din lume

numai ea ştia să-şi sprijine capul în felul ăla

firav trist

întrebîndu-mă dacă mi-ar plăcea în peru.

 

....

 

fiul meu se retrăgea adeseori în camera

sa de studiu;

cu toţii

speram că va fi marea lovitură

(costumieri scenarişti producători)

 

gesturile sale hotărîte, decise

îmi aminteau

de mişcările braţelor unui barman

din pamplona cînd pregătea o băutură

întregul şir aşezat la pult

îl urmărea cu ochii pe ceas

(pe pereţii barului un gaucho înrămat

vîna un struţ).

 

doamna stela

e alături, în faţa ferestrei deschise –

plînge?

zîmbeşte cumva

unui bărbat misterios? –

pocneşte seminţe-ntre dinţi şi priveşte luna

doamna stela o alintă luny

asta poate însemna ceva pentru ceilalţi:

închipuiţi-vă în preajma

unei pisici pîndind un calamar

şi, pe un podeţ, kevin spacey

bîţîindu-şi picioarele

în aşteptarea răsăritului.

 

te poţi trezi într-un aeroport

căutînd o batistă,

te poţi trezi cu ochelari de soare şi baston

sau străbătînd în lung şi-n lat

parcul ospiciului

cu urme de spumă pe la colţurile gurii,

fără curea, fără şireturi, fără măreţie:

un muncitor prăfuit care preferă romul

ieşind de la fabrica de abţibilduri.

 

.....

 mergeam mînă în mînă prin mall
îmi povestea despre un cinematograf în aer liber
şi cum s-a dus acolo pentru că îi plăcea la nebunie
cum suna în aer liber
a repetat de vreo trei ori pe tonuri diferite:
în aer liber în aer liber în aer liber

aveau nişte rafturi înalte brazi împodobiţi cu beculeţe
şi vînzătoare care îţi zîmbeau
ca şi cum lumea
ar fi reuşit în sfîrşit

dintr-o fîntînă arteziană
apa ţîşnea la intervale regulate
formînd o cupolă

erau cîţiva pe acolo care intraseră
doar pentru că simţeau nevoia de căldură
şi ţineau la iisus
arătau ca un grup de holograme
strînse una-n alta

noi ne-am cumpărat felicitări ciocolată globuri argintii
şi am vorbit despre insule arhipelaguri
şi despre ce-am face dacă n-am muri niciodată

 

.....

 

mi-am omorît ziua cu nişte reviste

cu spanac, cu vin, cu crăpatul lemnelor.

de-o vreme nu mă mai sună nici o femeie,

EA cu atît mai puţin. cînd şi cînd cîte-un prieten.

seara dau o tură prin curte – privesc cerul.

navetiştii care vin de la autobuz, îl privesc şi ei...

urmărindu-i îmi dau seama că foamea doboară un om

mai repede decît frica, decît dragostea.

e bine de ştiut.

am început să am azi 31 de ani

şi mi-am măsurat scula: 15,9 cm.

unii o au sub 15,9, dar îşi fac treaba mai bine.

eu aş fi vrut s-o am atît de mare

încît să încapă-ntr-o husă

şi-o studentă la conservator înnebunită după mine.

ninge şi sorb ceai fierbinte dintr-o cană de inox

îmi cultiv sensibilitatea, nevoia de a comunica,

aşa cum spunea delmore schwartz, trecutul,

problemele emoţionale

deşi a început să mă cam plictisească.

 

....

 

nu se ştie niciodată –

big mama, papa, fane de la parter

au repetat-o oricui trecea pe lîngă ei.

 

şi-a îndesat lucrurile în două plase

s-a uitat sub masă

a deschis sertarele a închis sertarele

pentru ultima oară a ascultat clopoţeii de la uşă –

m-a privit cum dorm

a luat 100.000 pentru biletul de autobuz

lăsîndu-mi restul banilor muzica berea

caietele cauciucurile

             senzaţia că la nici 50 m distanţă

             un băiat bolnav şi răutăcios

             se va gîndi mereu la mine.

 

n-a lăsat nici un bilet.

 

....

 

ştiu că aerul de primăvară & cireşii gata să-nflorescă

pot declanşa o stare de siguranţă durabilă,

o energie caldă, somptuoasă

întreţinînd un fel de blîndeţe a înstrăinării.

 

mi-e cam rău, beau un vin de 30 de lei.

iau noaptea ca pe-un reflex,

fotografiile vechi, portocalele, merele ornamentale

 

şi-i cît pe-aci să

trăiesc ceva plauzibil

deschizînd uşa

pa ballad medley

 

deşi sînt de-o oră-n grădină

şi cîinele aleargă printre răsaduri

dînd din coadă cu acea bucurie

care-i doar a cîinilor. noi,omule,

visăm şi credem.

fragmente de granit cu aripioare –

totul imprimat ca-ntr-o imagine a libertăţii

(oameni graşi intrînd la abc

 

ieşind terminaţi de la cinematograf

bătrînei discutînd despre monocluri

tot ceea ce ai putea dărui vecinei de bloc)-

sînt aşezat pe-un butuc, îmi aleg o melodie

 

şi modulez ca de la amvonul bisericii din radna.

pe un ton plin de încredere, de încredere –

fiecare merită ceva consolator pe lumea asta:

un sul de hîrtie igienică, un animal de casă

 

ori o pară tăiată-n două în miezul verii –

şi-i singurul moment bun din întreaga zi,

legătura cu o superforţă.

abia cînd ies la suprafaţă şi rămîn la suprafaţă...

 

so, m-am ridicat din pat, am fluierat,

am făcut o baie & mi-am ras mustaţa –

apoi am mîncat

şi nimic nu m-a împiedicat să mestec, să înghit.

 

....

aş vrea să fiu

 altundeva

 dacă aş fi altundeva

 aş vrea să fiu aici 

 închipuindu-mi că 

 un poem ar deveni, nu ştiu cum, 

 mai important, decît frigul,

 şi durerile de dinţi.

 

 asociind armonia 

 cu un chec  glazurat

 cu ciocolată

 sau cu 

 ochii lui petea 

 cînd l-am scos din cuşcă

 (se uită la mine cum m-aş uită eu la un extraterestru,

 dacă aş întîlni un extraterestru). de fapt, 

 un minut de armonie

 şi siguranţă 

 poate să vină după

 ce pîca mă roagă să-i fac o scrisoare

 şi-mi aduce 2 beri

 pentru asta 

 sau cînd stau ziua în pat

 citind arta popescu

 ca astă-vară

 cînd îi dădeam 

 trifoi lu' petea;

 că şi cum hotărîrea

 cu care-ncep un poem 

 m-ar scoate din rahat